Rîndunica

A fost odată o fată frumoasă şi tare vrednică, cum nu se găsea alta pe lume. Venindu-l vremea să se mărite, a luat de bărbat pe un fecior din alt sat, care mai avea doi fraţi însuraţi şi şedeau cu toţii într-o casă, fiecare în odăiţa lui. Tot în căminul acela îşi aveau şi părinţii lor locuinţa.

Nurorile lor cele două, care ţineau pe fraţii cei mari, erau leneşe, se sculau târziu de tot şi nu lucrau nimica toată peste zi; cea mică însă se deştepta cu noaptea-n cap, aprindea lampa şi, luând cusătura în mână, ori intrând în război, începea să cânte. Când se crăpa de ziuă, se apuca de dereticat, aducea apă, făcea focul şi punea de mâncare. Casa îi era casă curată, bărbatul întotdeauna primenit şi masa masă, cu rost şi mai devreme pusă decât la cumnatele ei.

În toate le-ntrecea, de nu puteau să stea în rând cu ea, din care pricină îi ziceau în râs Rândunica, adică singură, unică-n rând cu ea.

Nu mai puteau de necaz când le certau bărbaţii ori soacra, dân-du-le de exemplu pe nevasta fratelui cel mic.

Dacă au văzut ele una ca asta, au început să i-o coacă. Au mers într-o zi tustrele la gârlă, să se scalde şi, când au fost în marginea apei, cele două i-au zis:

Ia stai, cumnăţică, să-ţi tăiem niţel din păr şi să ne afumăm cu el, ca să-ţi călcăm şi noi pe urme cu vrednicia.

Au prins-o şi una o ţinea de picioare, iar alta a început s-o înţepe la gât cu foarfecele din cusătură, vrând s-o omoare şi ză zică apoi că s-a înecat.

Maica Domnului, văzând toate acestea şi nevrând s-o lase de batjocura lor, a prefăcut-o într-o pasăre, care a zburat pe luciul apei şi s-a ridicat apoi în înaltul cerului. Cum una din cumnate o ţinea de picioare, când şi-a luat vânt să zboare, a apucat-o de coadă şi a rămas cu mijlocul ei în mână. Întorcându-se acasă, au spus, prefăcându-se că plâng, că cumnata lor s-a înecat.

Iar pasărea, zburând, s-a dus multă vreme unde au dus-o ochii, trecând mereu munţi şi ape, nemaicătând îndărăt. Era albă la fulgi, aşa cum îi era cămaşa de pe ea când sta pe marginea gârlei; a rămas însă cu o pată roşie la gât, din pricina picăturilor de sânge ce începuseră să ţâşnească, când au înţepat-o cumnatele ei, cu coada ca o furcă scobită la mijloc, din partea penelor smulse.

Şi astfel s-a deprins să zboare lin pe luciul apei, să se ridice deodată în văzduh şi să se ducă în largul lui ca o săgeată.

Ajungând şi iemând ea într-o ţară depărtată, pe la mijlocul primăverii, când încolţeşte iarba, a prins-o dorul de meleagurile unde a trăit şi, luând-o îndărăt, a venit la locul ei de odinioară, făcându-şi cuib sub streaşina înaltă, să vadă ce şi cum mai e pe-acolo. Se scula ca de obicei cu noaptea-n cap şi ciripea ca şi mai înainte, deşteptând pe toţi ai casei.

Cumnatele, cum au văzut-o, au sfeclit-o şi şi-au zis: „Să ştii că asta e Rândunica, cumnata noastră”. Turbau de necaz şi au pus gând rău, blestemând-o întruna.

Bărbatul ei a bănuit că acesta o fi sufletul nevestei lui dragi şi-l cocolea cuibul, dând poruncă să nu care cumva să-l strice cineva. Una din cumnate însă, într-o zi, când era singură acasă, a luat o prăjină şi l-a stricat, spărgându-l ouşoarele. I s-a uscat însă pe loc mâna dreaptă din cot şi, şoptind ici-colo întâmplarea, au aflat-o toţi.

Rândunica şi-a făcut atunci alt cuib în podul casei şi, cirip-cirip, toată vericica da târcoale-n jurul ei. Într-o zi, cumnata cealaltă, suin-du-se-n pod, a prins rândunica, cu pui şi a aruncat-o pe coşul vetrei, tocmai când ieşea fumul mai gros pe el. Credea c-are să ardă şi o să scape astfel de ea.

A scuturat însă din coadă rândunica şi a început, din atâta apă strânsă-n zborul săltăreţ pe luciul râurilor, să curgă picături multe, ce-au stins pe loc focul. Şi n-a fost cu nimic vătămată; s-a înnegrit doar şi ea şi puişorii de funingine şi aşa a rămas la culoare.

Şi-a adunat apoi din nou puişorii şi-a făcut cuib într-un colţ al odăii bărbatului ei, să fie tot mai aproape de ce-l era drag. Din clipa aceea, cumnata cea duşmănoasă a rămas însă gângavă. De-atunci s-a înrădăcinat credinţa în oameni, că i se suceşte mâna din cot şi se usucă, cui strică un cuib de rândunică, iar cine încearcă s-o omoare, ori să-l omoare puii, îşi pierde graiul.