Tătari şi holdele de grâu

Cică înainte vreme, demult, demult, mai tot românul avea holde de grâu; iar paiul era încărcat cu boabe şi cu spice de jos de la pământ şi până-n vârf, nu numai în vârf cum e azi.

Spre nenorocul nostru însă, au năvălit odată tătarii în ţară după robi şi după prăzi. Au cotelit încoa, au cotelit încolo, în sus, în jos, dar n-au găsit fiarele astea nici un pui de român. Fugiseră toţi cu căţel, cu purcel, cu tot ce aveau şi se făcuseră băjenari prin păduri,

Legendele florei pe dealuri şi pe la coade de vâlcele, până s-o îndura Dumnezeu să aducă vremuri mai bune.

Ce să facă tătarii? Negăsind nici vite, nici bani ca să-l ducă în ţara lor, cum le era obiceiul, s-au hotărât să facă altă pieişte pe capul ţărişoarei noastre. Ştiţi ce?

Văzuseră holdele cele minunate de grâu ale românilor, aşa de mândre şi de frumoase, că le luau ochii. Şi la întoarcere la căminurile lor, s-au pus din toate părţile pământului şi, cu toate puterile lor, au dat foc holdelor.

Au ars toate, toate, că n-avea cine să le scape. Să fi văzut atunci! Era un pârjol şi o pieişte şi o fumăraie pe tot pământul, că te-ai fi smuls cu mâinile de păr!

Şi a ţinut pârjolul zile, săptămâni şi luni întregi.

Acu ce era să mai facă lumea fără grâu?

Era gata, gata să se facă toate holdele cenuşă şi să nu mai rămână nici o sămânţă, când vru bunul Dumnezeu de ne ajută să avem şi azi de pâine.

Ştiţi cum? Uite că într-o curte a unui biet de român rămăsese sub prispă un câine.

Şi bietul dobitoc, cum a văzut că tătarii au fugit, dar vâlvoarea îl ajunge, s-a repezit cum a putut prin flăcări la un pai de grâu plin de boabe şi, până a nu-l cuprinde flăcările, l-a îmbucat şi, rupându-l, a luat în gură ce a putut. Pe urmă, chelălăind şi lătrând, a fugit cât a putut în pădure departe, unde erau ascunşi românii. Şedeau bieţii oameni acolo, vedeau şi ei prăpădul ce era pe pământ şi se tot văitau: „De unde să mai luăm noi, fraţilor, grâu măcar de sămânţă?”

Cum se tânguiau însă, norocul lor, văd câinele; i se pârlise o parte din păr sărmanului dobitoc! Îi mai iau seama şi odat-încep toţi să salte de bucurie:

Uitaţi-vă, fraţilor! Vedeţi ce ne aduce câinele în gură?

Se uită toţi şi văd că sărmanul câine, nici una, nici alta, se opreşte în mijlocul lor, pune boabele jos şi începe să sară în sus şi să latre, spunându-le parcă, în limba lui, de isprava ce făcuse.

Românii au pus boabele bine, iar în primăvară, când s-au încredinţat că spurcăciunile de tătari au fugit de prin locurile astea, au pus, cu sămânţa adusă de câine, un petecel de loc, la care se uitau toţi ca la soare.

D-aci înainte, din grâul ăla au tot întins mereu semănăturile şi s-au făcut cu vremea iar la loc, cum sunt şi azi.

Dar neajuns tot a avut din focul ăla, că d-atunci paiul n-a mai fost încărcat cu boabe şi cu spice pe de-a-ntregul, din pământ şi până în vârf, ci a făcut şi face spic numai în vârf, pentru că numai atât a putut apuca câinele în gură.

Şi uite, vezi? D-atunci are grâul spic.

Iar câinelui e bine să-l dai pâine cât de multă, de unde ai, de unde n-ai, că el bietul a scăpat grâul de la pieire.

Altminteri, n-ai mai vedea azi pe nicăieri pâine, că cică în vremea aia, altă ţară nu mai avea grâu decât a noastră; iar grâul nostru a fost scăpat de câine.