PINTEA VITEAZUL.

Acum două sute de ani, trăia în Măgogea un bogătan numit Stupul, căci era bogat ca un stup, care-l mai bogat. Între alţi servitori avea Stupul unul mut, cu numele Cupşa Pintea. Un an de zile îl sluji.

Legende populare româneşti.

Pintea pe Stupul, dar nici un cuvânt din gura lui n-a scos; toţi îl credeau mut, că era tăcut şi gânditor. Părinţi nu avea. Şi Stupul purta rău pe Pintea, nu-l da nici de mâncare deajuns; iar de lucrat lucra până-l pârâiau oasele. Se gândea bietul Pintea la zicala cântecului:

Cine-l slugă la altul Multe rabdă săracul; Las’ să rabde, dacă şede, Codru-l mare şi nu-l vede!”

Odată fiind la plug Pintea cu stăpânul, acesta ia oticul* şi îl încinge pe Pintea peste spate. Aceasta a fost prea mult şi pentru un mut. Deci se înfurie, băgă codoriştea zbiciului în pământ şi strigă răstit către stăpânul său:

Până face codoriştea asta frunză verde, nu mă mai vezi; va fi amar de zilele tale, de va înverzi de azi într-un an!

Cu aceste vorbe, Pintea apucă codrul, iar Stupul rămase încremenit când auzi ameninţarea din gura lui Pintea, pe care-l ţinea mut.

La anul veni Pintea chiar în acel loc şi află codoriştea zbiciului înverzită. Atunci începu a zice-n frunză, de bucurie că i-a venit vremea. S-a pus şi a jupuit tuspatru boii Stupului şi-l frige şi-l mănâncă cu ortacii, iar Stupului îi plăteşte cu două chichii* de bani (după alţii a dat Pintea o chivără de bani slujnicei care-l da de mâncare, până fu slugă la Stupul). Apoi s-a dus şi dus a fost până-n ziua de azi.

Lumea lui de aci încolo a fost codrul, unde-şi avea conacul cu ortacii lui, care erau la număr doisprezece.

Mai mult se ţinea Pintea pe dealul ce este spre miazănoapte de la Lăpuş şi care deal până în ziua de azi se numeşte „Şatra Pinţii”. De acolo da năvală asupra bogaţilor, cu deosebire asupra oamenilor neguţători, îi despoia de bani, din care făcea parte şi la săracii din satele vecine. De aceea suflet de om nu l-ar fi trădat pentru cât bine-l în lume, că era spaima bogaţilor şi mila săracilor, iar săraci atunci erau mai mulţi în lume decât bogaţi.

        * Oticul băţ la un capăt ca o lopăţică, folosit pentru curăţirea plugului. * Chichii lădiţă.

Legende istorice.

Multă vreme, mulţi ani de-a rândul o fi trăit el cu ortacii lui prin codri, ieşind pe la strâmtori după bani, gălbiori pe la cei neguţători. Multă vreme o fi cutreierat el munţii, câtu-l de la Lăpuş până-n Maramureş, Bucovina şi Moldova, ba şi în mijlocul Ardealului a intrat, tot prin codri, vezi bine, că doar zice cântecul:

C-o lăsat cetăţi şi sate, Că sunt pline de păcate şi-o intrat în codrul verde, Unde urâtul se pierde.”

Pe când calicimea, sărăcimea, mulţimea nemulţămită cu starea lucrurilor povesteau cu bucurie de vitejiile lui Pintea, pe atunci bogătanii, bănoşii, asupritorii, tremurau când îi auzeau de nume şi ar fi dat oricât, numai să se poată mântui de el.

Printre nenumăraţii lui duşmani erau şi cetăţenii din Baia Mare, cărora le făcuse în multe rânduri daune însemnate, din care cauză aceştia şi erau cei mai însemnaţi duşmani ai lui. Dar Pintea habar n-avea de numărul duşmanilor, nu; el trecea de-a lungul şi de-a latul Băii Mari cântând:

De-ar avea duşmanii modru, Face-m-ar cenuşă-n codru; De-ar avea duşmanii rând, Face-m-ar cenuşă-n vânt! Îngrijitu-s, nu mă las, Să fac voia la pizmaş!”

Tradiţia ne spune că într-o iarnă grea era Pintea cu soţii lui pe „Şatra-Pintii” şi erau în mare lipsă de bucate; venise greul traiului, deşi bani aveau destui.

Deci el a ţinut sfat cu soţii, ce ar fi de făcut şi a ales pe trei inşi şi le-a dat bani să meargă în Baia Mare s-aducă vin, pâine şi sare. Dar cei trei se codeau, că fără el nu cutezau a intra în Baia Mare. Deci au zis către Pintea:

Căpitane, noi vom merge la Baia Mare şi-om aduce vin, pâine şi sare, dacă ni-l spune din ce ţi-a sta moartea?

Că ei bine ştiau că pe Pintea nici glonţul nu-l prinde.

Legende populare româneşti.

Şi el le-a spus că din trei fire de grâu de primăvară şi dintr-un plumb mic de argint acelea, dacă le-a înfunda cineva în puşcă, l-or prinde şi l-or omorî; dar alt glonţ pe el nu-l prinde.

Şi s-au dus ortacii la Baia Mare şi au târguit, dar când la întors înapoi, i-au prins pandurii şi i-au legat şi au vrut să-l omoare. Iar căpitanul oraşului le-a făgăduit că i-a lăsa slobozi, de vor spune ei din ce va sta moartea Pinţii, că glonţul din puşcă nu-l prinde. Şi aceia, de frică sau din răutate, au spus, iar pandurii s-au dus, conduşi de soţii lui Pintea, până la „Şatra-Pintii” şi acolo s-a iscat, între haiducii Pinţii şi între pandurii oraşului, o luptă înverşunată. Dar Pintea căzu mort, lovit de un glonţ de argint şi de trei fire de grâu de primăvară, iar capul i l-au tăiat şi pus pe poarta cetăţii de la Baia Mare, unde în toată săptămâna îl pieptăna o româncă şi-l arăta poporului ce venea la târg, ca să se convingă că de bună seamă Pintea Viteazul e mort, deoarece poporul nu vrea să creadă că şi Pintea poate muri.

Share on Twitter Share on Facebook