Mihai Viteazul

Mihai Viteazul era fiu de domn dar, murindu-l părinţii, a rămas al nimănui, că neamurile lui vroiau să i se piardă de urmă, pentru că aveau presimţire că din Mihai avea să iasă un om mare. A rămas bietul băiat pe la casele oamenilor, ca orişicare băiat orfan. Umbla toată ziua cu alţi băieţi, prin munţi, cu oile şi caprele, fluierând şi fâşcâind.

Într-o primăvară, pe la un Ispas, suia c-o turmă de oi pe un deal şi numai ce vede într-un mijloc de poieniţă o mulţime de şerpi şezând toţi cu capurile laolaltă, făcând un bâzâit fioros, într-un muşunoi de spume. Acolo se strânsese douăzeci şi patru de şerpi, să facă mărgea. Mihai Viteazul auzise de la moşnegii satelor că şerpii se strâng în fiecare an şi fac mărgea şi dacă se întâmplă om pe-ndemână şi ia mărgeaua din coada şarpelui celui mai mare, pe ce gândeşte, pe aceea are noroc.

Mihai auzise de pe la oamenii de prin sate că el n-ar fi de neam prost, că din ura ce purtau cu părinţii lui celelalte neamuri l-au dezmoştenit pe el, ca să le rămână averea lor şi să n-aibă teamă ca, făcându-se el mare, să le fie lor primejdios.

Când a văzut Mihai şerpii făcând mărgea, toate acestea i se oglindeau înaintea ochilor; sta ca înlemnit în marginea poieniţei şi se gândea cum să pună mâna pe mărgea şi să-şi îndeplinească dorinţa de a se răzbuna pe toţi făcătorii de rele şi de-a curăţi ţara de păgâni, că pe-atunci ţara era stăpânită de turci.

Cum şedea băietul aşa gânditor, numai ce vine un corb şi se pune pe umărul lui şi, nimic mai mult, se repede în mijlocul şerpilor, ia mărgeaua în cioc şi zboară în sus. Atunci Mihai, în buimăceala ceea, uită de şerpi şi se ia la fugă încotro zbura corbul.

Mihai fugea necontenit, ca să nu piardă corbul din ochi şi nu simţea că pe unde mergea, trecea prin

Şi corbul nu s-a oprit până în oraş la Ţarigrad. Şi, când a ajuns în marginea oraşului, corbul a lăsat mărgeaua jos, dinaintea lui Mihai.

În momentul acela tocmai trecea pe acolo împăratul turcesc, în butcă cu şase cai şi cunoscând pe Mihai că e copil de român, l-a luat la el ca să-l crească şi să-l treacă la legea turcească. Şi aşa a şi fost. Mihai, deşi trecuse la legea turcească, că n-avusese încotro cârni, dar el credinţa creştinească o păstra în inimă şi cu ea în inimă a şi murit.

Mihai slujea la curtea împăratului turcesc, creştea şi se întărea pe fiecare zi, aşa că şi împăratul se mira de frumuseţea şi înţelepciunea lui Mihai.

Când a ajuns la vârsta de douăzeci de ani, era de trei palme între ochi, căciula pe cap din trei piei de urs şi cojoc din treizeci de piei de berbec; paloşul şi cămaşa de za cântăreau trei măji.

După ce a trecut de vârsta de douăzeci de ani, pe Mihai l-a pălit dorul de ţară şi de răzbunare şi ştia că în grajdurile împăratului turcesc era un cal năzdrăvan. A mers, l-a luat şi, încălecând pe el, a venit în Ţara Muntenească, a curăţit-o de păgâni şi de făcători de rele, de cei ce îl dezmoştenise şi de toţi cei ce trăiau din munca altuia, iar în urmă a ajuns domn peste Ţara Românească şi a domnit şapte ani. Şi, într-acei şapte ani, s-a luptat şi a biruit şapte crai şi împăraţi, a zidit şapte biserici şi mănăstiri, ca să fie numele lui neuitat şi pomenit în veci.