Codreanu

Într-o iarnă căzuse un omăt mare şi troienise drumurile. Un vameş, trecând prin codrii Orheiului cu sania, rătăcise calea. Viscolea întruna şi când nu mai era chip de mers mai departe, a poruncit să fie opriţi caii în drum ca să înnopteze acolo, la margine de codru. În jur întuneric, ninsoare, viforniţă şi urlet de lupi flămânzi.

Vizitiul zări o lumină în depărtare. Doi amăuţi au fost lăsaţi în trăsură, iar vameşul, un arnăut şi vizitiul s-au pornit înspre luminiţă. Era anevoios de mers; cu mult greu au ajuns la o căsuţă, cu nămeţi până-n streşini, în fereastra căreia licărea o lumină. Lângă uşa casei stătea un cal. Drumeţii rătăciţi au intrat în casă. Aici era cald şi bine. La foc stătea un bărbat frumos, voinic, care i-a poftit să se aşeze la foc şi i-a cinstit cu rachiu din ploscă. Drumeţii au hotărât să poposească până dimineaţă. Necunoscutul s-a dovedit a fi un om vorbăreţ, un povestitor şi un cântăreţ minunat. Timpul zbura pe neprins de veste. Mai apoi au luat vorba de Codreanu, despre care se povesteau multe şi nevrute şi streinul a prins a-l întreba câte şi mai câte despre haiduc. Vameşul îl grăia de rău, făcându-l cum îi venea la gură: ucigaş, vârcolac, neisprăvit, răufăcător, tâlhar. Amăutul îl contrazicea, spunând că haiducul este un voinic viteaz, care nu se teme de poteră, ba din contra o trage pe sfoară cum îi place. Surugiul cel sărac îl lăuda pe Codreanu, vorbea numai de bine, spunea că de-ar fi mai mulţi haiduci de aceştia, apoi săracii ar trăi mai bine, iar turcii ar mai avea frică. Vameşul i-a poruncit să tacă, spunând că vorbeşte nimicuri şi continua să-l batjocorească şi să-l înjure pe Codreanu: îndruga verzi şi uscate, schimonosea ceea ce povestea lumea. Necunoscutul îl asculta cu multă atenţie. „Ei, dar acum, mă rog dumitale, să-mi spui, l-a întrebat el, are acel Codreanu vreun dumnezeu?”

Ba-l mai rău decât un busurman! Mai rău decât un tătar!” a răspuns vameşul înfierbântat de rachiu şi a povestit, că odată Codreanu în timpul slujbei ar fi intrat călare în biserică, s-a purtat necuviincios cu lumea, apoi a ucis preotul şi a prădat biserica.

Haiducul asculta cu durere în suflet aceste scorneli.

Ei bine, făcu atunci el, Codreanu, după cum spui e un ucigaş. Dar poate că se arată bun măcar cu cei săraci? Poate le face bine la copii?” Dar vameşul a râs, spunând că de cei bogaţi şi puternici Codreanu se teme, iar pe cei săraci îi chinuie cu multă cruzime câteodată, fiindcă asta îi face plăcere. Şi pe loc a mai născocit ceva să-l facă pe toţi să-l creadă.

Codreanu n-a mai putut răbda: l-a apucat pe vameş, l-a dat la pământ, l-a dezarmat şi l-a legat burduf. I-a legat iute şi pe cei doi amăuţi, ca să nu sară în apărarea ciocoiului. Apoi vrând să-şi verse mânia, a scos din traistă patru potcoave, caiele, ciocan şi. L-a potcovit pe vameş la mâni şi la picioare. „Aşa ţi se cuvine pentru că ţi-ai bătut joc de cei săraci! Făcu haiducul, terminând lucrul. Despre ciocoii voştri poţi să spui minciuni cât ţi-o plăcea, iar despre noi de azi înainte cred că n-o să mai spui!”

Dezlegându-l pe surugiu, i-a spus: „Să nu cumva să spui şi tu vreodată la fel. Iţi jupoi pielea şi ţi-o presor cu sare!”

Când s-a zorit de ziuă, vameşul ce stătea uimit şi chinuit a fost luat şi dus la trăsură. Codreanu le-a împărţit bani la ceilalţi şi le-a poruncit să-l ducă pe vameş mai repede unde avea nevoie.