Era în august 1714. Brâncoveanu domnea de mult. Acum era în vârstă de 60 de ani şi era domn înţelept şi iubit. Patru feciori mândri îi împodobeau casa şi îi înveseleau bătrâneţile.
Pe vremurile acelea şi până în zilele noastre, domneau numai obiceiuri patriarhale. Nu numai domnul, ci fiecare boier avea curte în toată regula; avea zilnic o masă de cel puţin şaizeci şi adesea câte o sută de persoane, la care mâncau toate rudele, până la cele mai scăpătate şi avea şi o mulţime de robi, de care îngrijea părinteşte şi grajduri cu cai frumoşi.
Feciorii, chiar dacă ar fi fost de mult însuraţi şi de ar fi avut copii, tot n-ar fi îndrăznit să şadă jos de faţă cu tatăl lor, sau să fumeze ori să spună vreun cuvânt, până ce nu-l întreba el.
Constantin Brâncoveanu, încă demult ajunsese neplăcut sultanului, pentru că adunase şi bogăţii. El pusese de bătuse şi monede mari, de aur, ceea ce era un act de neatârnare.
Într-o dimineaţă, domnul se sculă, îşi spălă faţa şi îşi pieptănă barba cea albă ca zăpada. Pe când ţinea încă în mână pieptenele de fildeş, văzu deodată că palatul îi e împrejurat, paznicii dezarmaţi ori înjunghiaţi şi în grabă îşi chemă feciorii:
— Sculaţi, căci au sosit cei care ne vor moartea!
El fu prins, împreună cu soţia, fiica lui, feciorii, nepotul şi cumnatul său, vistierul Văcărescu.
Era înainte de Paşte. Fură târâţi toţi la Constantinopol, aruncaţi în închisoarea celor şapte turnuri şi ţinuţi acolo până la august.
Brâncoveanu şi Văcărescu erau supuşi în toate zilele la cele mai înfricoşate chinuri, că nu voiau să spună unde şi-au ascuns bogăţiile, căci turcii nu găsiră cât credeau că vor găsi, cu toate că răscoliseră şi jefuiseră tot. În sfârşit, turcii înţeleseră că nu mai aveau ce dobândi de la dânşii prin silă şi îi înştiinţară să se pregătească de moarte.
Brâncoveanu adună pe feciorii săi în juru-l şi le vorbi astfel:
— Şi bunurile şi viaţa ne sunt pierdute. Acum trebuie să ne îngrijim să nu ne pierdem şi sufletele. Fiţi bărbaţi, iubiţii mei şi nu vă fie teamă de moarte. Vedeţi ce a suferit Cristos pentru noi şi de ce moarte a murit! Rămâneţi tari în credinţă şi nu vă clătinaţi, nici pentru viaţa voastră, nici pentru lumea toată!
Atunci se auzi zgomot în odaia de alături şi intră un paşă, care le porunci să meargă cu dânsul la sultan.
Sultanul şedea pe malul Bosforului, într-un chioşc minunat, ce strălucea de aur şi de pietre scumpe.
— Brâncovene, zise dânsul, adevărat este că ai vrut să te desfaci de împărăţia noastră şi să-ţi faci ţara neatârnată? Spune! Adevărat este că ai pus de ai bătut monedă din bogăţiile tale? Spune, cum ai putut lucra astfel fără de teamă, parcă n-ai fi avut stăpân? Dezvinovăţeşte-te!
— De am domnit bine ori rău, zice domnul, aceasta numai Dumnezeu o ştie; iar dacă am fost mare pe pământ, uită-te acum ce sunt!
— Brâncovene, măsoară-ţi vorbele! Sunteţi toţi pedepsiţi la moarte; nici unul din neamul tău nu va scăpa cu viaţă.
— Cum o vrea Dumnezeu. Viaţa noastră e în mâna ta.
Un muezin (sau strigătorul din turla geamiii, care vesteşte mahomedanilor ora rugăciunii) înaintă, făcu trei plecăciuni şi zise:
— Stăpâne, noi avem un obicei, anume că osânditul poate fi iertat, dacă îşi schimbă legea şi se dă la sfânta noastră credinţă.
— Brâncovene, zise sultanul, leapădă-te de câineasca ta credinţă creştinească şi îmbrăţişează credinţa noastră, împreună cu fiii tăi, ca să trăiţi şi să fiţi liberi!
— Mai bine să se stingă neamul meu, decât să mă lepăd de sfânta mea credinţă!
— Atunci, pregătiţi-vă de moarte! Strigă sultanul încruntându-se. Şi porunci ca să pună mâna întâi pe Văcărescu.
— Fă-te turc şi leapădă-te de stăpânul tău, ca să fii şi bogat şi fericit!
— Un Văcărescu nu îşi trădează domnul şi biserica! Strigă acesta. Şi îşi plecă capul de i-l tăie.
După aceasta turcii puseră mâna pe al treilea fiu al lui Brâncoveanu, un băiet falnic cu ochii negri, plini de foc şi cu un păr negru ca pana corbului.
Mustăţile abia îi mijeau.
Leapădă-te de credinţa ta, zise sultanul şi te cruţ!
Nu-mi face ruşine vorbindu-mi astfel, zise el.
Şi îngenunche, iar capul lui se rostogoli până dinaintea picioarelor tatălui său.
Acesta oftă din adâncul inimii şi zise:
— Doamne, facă-se voia ta.
Sultanul arătă pe al doilea fiu. Acesta căzu în genunchi în faţa tatălui său. Bătrânul îngălbeni de teamă, ca nu cumva fiul său să slăbească, dar el ridică spre dânsul ochii săi pătrunzători şi zise roşindu-se:
— Tată! Numai eu ţi-am adus necazuri şi ţi-am tulburat viaţa, din pricina inimii mele slabe şi sângelui meu iute. Nu pot să mă duc să dorm somnul de veci, până ce nu-ţi voi cere iertare!
Faţa bătrânului se însenină iarăşi şi, binecuvântându-l, îi zise:
— În ceasul acesta, orice greşeală e izbăvită, fătul meu! Du-te la Dumnezeu!
Şi, tot îngenunchind, îşi întinse şi acesta capul spre gâde. Cel mai mare dintre cei patru fraţi, a cărui faţă voinicească era înconjurată de o barbă mare, se uită la cadavrul fratelui său şi îl podidiră lacrimile. Sultanul băgă de seamă.
— Leapădă-te, fiul meu, de legea ta; ţie ţi-e dragă viaţa; treci la legea noastră şi ai să fii fericit!
Fiul lui Brâncoveanu însă păru că nici n-ar fi auzit cuvintele lui, ci făcu el singur semn călăului să-l taie capul, care, când căzu, stropi cu sânge pe sultan. Brâncoveanu oftă adânc şi zise:
— Doamne, facă-se voia ta!
— Brâncovene, zise sultanul, un singur copil îţi mai rămâne. Gândeşte-te bine!
Brâncoveanu se uită la copilul cel plăpând, îşi văzu soţia leşinată, îşi văzu fetele plângând în hohot, dar răspunse fără şovăire:
— Facă-se voia Domnului!
— Copile, zise sultanul, dă-te la legea noastră şi vei trăi!
Ochii lui dulci cătară spre tatăl său, parcă ar fi vrut să dobândească de la privirea lui curaj şi putere.
— Eu mor bucuros, tată, strigă dânsul cu vocea limpede. Sunt mic, într-adevăr, dar sunt din neamul tău!
Şi se rostogoli şi capul lui.
Atunci i se duse şi puterea bărtânului. Căzu în genunchi, trase la sânu-l pe fiii ucişi, îi mângâie şi îi sărută, se jeli, îşi chemă copiii drăgălaşi pe nume, pe urmă se ridică şi zise cu glas puternic:
— Mi-aţi omorât, păgânilor, patru feciori. Dumnezeu să vă prăpădească iarăşi şi iarăşi! Să vă stingă de pe faţa pământului, cum se risipesc norii la bătaia vântului. Loc să n-aveţi unde să fiţi îngropaţi, nici copiii să vi-l puteţi mângâia. Fără odihnă şi fără pace să fiţi în veci! Aşa să m-auză Domnul!
Atunci sultanul şi oamenii lui se mâniară. Rupseră în bucăţi veşmintele cele bogate de pe corpul bătrânului domn şi începură să-l jupoaie pielea de pe corp. Nici un ţipăt, nici un vaiet nu ieşi din gura lui, în timpul acestui chin îngrozitor. În sfârşit, umplură pielea cu paie, o puseră într-o suliţă şi o tăvăliră prin noroi strigând:
— Ghiaur, câine de creştin! Îţi cunoşti pielea?
Atunci Brâncoveanu mai ridică încă o dată vocea şi zise:
— Carnea puteţi s-o sfâşieţi în bucăţi, dar totuşi Constantin Brâncoveanu moare creştin credincios, părăsit de toţi, dar odihnindu-se întru Domnul.
Şi zicând aceste cuvinte, eroul îşi dete sufletul.
Un copilaş, fiul fiului său, de spaimă îşi ascunsese căpşorul în cutele hainei unei femei. Călăul îl apucă de păr şi, ţinându-l spânzurat în aer, întrebă:
— Să rămână în viaţă acesta, or să meargă şi el după ceilalţi? Atunci o ţigancă îşi făcu loc prin mulţime şi întinse un băieţaş zicând:
— Staţi, că ăsta e nepotul lui Brâncoveanu; copilul ăla e al meu! Era doica, care îşi da propriul ei copil, ca să scape pe cel din urmă al stăpânilor ei. Şi se uită, fără să-l dea o lacrimă, cum i se jertfi copilul; apoi strânse la sânu-l pe cel scăpat şi, făcând un jurământ sfânt, fugi cu el. Nevestele nenorociţilor fură liberate din închisoare, de unde şi plecară la Veneţia. Tocmai târziu se întoarseră în ţara lor. Una din fiicele lui Brâncoveanu, Domniţa Bălaşa, fusese atât de îndurerată, încât se retrase de tot de lume şi nu vru să mai ştie de averea care fusese pentru dânsa pricina atâtor nenorociri.
Domniţa Bălaşa, din partea ei de moştenire, clădi în Bucureşti marele spital Brâncovenesc, lângă care se află un azil şi o biserică foarte frumoasă, ce poartă numele ei, „Domniţa Bălaşa”.