Îngerul îndrăgostit de ciobăniţa

Zice-se că scoborându-se odată bunul Dumnezeu din cer jos pe pământ, a luat cu sine şi vreo câţiva îngeri, ca să le arate şi lor lumea în care trăiesc oamenii pământeni.

Îngerii, umblând încolo şincoace prin lumea largă, cât timp vor fi umblat, le plăcură tare mult de lumea oamenilor pământeni şi mai cu seamă unuia, aşa încât la despărţenie începu a plânge cu hohot, de-l curgeau lacrimile vale.

După ce se depărtară de pământ, înălţându-se în sus către cer, Dumnezeu a întrebat ce au văzut ei mai frumos şi ce le-a plăcut mai mult pe pământ?

Îngerii răspunseră că biserici frumoase, ori călugări îmbrăcaţi în haine potrivite, ori codru cu frunza verde, ori florile mirositoare, numai unul nu-l răspunse nimic, ci sta trist şi-ngândurat.

Mai în urmă, îl întrebă Dumnezeu şi pe acesta, de ce e atât de trist şi de ce nu răspunde nimic?

Mi-l frică că mă vei certa rău! Îi răspunse îngerul.

Nu-ţi fie teamă de nimic! Îi zise Dumnezeu, căci de una şi aceeaşi soartă vă veţi bucura.

Îngerul, căzând în genunchi dinaintea lui Dumnezeu, cu ochii scăldaţi în lacrimi, îi zise:

Doamne! Îs trist şi amărât deaceea că ochii unei pământene mi-au picat aşa de dragi, încât nu-l modru ca să-l mai uit vreodată, fiind aşa de frumoşi, cum nu mai văzusem niciodată!

Şi ai cui erau? Întrebă Dumnezeu.

Ai unei păstoriţe ce păştea oi albe pe un câmp verde!

Şi ai grăit ceva cu ea? Întrebă iarăşi Dumnezeu.

Da! Căci îmi căzuse dragă şi i-am spus că mi-aş da viaţa mea îngerească pentru ochii ei cei albaştri ca cerul înseninat!

Auzind Dumnezeu cele spuse, începu a se face îngândurat şi din om cu faţa senină şi fruntea curată, se prefăcu într-un moşneag cu fruntea toată creaţă. Şi apoi, cum mergeau aşa, înălţându-se cu toţii încetinel către scaunul cel dumnezeiesc, ajungând la marginea cerului, Dumnezeu îi opri în loc şi le zise:

Ştiu că dacă veţi merge cu toţii în cer şi vă veţi întâlni cu ceilalţi îngeri, acolo veţi povesti despre lucrurile cele pământene şi fiindcă lucrurile acestea nu-l iertat ca să le ştie şi cei din cer, acum vă opresc pe toţi aici!

Şi cum rosti cuvintele acestea, Dumnezeu i-a prefăcut pe toţi în stele luminoase, lucind de fericire, că ele în toată vremea pot vedea lumea pământeană.

Îngerul cel îndrăgostit, prefăcut fiind şi el în stea, nu lucea de bucurie, ci mereu scăpăra, aruncând scântei de foc asupra celorlalte stele.

Dumnezeu, văzând că din asta au să se întâmple neînţelegeri între stele, a luat pe steaua cea plângătoare şi, dezlipind-o de pe cer, i-a dat drumul spre pământ, aruncând-o aşa de tare, că tot în picuri de scântei a picat pe pământ, umplând întreg câmpul, unde fata cea cu ochi albaştri era cu oile.

Scânteile acelea însă nu s-au stins, ci s-au făcut licurici, pentru ca să nu-l piară urma îngerului celui îndrăgostit în fata cea pământeană.

De-atunci a trecut multă vreme, dar şi acuma se povesteşte că licuricii nu sunt altceva decât scântei din steaua cea aruncată de pe cer.