Petru Rareş şi arcaşul

Odată, Petru Rareş se îmbrăcase în haine scumpe, ostăşeşti şi ieşi singur într-o butcă, spre a se plimba pe aci, pe colea, prin împrejurimile Sucevei. Pe când se înapoia în oraş, începu o ploaie mare.

Un arcaş care venea spre Suceava îi făcu semn să stea. Vodă opri numaidecât caii, iar arcaşul, fără să-l cunoască, îi zise:

—  Te rog, prietene, ia-mă şi pe mine în butcă, fiindcă ploaia îmi prăpădeşte hainele pe care azi le-am îmbrăcat pentru prima oară.

—  Bucuros, răspunse Rareş, făcându-l loc. Dar de unde vii?

—  De la conacul domnesc, din Munţii Dornei, unde am fost de pază.

—  Şi cum ai petrecut acolo, în timpul cât ai stat?

—  Nici nu se poate mai bine. Chiar azi, înainte de plecare, am pescuit din iazul conacului câţiva peşti al căror gust nu-l mai uit.

—  Şi ce neam de peşte?

—  Ghici! zise arcaşul.

—  Poate că somn?

—  A! Ceva mai bun.

—  Atunci lin?

—  Ceva mai bun.

—  Şalăi, mrene?

—  Ceva cu mult mai bun.

—  Ei, dacă este aşa, să mă crezi că nu pot ghici.

—  Atunci să-ţi spun eu; erau păstrăvi.

—  Păstrăvi din iazul Măriei sale!

—  Da, răspunse arcaşul.

Altcineva să fi fost în locul lui Rareş ar fi pedepsit poate pe arcaş, el însă nu numai că nu-l pedepsi, dar intrând în Suceava şi văzând că ploaia nu încetase, zise arcaşului:

—  Ia spune, prietene, unde stai, căci voi să te duc până acasă.

—  A! Iţi mulţumesc, prietene, dar eu şed prea departe şi.

—  Nu, nu, îl întrerupse Rareş, lasă vorba şi arată-mi uliţa şi casa. Arcaşul nu se mai împotrivi şi merseră înainte. Pe drum începură iarăşi vorba.

—  Fiindcă te văd om atât de bun, zise arcaşul, aş dori să te cunosc. Spune-mi, cine eşti?

—  Acum, zise vodă, ghiceşte şi tu cine sunt eu.

—  Eşti ostaş, nu-l aşa?

—  Ba da, tocmai.

—  Eşti sutaş?

—  Ceva mai mult.

—  Şetrar?

—  Mai mult decât atât.

—  Armaş poate?

—  Nu, ceva şi mai mult.

—  De fel, zise arcaşul sfiindu-se, nu cumva eşti hatman?

—  Ba nu şi mai mult.

—  Doar n-ăi fi vodă?

—  Da, chiar el însuşi, răspunse Rareş râzând.

Vai de mine! Zise arcaşul înspăimântat şi dete să sară jos.

—  Stai! Acum, după ce mi-ai mâncat păstrăvii şi te-am adus în butcă, cred şi eu că ai vrea să scapi de mine, dar nu se poate, trebuie să mergem împreună până la tine acasă!

Şi astfel arcaşul fu silit să stea în butcă până la locuinţa sa. Când se dete jos, nu ştia cum să îngenuncheze şi să ceară iertare.