Mihai Viteazul şi tătarii

Cu oastea lui venise odată Mihai Viteazul până-n părţile noastre şi se înşirase oastea pe coastă. Iar Mihai întinsese o masă mândră cu mai-marii oştirii şi acolo grăiau căpitanii lui, tot ridicând şi ciocnind paharele.

— Să trăieşti, Măria ta şi să stăpâneşti de-acu’ ţara numa-n pace şi noroc! Ca iată, pe turci i-am bătut şi pe tătari aşijderea, iar aici, la munte, chiar duşmanii să vie, iute-lute le luăm piuitul.

Mihai le mulţumi, îi lăudă pentru isprăvile lor şi le spuse să aibă totdeauna nădejde-n Dumnezeu, că el e mare şi puternic, apoi îi rugă frumos să puie oastea-n rânduială, de pază, că el vrea să aţipească puţin. Zis şi făcut.

N-apucă însă să adoarmă domnul, ca de când m-apucai să vă spun şi iată din vale venea în goana mare o oaste de tătari. Erau mulţi ca frunza şi veneau în grabă, chiar spre muntele Pleaşă.

Apoi, cum zăriră oastea lui Mihai, tătarii sloboziră un tun. Căpetenia tătarilor însă, ca mai-marele lor, se afla mult mai devale, în Priboiu şi d-aia Mihai, când pricepu ce şi cum şi văzu atâta liotă de lifte păgâne, ce se gândi: „Mare eşti, Doamne. Da eu, numai cu mâna asta de oameni ai mei, n-o să pot răzbi repede. Să văz. Oare n-oi găsi vreun mijloc?”

Şi tot socotindu-se Mihai, odată chemă pe un ostaş d-ai lui şi-l porunceşte:

— Du-te repede acolo devale, în lagărul tătăresc, la Priboiu. Acolo să dai hârtia asta în mâna căpeteniei tătarilor. Ai înţeles?

— Înţeles, Măria ta, zice ostaşul şi se duce ca vântul, iar vodă se întoarce către boieri şi le spune:

— Ştiţi ce-am scris în hârtie?

— Ce?

— Le-am scris să nu vie la luptă acum, ci mâine, să ne încercăm puterile.

— Păi o să fie aşa de proşti?

— Să-l vedeţi.

Aşa. Ostaşul s-a dus în tabăra tătărească şi a dat hârtia cu pricina. Iar tătarii, când au văzut, nu-şi găseau locul de bucurie. „O să ne mai odihnim o noapte şi o să aibă vreme şi ajutoarele să vină!” în vremea asta, Mihai punea de închidea muntele şi oprea Dâm-boviţa, punând şi stăvilar. Aşa, apa venea în susul Dâmboviţei, dincolo de stăvilar, mare, mare, să poată umbla o mie de mori.

Când văzu asta, Mihai, care era cu toţi ai lui pe munte, se odihni în pace şi dormi fără grijă.

Aşa. Cum se ivi ziua următoare, tătarii, care se înmulţiseră şi erau câtă frunză şi iarbă, plecară pe Dâmboviţa în sus, să se bată cu oastea lui Mihai, cum le fusese vorba.

Dar au cercetat ei încoa, încolo, în sus şi-n jos, fără să-l dea de urmă, că oastea românească era sus pe munte şi nimeni nu le putea arăta cărarea pe unde să urce acolo.

Şi au tot cercetat. Acu, aproape de Cetăţenii-din-Vale era un cârciumar care se chema Baciu. Au început tătarii să-l strângă-n chingi şi să-l cerceteze.

— Unde este, măi, Mihai? Că hârtia i-am primit-o, dar oastea nu i-am văzut-o.

— Este, zise Baciu, când văzu că nu mai scapă, este sus pe Piatră, cu toată oastea, strânsă buluc, ca o ceată. Dacă vă luaţi acum la luptă, măi tătarilor, n-aţi câştiga nimic. Dar ascultaţi-mă pe mine.

— Cum?

— Opriţi oştirea la noapte, că le câştigaţi pe toate.

Tătarii şi acu proşti de dau în gropi, ascultară de povaţa lui Baciu şi se opriră la Cetăţenii-din-Vale, fără să-şi dea cu socoteala de planul lui Baciu.

Le spusese aşa, ca să fie timp şi mai îndelungat, să se strângă şi mai multă apă în susul stăvilarului.

Aşa. Iar Baciu se urcă sus pe Pleaşă la Mihai, care îşi făcuse divan chiar pe valea lui Coman.

— Doamne, Măria ta! Fii pe pace de-acu; pe tătari i-am mai oprit o toană.

Şi atunci când Mihai socotea că tătarii toţi sunt tăbărâţi, odată a ridicat stăvilarul şi a dat drumul apelor. Pe urmă!

Ca pe multe mi-l ducea la vale Dâmboviţa pe toţi tătarii. Îi luase tocmai pe când ei dormeau fără grijă. Până la ziuă nu s-a mai aflat nici un picior de tătar prin împrejurimi. Ba să nu mint; ieşea câte unu, la mal, umflat şi înţepenit pentru totdeauna.

Şi iacă. Aşa s-a descotorosit Mihai Viteazul şi de tătari.