Cosaşul

Pe vremea când Sfântul Iosif, cu Domnul Cristos erau ascunşi, de frica păgânilor, în nişte ierburi înalte până la brâu, se spune că ar fi venit un cosaş mare, mare, ce avea o coasă cât trei. Acesta, pe lângă toată rugămintea Domnului Cristos, a început să cosească câmpia, numai de ciudă, că doar şi el era păgân şi apoi, de vrut şi el ar fi vrut cu tot sufletul ca să-l prindă.

Domnul Cristos se ruga lui Dumnezeu ca să-l facă piedici cât mai mari, căci nu sosise seara şi era cât p-aci ca să gate tot câmpul. Dumnezeu l-a ascultat şi a dat o căldură, de ţi se usca limba în gură de fierbinţeală. Cosaşul, însă, îşi aruncă toate hainele de pe el, de se lăsă numai în cămaşă şi cosea din greu, fără a lua în seamă căldura cea mare.

Văzând Dumnezeu că nu-l modru de împiedicare, a dat o vreme rea şi urâtă, de să nu-ţi scoţi câinele din casă. Cosaşul, însă, îşi îmbrăcă toate hainele şi haida, „cioars, cioars”, mai departe, tăind brazdele cât drumul de late. Domnul Cristos, văzând sporul cosaşului, tot tremura de frică, că l-or afla păgânii şi aşa necăjit cum era, îngenunchind, l-a blestemat:

Afurisit să fii tu, cosaş blestemat şi neascultător, până îi trăi, alta să nu faci, ci mereu să tot coseşti şi nicicând nici un spor să n-ai. Până va fi lumea, să trăieşti tot printre oamenii cosaşi, printre care alergând, să-ţi taie picioarele, ca pedeapsă că nu m-ai ascultat.

Omul-cosaş, cum a auzit acest blestem, s-a schimbat într-o gujulie mică, verde ca iarba şi lungă în picioare, care şi astăzi se mai vede pe fânaţe, alergând printre firele de iarbă şi sărind pe dinaintea coaselor oamenilor muncitori. Această gujulie se cheamă cosaş.