Legenda mesteacănului

Cică Dumnezeu sfântul, pe când umbla pe pământ, a ajuns odată ostenit într-o pădure. Se lăsă jos sub un stejar să se hodinească. Şi unde mi se porni un zvon în pădure şi un foşnet şi unde începură greieraşii să ţârâie şi păsărelele pe ramuri să ciripească, de ţi-era mai mare dragul. Vezi că toate vietăţile codrului se bucurau că-l aveau pe Dumnezeu printre ele, iar nu deasupra lor. Iepuraşii făceau tumbe ca să-l înveselească, căprioarele şi cerbii se zbenguiau ca să-l bucure inima, iar fiarele se îmblânziseră şi nişte mieluşei păşteau alături de lupul cel nesăţios.

Şi Dumnezeu sfântul, bucuros că-şi vede făpturile atât de voioase şi trăind în pace între ele, adormi în cântecele păsărelelor.

Se potoliră toate, ca să-l lase să se hodinească în pace. Dar copacii pădurii socotiră că ei nu l-au cinstit precum trebuie şi precum făcură vietăţile celelalte, că şi ele au viaţă în ele şi porniră a se îmbrăca în hainele cele mai scumpe. Bradul falnic şi mândru, fagii şi stejarii, toţi se luaseră la întrecere, care să fie mai mândru la port şi mai fudul. Făcură apoi un zid de jur împrejurul locului unde hodinea Preasfântul, ca să nu s-apropie vreo făptură omenească şi să-l tulbure somnul.

Pe când stăteau ei aşa drepţi, fără să le foşnească vântul, că se potolise şi el, vreo frunză, numai ce se văzu venind în fugă un copac îmbrăcat ca vai de el. Venea, venea şi din ramurile lui stufoase picurau lacrimi cât pumnul care se prelingeau peste coaja negricioasă a trunchiului lui voinic.

Copacii din jurul Domnului îi făcură semn cu vârfurile lor să tacă, dar mesteacănul se jeluia amarnic zicând:

Cum să nu plâng, sărac de mine, că voi v-aţi îmbrăcat toţi în straie de sărbătoare, ca să-l cinstiţi cum se cuvine, numai eu, vai de capul meu, n-am altceva decât straiele astea ponosite pe mine!

Degeaba îşi foşneau uşurel copacii ceilalţi frunzele, ca să-l facă să tacă, degeaba căutau cu ciudă vietăţile pădurii la el; mesteacănul plângea şi se jelea.

Dumnezeu, care se făcea că doarme, auzise jelania mesteacănului şi-l cuprinse mila de bietul copac, care numai de dragul înfăptuitorului ar fi voit să fie şi el gătit ca ceilalţi.

Deschise ochii, chemă pe mesteacăn lângă sine şi îi zise:

Fiindcă te-am nedreptăţit şi nu te-am împodobit ca pe ceilalţi, te ursesc ca de azi înainte, cât o dăinui pe pământ mesteacănul, să crească înalt şi falnic, iar lacrimile care ţi-au şiruit de pe ramuri şi s-au prelins pe trunchiul tău, să se prefacă în coajă albă, care să sclipească ca argintul în bătaia soarelui.

Cică de atunci, scoarţa mesteacănului în loc de negricioasă, precum era până în ziua aceea, s-a făcut albă şi netedă cum e acum.