Fata orfană

Se zice că era odată o femeie. Şi femeia aceea era vădană şi avea numai o copilă, unica ei mângâiere şi o turmă de oi, singura ei avere.

După ce a crescut copila şi s-a făcut aproape fată mare, maica sa, fiindcă nu avea pe nimeni altul, o trimise pe dânsa cu oile să le pască. Ii spuse însă totodată, înainte de a o trimite, ca să se îmbrace bărbăteşte şi, întâlnindu-se cu cineva, să nu vorbească femeieşte, anume ca, fiind voinică şi foarte frumoasă, să nu atragă privirea nimănuia asupra ei.

Copila ascultă de maica sa, se îmbrăcă bărbăteşte şi apoi, luând turma, se duse cu dânsa la păscut şi aşa o păscu ea un timp mai îndelungat.

Iată însă că într-o zi, trecând ea cu turma sa printr-o pădure, se întâlneşte cu un fecior, care păştea de asemenea o turmă de oi.

Feciorul acela însă nu era fecior din oameni, ca toţi feciorii, ci el era feciorul unei zmeoaice.

Insă de unde şi de la cine s-o ştie ea aceasta? Şi chiar dacă ar fi ştiut-o, ce i-ar fi ajutat, dacă nu ştia ce e zmeoaică şi ce e zmeu? Şi aşa, neştiind cine-l şi al cui e şi văzându-l numai că e fecior şi cioban, ca şi dânsa, s-a dat cu el în vorbă şi toată ziua aceea umblară împreună cu oile la păscut.

Pe la înserate, despărţindu-se şi ducându-se feciorul zmeoaicei acasă, zise către maica sa:

Mamă! Mie mi se pare că tovarăşul meu, cu care am păscut eu azi oile, nu e fecior, după cum îl arată îmbrăcămintea, ci fată, atâta numai că n-are glas femeiesc, ci bărbătesc. Oare n-ar fi bine s-o aduc eu într-o seară la noi şi s-o vezi şi dumneata şi apoi să-mi spui: bărbat e ori femeie, că de s-ar întâmpla să fie femeie, eu foarte bucuros aş lua-o de soţie, deoarece, câtă lume am umblat, un chip mai frumos şi mai drăgălaş ca acesta n-am aflat.

Bine! Răspunse zmeoaica, adă-l şi vom vedea şi de va fi bărbat, se va întoarce iarăşi sănătos de unde a venit, iar de va fi femeie, a ta să fie!

A doua zi, mergând feciorul zmeoaicei cu oile la păscut şi întâl-nindu-se cu fata văduvei, păscură oile iarăşi împreună, iar colea de către seară, când era să se despartă şi să se ducă fiecare acasă la dânsul, zise fetei ca să meargă noaptea aceea la dânşii de mas.

Fata, nebănuind nimica şi fiind cam departe de casa mâni-sale, nu stete mult pe gânduri, ci zise că va merge şi merse.

Ce face însă zmeoaica, când a văzut-o că vine? Ii ieşi înainte şi vorbeşte ce vorbeşte cu dânsa şi apoi începe a vorbi şi cu feciorul său, însă nu în limba fetei, ci într-o limbă cu totul străină, spunân-du-l că după ce se va culca tovarăşul său, să-l pună o floare sub căpătâi şi dacă peste noapte se va veşteji floarea, e de bună seamă femeie, iar de nu, atunci e bărbat.

Şi după ce-l dete sfatul acesta, fiind acuma târziu, îşi luară noapte bună unul de la altul şi se culcară cu toţii.

Fata, trăgând cu urechea şi văzând că mai mult şoptesc decât vorbesc şi încă într-o limbă cu totul străină, îndată s-a priceput că trebuie să fie vorba despre dânsa. Deci nu mult după ce s-a culcat, începu a sforăi, ca şi când ar fi cuprins-o un somn foarte mare. Insă ea nu dormea, ci sta numai cu ochii închişi şi sforăia aşa în vânt, ca să vadă ce se va întâmpla.

Ospătarii, adică zmeoaica şi feciorul său, care asemenea nu dormeau, auzind că oaspetele lor sforăie şi cugetând că doarme acuma dus, se sculară încet, ieşiră pe vârful degetelor afară, se duseră în grădină, aduseră o garoafă înflorită şi i-o puseră sub căpătâi, apoi se culcară iarăşi şi de astă dată dormiră duşi.

Fata însă, cum simţi că i s-a pus ceva sub căpătâi, îndată se pricepu că trebuie să fie o apucătură sau alt lucru necurat la mijloc. Deci se sculă degrabă de unde era culcată, îşi căută taşca cea ciobănească şi scoase dintr-însa o oglindă fermecată, anume ca prin mijlocirea acesteia să preîntâmpine făcăturile sau vrăjirile ospătarilor.

N-a apucat însă bine a-şi scoate oglinda şi iată că zmeoaica, trezindu-se, se repede la căpătâi şi scoţând garoafa, află despre cea mai mare bucurie a ei şi a feciorului său, care asemenea se trezise, că aceasta este toată veştejită. Un semn că oaspetele lor nu era bărbat, ci femeie.

Ce era acuma să facă fata? Să zică că nu este ceea ce este? Asta nu se putea, pentru că zmeoaica o dete de gol. Şi apoi chiar dacă ar fi zis, ce folos ar fi avut, că nimeni n-ar fi crezut-o!

Deci, neavând ce face, îşi schimbă portul şi glasul şi de aici înainte începu a şi vorbi femeieşte ca toate femeile.

Insă feciorul zmeoaicei nu se mulţumi numai cu atâta, ci el o ţinea una şi bună, după cum îi spusese mâni-sa, s-o ia de soţie.

Fata dintr-un început nici nu voi să audă despre aşa ceva. Mai pe urmă însă, văzând că n-are încotro, se învoi şi ea şi zmeul o luă de soţie. Dar ea se jură că din ziua aceea înainte nu va mai vorbi cu dânsul, nici nu se va lăsa s-o sărute.

Insă zmeul, când auzi ceea ce-l spuse fata, începu a râde şi apoi, cuprinzând-o în braţe, o strânse cam în şagă, cam într-adins, astfel că mai era să-l iasă ochii din cap şi aşa o sărută. Dar ce fel de sărutat, că i se umflară obrajii ca pâinile.

Fata, văzând ce a făcut zmeul cu dânsa, s-a supărat de moarte, s-a prefăcut degrabă într-o gujulie şi aşa dete să fugă pe sub temelia casei.

Zmeul însă, văzând-o că fuge, a luat degrabă un cuţit ascuţit şi, repezindu-se după dânsa, o tăie de pe la mijloc drept în două. Noroc că i-a mai rămas oleacă de carne cât un fir de aţă, care ţinu partea dinapoi de cea dinainte şi aşa, târându-se cu mare greu, ieşi afară şi se făcu nevăzută.

Şi de atunci gujulie a rămas ea până în ziua de astăzi. Şi gujulia aceea e furnica.