Povestea bujorului

Era odată un împărat şi avea un fecior pe care-l chema Bujor.

Împăratul era acum bătrân şi slab. Om paşnic, nu ridicase oşti împotriva nimănui şi de aceea nu-şi găsise nici un duşman.

Dar nu este om să nu-şi aibă necazul lui. Împăratul însă avea şi el un necaz.

Avea pe moşia lui un codru de brazi şi molizi, în mijlocul căruia era un iezer stăpânit de iele şi de stafii.

Care cum intra în pădure, înapoi nu se mai întorcea decât schimonosit: altul în câine, altul în măgar; alteori îl schimbau ielele în flori şi buruiene, ori îl caliceau, de nu era om în toată viaţa. Că, să vezi, făceau pe om de se îndrăgostea de dânsele şi-şi râdeau de el ca de un nagâţ.

Împăratul, de cum i-a răsărit băietul, l-a şi povăţuit să meargă în toată împărăţia dacă are poftă, numai în codrul cu ielele să nu se ducă.

Într-o zi însă, împăratul pică la pat să nu se mai scoale şi simţin-du-şi sufletul la gât, adună sfat şi, chemându-şi feciorul, îi puse coroana pe cap şi buzduganul în mână, semnele stăpânirii peste împărăţie şi după ce îi mai dete mai multe poveţe, îi aminti şi de iezerul cu iele:

Pe acolo să nu calci, dragul tatii, că ce-l păţi, cu nimeni nu vei împărţi.

Apoi îşi dădu sfârşitul. Rămas singur, Bujor a jelit cât a jelit după moşneag şi după o vreme a început a-şi mai căuta şi el de treburile împărăţiei şi, între altele, cea dintâi grijă a fost să vadă satele şi târgurile.

A mers el într-un târg, a mers în altul şi-a dat şi prin părţile iezerului cu zânele. Şi era pădurea ceea aşa de plină de taină şi aşa cuprinsă de cântec de păsări, că, numai trecând pe lângă dânsa cădea omul ca adormit; iar în nopţile cu lună se auzea cântecul zânelor, de te îmbolnăveai de dor şi de vrajă.

Şi în toată pădurea numai o cărare era şi aceea făcută de ielele care veneau până la marginea pădurii şi fugeau iar.

Feciorul de împărat trecea tocmai pe marginea pădurii, că se înfricoşase destul de cele ce-l spusese tatăl său, împăratul. Dar inima îl trăgea măcar aerul răcoros al pădurii să-l soarbă şi-şi zise că doar n-or fi zânele în toate zilele prin pădure, să-l adoarmă şi pe el. Dar cum trecu doar pe marginea pădurii, îl şi prinse aşa un somn şi pe el şi pe cai şi pe surugii şi pe oştenii ce-l avea de pază, că poposiră sub o poală deasă de stejari, se tolăniră toţi pe iarbă şi adormiră.

Se făcu noapte, luna ieşise roşie ca focul şi se tot înălţa pe cer şi ei dormeau şi dormeau.

Deodată se auzi ca o adiere de cântec şi Bujor se trezi. Ascultă el, ascultă şi inima începu să-l bată cu putere. Parcă-l chinuia gândul să ştie cine cântă. Numai să vadă cel puţin. Şi o luă printre copaci, încet, încet şi într-un luminiş, se văzu înconjurat de nişte zâne, frumoase şi albe ca stanele de marmoră albă, care începură a juca, rotindu-se în juru-l ca un vârtej. Când văzu atâtea fete pe lângă el, se ruşină şi se făcu ca focul pe obraz.

Una grăi:

—  Să-l facem măgar. Alta răspunse:

—  Ba nu, un bondar. Alta însă grăi:

—  Eu zic, un viţel.

Dar alta, cu o coroană de pietre scumpe pe cap şi care era mama ielelor, răspunse:

—  Ba, nu! Eu zic la rându-mi să-l facem o floare, să nu poată merge deloc pe picioare.

Apoi, înturnându-se spre Bujor, care sta uluit şi cu inima zbuciumată de frică, îi zise făcându-l un semn cu mâna:

—  Aşa să rămâi! Amin.

Şi Bujor se şi prefăcu într-o floare roşie, roşie ca jarul, mare şi bătută ca un pămătuf.

Oamenii i-au zis bujor şi bujor a rămas şi până-n ziua de azi.