Legenda câinelui

A fost odată, demult, demult, un cioban care-şi păştea turma lui de oi într-o poiană frumoasă, din apropierea unei păduri; iar colo mai departe, spre răsărit, îşi avea ciobanul stâna.

Dar tare greu îi era bietului om să umble, când avea nevoie, la agonisita lui. Şi ştiţi de ce?

N-apuca să se depărteze oleacă şi, cât ai clipi din ochi, ieşea din pădure naşul oilor, un lup, care-l hărtăpănea pe toată ziua câte-o oaie. Că n-avea omul pe nimeni altul să-l fie păzitor al turmiţei lui.

Azi aşa, mâine aşa. S-a luat ciobanul de gânduri, că nu putea să se dedulcească în voie din munculiţa lui; iar dacă se dedulcea, pierdea oile.

Da asta până într-o zi, când uite că nimereşte la turmă un oacheş bătrân, cu barba albă colilie şi părul până-n călcâie. Ba avea şi nişte chei la brâu.

Bună ziua, măi ciobane.

Mulţumim dumitale. Da încotro?

Până aici, moşicule. Rogu-te, fie-ţi milă şi dă-mi olecuţă de caş, că sunt călător şi de foame mă abătui pe-aici. Crede-mă, tată, că de foame nu văz înaintea ochilor.

He, moşule, zise ciobanul, ţi-aş da cu dragă inimă, dar nu pot, păcatele mele.

De ce?

Apoi, cum mă depărtez, vine un lup din pădurea ceea şi-mi hărtăpăne o oaie; ba-mi mursică şi din celelalte.

Aşa? Apoi du-te fără grijă, dacă e numai p-atâta, că păzesc eu în locu-ţi.

Bine, mă duc.

Şi a plecat ciobanul. Dar lupul, atunci atât i-a fost. Când se uită unchiaşul, îl vede venind cu limba scoasă dinspre pădure şi. Gadina dă fuga la turmă. Da atunci ce să vezi dumneata?

Unchiaşul odată scoate din sân două mere şi le aruncă înaintea lui, aşa că se dau de-a dura pe lângă turmă.

Ş-apoi, minune. S-au făcut din cele două mere două lighioi, amândouă la fel cu lupul, dar ceva mai mici; lighioi care până atunci nu mai fuseseră pe pământ.

Şi lighioile acelea, în grabă au început să se certe furcă cu lupul, să latre la el şi înainte de a-şi apuca lupul tainul, să-l gonească spre pădure.

Aşa! Şi moşul se uită cu bucurie la făpturile zidite de el; iar oiţele păşteau în linişte.

Atunci soseşte şi ciobanul cu caşul şi vede minunea.

Pricepe că e la mijloc putere dumnezeiască; cade în genunchi înaintea unchiaşului şi începe să întrebe:

Doamne, Doamne! Spune-mi! Cine eşti de-mi făcuşi atâta bine?

Eu sunt Petre! Şi ţi-am făcut binele ăsta, drept răsplată că ai avut şi tu inimă bună cu mine.

Aşa? Grăieşte ciobanul şi începe să se închine. Iartă-mă dar, Sfinte Petre, că n-am ştiut de la început cu cine grăiesc.

Nu-l nimic, omule! Mai bine scoală şi ascultă aci. Vei şti că lighi-oaia aia cea mai haidoşa e câine, iar cealaltă e căţea. Din ele are să se tragă d-aici înainte neamul câinilor, care or apăra în toată vremea turmele şi toate vitele de lupi.

Şi după ce vorbi astea, câinii se întoarseră de la pădure şi începură să se apropie de om, să se milcoşească, să se dăgârţeze pe lângă el şi să-l lingă pe haine.

Iar unchiaşul, după ce făcu câteva semne spre oi şi spre câini, semn de binecuvântare, începu să se îndepărteze încet, încet, până pieri într-o lumină orbitoare!

Mare e puterea ta, Doamne! Zise iarăşi ciobanul, când mai văzu şi asta şi iarăşi căzu în genunchi şi mulţumi Sfântuleţului.

Şi aşa, vezi? Din merele alea se trag câinii de astăzi. D-aia câinele nu e spurcat. El săracul, e cel mai credincios prieten al omului şi în toată vremea se roagă aşa Celui de-Sus şi lui Sfântu Petre, ziditorul lui:

Doamne, Doamne! Să trăiască stăpânii mei şi să facă nouă feciori; să trăiască apoi şi feciorii, ca să iasă fiecare cu câte-o îmbucătură în mână, să-mi dea, să mă satur şi eu.

Nu zice ca pisica:

Doamne, Doamne! Să moară toţi din casă; să rămână doar o babă şi să fie şi aia oarbă, ca să-l pot lua eu din mână, orice-mbucătură.