Legenda trandafirului şi a scaiului

La o margine de drum, înflori prima dată trandafirul. Şi a fost o minune, căci floarea trandafirului era aşa de gingaşă, aşa de albă, că parcă de la ea se luminase dimineaţa de primăvară. Avea crengile lucii, rumene ca mărgeanul, frunzele verzi ca smaragdul. Iar mirosul florii lui se împrăştia peste întreg cuprinsul câmpiei.

Fluturii cădeau adormiţi, celelalte flori se plecară în faţa adevăratei stăpâne.

Păsările veneau de la depărtări mari, atrase de mirosul parfumat, să vadă şi ele tulpina măiastră care îşi desfăcea frumuseţea pentru întâia oară pe pământ. Şi parcă şi lui Dumnezeu îi părea acum rău că pusese într-o floare aşa de minunate daruri, pe care nu le împărţise nici în rai. Lucrul acesta îl şoptise o ciocârlie care, la răsăritul soarelui, ducea totdeauna lui Dumnezeu câte o sămânţă din fiecare floare ce creştea pe pământ, s-o păstreze Preasfântul, pentru răsad.

Până la amiază, trandafirul se acoperi întreg de flori. Drumeţii treceau şi rămâneau locului, puneau mâinile la ochi, resfirau nările să înghită mirosul nemaisimţit până atunci, apoi, cu priviri lacome, rupeau câte o floare.

După câteva zile, trandafirul se mâhni; el se împodobea şi oamenii îl despuiau.

Uite, îşi zicea el, scaiul de lângă mine e înalt, e chipeş şi nimeni nu-l atinge; şi pe mine mă dezbracă toţi de frumuseţile mele”.

Un sticlete care tocmai atunci se aşezase pe o creangă, îl desluşi:

Cum să se atingă cineva de scai, când tot e îmbrăcat în ghimpi!

Atunci trandafirul se uită şi văzu că într-adevăr scaiul avea ghimpi.

Şi nu mai pregetă; se rugă îndată lui Dumnezeu să-l acopere şi pe dânsul cu ghimpi, ca să-l păzească floarea.

Vezi, îşi zise Atotstăpânitorul, era dat ca pe pământ să nu rămână ceea ce numai în rai trebuia să fie”.

Şi, bucuros, îndată a făcut un semn şi tulpina lucie s-a acoperit de ghimpi. Dar trecătorii tot se opreau; şi nu era unul care să treacă pe lângă floarea minunată.

Dar acum fiecare când rupea floarea, lăsa câte o bobiţă de sânge în vârful vreunui ghimpe. Iar din ghimpe, sângele a pătruns încetul cu încetul în tulpină, s-a ridicat până în boboci şi într-o dimineaţă, floarea trandafirului se desfăcu roşie aprinsă ca sângele.

Scaiul stătea ursuz alături. De la o vreme, se trezi şi-n el pizma, că prea nu-l bagă nimeni în seamă.

Uite cum se înclină toţi trandafirului şi mie nimeni.

Şi se rugă lui Dumnezeu să-l schimbe şi lui floarea, să i-o facă roşie, bătătoare la ochi, ca a trandafirului.

Atunci Dumnezeu a zis: „Aşa e pe pământ. Fiecare aleargă după ce bate la ochi; dar numai eu ştiu că ce am menit odată, aşa rămâne!”

A făcut Dumnezeu un semn şi floarea scaiului se făcu roşie ca focul. Şi-au trecut mereu drumeţii şi-au rupt întruna florile trandafirului şi nu s-au uitat la scai.