Jertfa rîndunicii

Isus fusese răstignit şi se lupta cu moartea. Din rănile făcute de piroane, sângele se scurgea mereu. Nu scotea nici un geamăt de durere. Doar într-un târziu ceru, ars de sete: „Apă! „Apă! „

Un paznic îi întinse un burete muiat în fiere de oţet. Isus, neştiind, gustă, dar numaidecât îşi feri gura, cu silă.

Setea îl chinui apoi tot mai amarnic. Trupul îi ardea, gura îi era uscată. Dar nu mai ceru apă.

Iată însă că, deasupra capului, auzi un fâlfâit de aripi. O rândunică veni ca o săgeată şi, pe buzele lui fierbinţi, lăsă să-l cadă din cioc o picătură de apă, ca un bob de rouă. Un paznic o văzu şi slobozi o săgeată după ea, dar n-o nimeri.

Peste câteva clipe, rândunica veni din nou şi-l mai aduse încă un strop de apă. A doua săgeată şuieră tot mai aproape, dar nici aceasta n-o lovi.

Mântuitorul o văzu şi-l durea inima la gândul că păsărica ar putea fi ucisă. I-ar fi strigat să nu mai vină, dar nu putea.

Şi rândunica veni a treia oară, dar, de rândul acesta, săgeata îi străpunsese pieptul alb şi curat.

Lacrimi multe, de milă, se scurseră din ochii Mântuitorului; văzând-o cum îşi dă sufletul, şopti:

-- Prin jertfa ta eşti sfântă. Binecuvântată să fii, păsărică.

De atunci, rândunelele sunt socotite ca nişte păsări sfinte. E mare păcat ca cineva să le strice cuiburile, ori să le ia puişorii. Şi nimeni n-are curaj să le facă vreun rău, nici chiar copiii cei mai fără inimă.

Share on Twitter Share on Facebook