CÂND A FUGIT ŢEPEŞ PESTE MUNŢI.

Şi dacă s-a văzut copleşit de numărul cel mare al turcilor, în care zadarnic secerase o noapte întreagă, cu gând că i-o răpune, a dat viteazul porunci să se ascundă în codri ce brumă de oaste îi mai rămăsese. Apoi, în fruntea ei şi pe poteci ascunse, a mers Măria sa în munţi la cetatea ce-şi clădise pentru vremuri grele şi care-l purta numele: Cetatea lui Ţepeş. Acolo s-a închis între ziduri şi, stând zile întregi, se ruga întruna lui Dumnezeu să aducă vremuri mai bune pentru neamul nostru şi plângea cu multă jale, gândindu-se la vitejii căzuţi în luptă cu păgânii.

Turcii însă s-au luat după el şi, cercetând, i-au aflat culcuşul sus în munţi, pe valea Argeşului. Şi atunci s-au pornit cu toţii, câtă frunză şi iarbă; iar când s-au apropiat de culcuşul lui vodă, au tăbărât mai în vale. Apoi căpetenia lor şi-a ales câţiva turci pe sprânceană şi i-a pornit pe dealuri, mai în apropierea stâncii pe care era aşezată cetatea, să cerceteze cam câţi voinici ar avea vodă şi în care loc anume ar putea aşeza tunurile, ca de acolo să poată bate păgânii cetatea mai cu folos. Căutau, vedeţi dumneavoastră, locul cu norocul, de unde să silească pe Ţepeş a ieşi din ascunzătoare, ca să poată fi răpus. Dar nu le-a ajutat Cel-de-Sus.

Că s-au dus ei, turcii, nu-l vorbă şi, cercetând, au găsit tare bun dealul Pietrăria, mai în partea cealaltă de unde e stânca pe care se vede cetatea; bun pentru tunuri, fiind mai înalt decât stânca de care ne fu vorba şi bun pentru că dealul Pietrăria putea folosi şi ca drum de căruţe.

Dar între turcii trimişi ca iscoade era şi un nepot al celui urmărit, nepot pe care Vlad-Vodă îl ştia de mic între turci.

Şi „sângele apă nu se face”, dar iubirea de neamul şi de ţara lui era mai tare decât iubirea ce-o fi avut-o de păgânii care-l crescuseră. Deci, ştiind că peste două zile turcii au să bată cu puteri mari cetatea în care erau nădejdile neamului său, ce şi-a zis nepotul?

O, Doamne! Cum să-l scap de urgia turcească? Oare n-ar fi bine să-l dau de veste chiar de-aici, de pe Pietrărie?

Şi tot socotindu-se el, a luat o săgeată şi a scris pe ea, cu ce s-o fi priceput, numai câteva vorbe: „Află, unchiule, că turcii sunt pe aproape. Peste două zile or să bată cetatea cu tunurile şi or pune în primejdie şi viaţa Măriei tale. Fugi!”

A pus apoi săgeata în arc şi, furişându-se de tovarăşi, colea pe înserate, a azvârlit-o cu putere în cetate. A avut grijă însă să pândească vremea când vodă şedea la masă şi se vedea faţa la lumina unui sfeşnic şi a mai avut grijă ca, ochind în lumina sfeşnicului, să îndrepte săgeata chiar prin fereastră, înăuntru.

Şi n-a greşit ţinta, căci săgeata a căzut chiar lângă picioarele lui Ţepeş. Când a intrat pe fereastră, s-a stins lumânarea şi s-a speriat Măria sa.

Doamne, ce să mai fie şi asta?

Dar dezmeticindu-se, a aprins iar lumina, a dibuit pe jos unde auzise zgomotul şi, găsind săgeata, a citit răvaşul nepotului.

Legende istorice.

Trebuie să plecăm, băieţi! A grăit vodă, sărind în sus ca ars. Şi fiindcă nu cunoşteau bine cărările şi împrejurimile, mult s-a bucurat Măria sa când a văzut că se găsesc în cetate şi câţiva români din satul vecin, astăzi satul Aref. Cu ei s-a sfătuit Ţepeş: cum să plece, pe unde să plece şi cum să facă să nu-l afle turcii urma.

Eu, zice un român mai tânăr şi mai îndrăzneţ, după ce se înţeleseră pe unde să apuce, te sfătuiesc, Măria ta, să potcoveşti toţi caii cu potcoavele întoarse şi apoi să fugiţi, că numai aşa ţi-or pierde păgânii urma!

Bine ai grăit, voinice! Aşa o să fac, a glăsuit vodă şi, după ce au făcut cum au fost povăţuiţi, au dat pinteni cailor şi au plecat pe muscele în sus, peste munţi, în Ardeal, cu gândul că doar-doar, acolo fiind tot creştini, or găsi oaste şi mai multă ca să izgonească pe turci de aici.

Drept mulţumire către românii cu care s-a sfătuit în acele zile grele, a avut vodă grijă ca, înainte de a pleca, să lase o carte de danie, carte scrisă pe piele de iepure. Prin ea dăruia acelor viteji toţi munţii din împrejurimi.

Mare parte din aceşti munţi sunt stăpâniţi şi azi de locuitorii Are-fului.

Acu, să nu uităm vorba. După două zile de la trimiterea săgeţii scrise, au venit turcii de au aşezat la Pietrărie tunurile şi au început să bată cu putere în cetate. Dar abia după multă vreme şi după multă caznă au dărâmat-o, lăsând-o cum e azi. Şi mare le era bucuria că or pune mâna pe vodă şi pe oastea lui.

Când caută însă, ce să prindă? Înăuntru nici pui de domn, nici picior de om!

Căutaţi, mă, prin apropiere, că trebuie să fi fugit! Scotocesc în toate părţile, cu de-amănuntul, că i-ar fi găsit şi în gaura de şarpe să se fi ascuns. Care nu le fu însă mirarea când, cercetând urmele cailor, le-au văzut că merg toate în cetate, nu afară? Potcoavele întoarse fuseseră ele bune la ceva!

Mare minune! Strigară turcii şi spuseră mai-marelui tărăşenia.

Căutaţi, băieţi, tot prin cetate, că. Cine ştie unde-or fi ascunşi ghiaurii?!

Şi atunci iar răscolesc ăia tot, tot, prin pietre şi pe sub pietre; socotesc în sus şi în jos, răcnesc şi strigă numele aceluia de care tresăreau şi în somn. Dar zadarnic: „Vodă nu răspunde, că n-are de unde.”

-- Dacă nu-l găsesc, vin de spun căpeteniei.

-- Bre, bre, bre! Zice acela. Hai, bre, să ne cărăbănim de pe aici, că, după câte-mi dau cu părerea, ghiaurii ăştia trebuie să fi intrat în pământ!

Share on Twitter Share on Facebook