Oca lui Cuza

Multe şi frumoase lucruri se povestesc la Galaţi despre domnitorul Cuza.

De te cobori la vale spre Dunăre şi-n cale te abaţi pe la prăvălia vreunui negustor bătrân gălăţean, îndată ce deschizi vorba de timpurile trecute, moşneagul porunceşte cafele şi, într-un uşor oftat, începe să-şi istorisească amintirile trecutului, în care nu uită, Doamne fereşte, să-ţi pomenească pe Cuza. De urci în partea târgului ce duce către Vadul Ungurului, ori pe calea Tecuciului ce trece pe la curtea răposatului Ion Soare, vechi şi bine cunoscut de-al domnitorului Cuza, iarăşi întâlneşti în cale casele Clucerului ori ale altui boier bătrân ori negustor care-l gata să-ţi spună câte-o-ntâmplare a lui, ori numai auzită, despre domnitorul Cuza.

Într-o seară, ce-l veni lui Cuza, fiind în Galaţi, hai să vadă singur dacă negustorii vând cu oca lui.

Şi-a tras o sarică miţoasă deasupra hainelor strălucitoare, milită-reşti, luă o căciulă ciobănească pe cap, îndesând-o până peste urechi şi cum era şi întuneric şi ningea de nu se vedea om cu om, o luă razna, tocmai spre târgul cel nou.

Bună vreme, jupân negustor!

Bună să-ţi fie inima, voinice! Socotindu-l a fi vreun ţăran venit la târg. Ger şi ninge-ntruna, hai? Îi mai spuse negustorul.

Frig şi-aş vrea să mă-ncălzesc. Ian adă o ocă de-a lui Cuza! După puţinel timp, domnitorul se trezeşte c-o ulcică de lut ca de-o jumătate de ocă.

D-apoi bine, jupâne negustor, asta-l oca lui Cuza?

Vezi bine că pentru voi, ţăranii, aiasta-l! Domnitorul se grăbi să plătească şi porni.

A doua zi, negustorul se pomeni chemat de pârcălab, care porunci de-l legă de gât negustorului ulcelele de lut în care vindea vinul drept oca lui Cuza; ş-a fost purtat aşa prin târgul cel nou şi ruşinat. Din ziua aceea nu s-a mai găsit nici un negustor care să nu vândă cu oca cea dreaptă a lui Cuza, una şi pentru boieri şi pentru ţărani.

Aşa ştia domnitorul Cuza să afle şi să facă dreptate poporului.