Legenda vrabiei

Se zice, că la început, penele vrabiei fuseseră zugrăvite de Dumnezeu, cu o culoare neagră-roşcată. Ei nu i-a plăcut acest veşmânt, dar n-a îndrăznit să cârtească în faţa Celui Atotputernic.

Se întoarse în lumea păsărilor, aşa cum era. Dar cinteza, n-avea de lucru, începu s-o necăjească:

Nu mai face pe supărata, că n-ai de ce. Prea-Măritul ţi-a dat o haină după inimă!

Atât i-a trebuit vrabiei! Numaidecât i-a sărit ţandăra şi, zburlită de furie, s-a năpustit asupra cintezei cu gălăgie mare. Ba a şi lovit-o de câteva ori cu ciocul în cap, de i-a ridicat fulgii ţugui.

Dumnezeu, care vede şi ştie tot, a chemat pe împricinate la judecată.

Cinteza povesti întâmplarea, de-a fir a păr. Vrabia se zbârlea şi o întrerupea la fiecare cuvânt.

Stăpânul lumii ascultă cu răbdare. Când a încetat sfada, el a întrebat:

E adevărat, vrăbiuţo, că nu eşti mulţumită de veşmântul ce ţi-am dat?

Vrabia răspunse cam cu jumătate de glas:

D. Doamne! Aşteptam şi eu unul mai frumos! Dumnezeu, văzând-o că e şi obraznică pe lângă toate, o prinse de coadă şi o aruncă într-o ladă cu cenuşă. Vrabia ieşi de acolo, zbură pe un pom şi începu să-şi cureţe penele. Dar cenuşa se lipise de ele şi de aceea şi azi au culoarea cenuşie.

De atunci a rămas cinteza cu moţ şi vrabia cu pene cenuşii, împestriţate cu negru şi roşu.