Privighetoarea

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată un împărat foarte vestit şi puternic, de care toţi împăraţii de primprejur se temeau, căci când se supăra sau se mânia din te miri ce pricină, era varga lui Dumnezeu nu altceva! Toată ţara şi toate împărăţiile de primprejur tremurau de frica lui.

Împăratul acesta avea o copilă, care, după ce a crescut mare, s-a făcut aşa de frumoasă şi arătoasă, aşa de plăcută, că să fi umblat lumea de-a lungul şi de-a curmezişil, alta ca dânsa n-ai mai fi aflat.

Ş-apoi, când omul e frumos, mai frumos de cum sunt ceilalţi oameni, nu se poate ascunde de ochii lumii, ca să nu-l vază şi nimănui nu-l poate opri să-l placă, dacă-l place.

Aceasta a fost adică aşa, că faima despre frumuseţea şi gingăşia acestei copile în scurt timp s-a lăţit, cum merge vorba, peste nouă ţări şi peste nouă mări.

Cei mai voinici, mai vestiţi şi mai frumoşi feciori de împăraţi, cum prinseră de veste cât de frumoasă şi fermecătoare este fata cutărui împărat, îndată alergară din toate părţile cu fel de fel de daruri scumpe, ca s-o peţească. Şi cum ajungeau la împăratul, tatăl copilei, i se închinau, îi sărutau mâna şi ziceau:

Înălţate împărate, avere-ai parte de sănătate şi de o viaţă îndelungată! Am venit la Măria ta să-ţi cerem domniţa în căsătorie, căci frumuseţea ei cea rară ne-a fermecat, inima ne-a săgetat şi toată fericirea noastră stă într-un fir de păr, dacă n-om putea câştiga! Şi apoi, nici noi nu suntem oameni de respins şi alungat afară! Suntem feciori de împăraţi avuţi şi puternici, lumea ne ştie, lumea ne cunoaşte!

Împăratul, văzând că au venit nişte peţitori aşa de voinici, frumoşi, isteţi şi avuţi, îi râdea inima de bucurie şi fala cea mare şi răsucin-du-şi musteaţa şi netezându-şi barba, în semn că sosirea oaspeţilor îi este foarte plăcută, chemă pe fiică-sa la sine, rostindu-l nişte cuvinte foarte alese, precumpănite, dulci şi blânde:

Ascultă, copila mea! Anii se strecoară pe nesimţite. Tu ai crescut acuma mare, ţi-a sosit timpul măritatului. Iată aici un tânăr voinic ca un făt-frumos, un fecior de împărat ca şi mine te cere de nevastă, merge-vei după dânsul?

Şi astăzi aşa, mai după vreo câteva zile sau săptămâni iară aşa îi zise împăratul, în vreo câteva rânduri. Dar fata când auzea aceasta, sta mai multe minute ca împietrită locului, apoi, începând a plânge şi a se ruga părintelui său, zicea:

Tată, iartă-mă, dar eu nu pot să mă mărit după dânsul, căci. Nu sunt încă de măritat. Mai este încă vreme!

Împăratul, de câte ori o întreba, crezând că ceea ce îi spunea fii-că-sa e adevărat, n-o silea, ci-l da bună pace, aşteptând până ce şi-a mai lua seama. Dar n-a fost aşa, cum îşi închipuia el. Fiica iubea de mult pe un tânăr şi din pricina aceluia pe toţi feciorii de împăraţi câţi sosiră şi voiră s-o ieie de nevastă îi respinse de-a rândul, zicând că: ba unul nu-l place, ba altul e prea urât, ba că altuia altceva îi lipseşte. Mai în scurt, fiecăruia îi afla câte o codiţă.

Împăratul, în urma urmelor, văzând că fiica sa pe toţi peţitorii îi respinge, se mânie foc pe dânsa şi întrebuinţă toate mijloacele, ca să afle care este gândul ei şi din ce pricină nu poate să se mărite.

Tânăra domniţă, se vede că s-a priceput ce voieşte să facă tatăl său, de aceea pentru ca să nu-l descopere secretul, căută să se întâlnească cu iubitul său noaptea, jurându-şi unul altuia credinţă până la moarte.

Într-una din nopţi, însă, petrecând asemenea toată noaptea în grădina împărătească, colea, când s-a revărsat de zori, luându-şi feciorul fericit rămas-bun de la iubita sa, îi zise:

Scumpa mea, acuma a sosit timpul ca să ne despărţim. Dar cum va trece ziua de astăzi şi va sosi noaptea, am să vin şi am să te fur şi atunci nimeni n-are să ne păzească şi vom pertece fără teamă toată viaţa.

Dar degeaba! Nu e aşa cum vrea omul. Împăratul dete de urma lor şi porunci la toţi curtenii, ca în noaptea următoare să fie cu toţii treji, doară vor pune mâna pe înşelătorul fiicei sale. Cine nu va asculta ceea ce le-a poruncit, acelui să nu-l pară rău, dacă va fi pedepsit, cum n-a fost altul în lume.

Curtenii n-aşteptară să li se mai spună încă o dată. Ei ştiau destul de bine cine e împăratul şi ce-l în stare să facă, dacă se mânie. Fiecare s-a pus, deci, la locul său şi aştepta cu nerăbdare, doar vor putea pune mâna pe înşelător.

Iată că colea, pe când începuse a se amurgi bine, tânărul nostru, socotindu-se omul cel mai fericit din lume, s-apropia pe vârful degetelor de curtea împărătească, de locul unde ştia el că-l aştepta iubita sa, voind să o fure pe aceasta şi, ducându-se apoi cu dânsa, cine ştie unde, în altă parte a împărăţiei sau chiar în altă ţară străină, acolo să petreacă în linişte toată viaţa.

Dar s-a înşelat foarte amar în aşteptările dorinţelor sale, căci abia s-a apropiat de curtea împărătească şi curtenii, care stăteau la pândă, prinzându-l, îl legară butuc şi-l duseră dinaintea împăratului.

Împăratul, cum îl văzu, îl cuprinse o mânie aşa de mare şi înverşunată, că îndată porunci să-l taie capul.

Şi cum a poruncit, aşa şi s-a făcut.

Tânăra domniţă, cum a văzut aceasta şi-a pierdut minţile, că nu ştia singură pe ce lume-l de scârbă şi durerea cea mare. Şi în această stare se duse la o vrăjitoare, căreia îi istorisi toată întâmplarea de la început şi până la sfârşit şi la urmă o rugă:

Draga mea vrăjitoare, dacă vrei să faci cuiva vreun bine în lumea aceasta, apoi acel bine mi-l vei putea face numai mie şi dacă vrei să capeţi o plată bună, cum n-ai mai căpătat de la nimeni altul până acuma, apoi aceea vei căpăta-o numai de la mine, dacă-mi vei asculta rugămintea şi mă vei preface într-o pasăre.

Vrăjitoarea, cum sunt toate vrăjitoarele, văzând că i-a sosit norocul în casă, nu se lasă mult îmbiată şi rugată, ci luând nişte unsori descântate şi vrăjite şi ungând-o pe faţă, apoi mai rostind nişte cuvinte încurcate şi neînţelese, tânăra domniţă îndată se prefăcu într-o păsăruică, care de atunci şi până în ziua de astăzi a rămas tot păsăruică şi cântă de la înserate şi până târziu noaptea, iară dimineaţa, de cum se zoreşte de ziuă şi până ce răsare soarele, adică cam de pe timpul acela când şi-a luat iubitul său rămas-bun de la dânsa şi pe când a avut de gând s-o fure. Şi fiindcă ea mai toată noaptea priveghează, de aceea s-a numit privighetoare.