Tobultoc

Era într-o noapte de Paşte. Biserica era numai lumini: se făcea slujbă religioasă. În spatele tuturora stătea Tobultoc, un haiduc înalt şi frumos. El a zărit pe-aproape o femeie, îmbrăcată sărăcuţ, chinuită şi palidă la faţă, iar lângă dânsa o fetiţă slabă ca vai de ea. Femeia necăjită se uita neputincioasă înainte şi parcă nici auzea slujba, nici o vedea. Tobultoc o întrebă, de ce e aşa de amărâtă într-o zi ca aceasta.

Femeia a oftat şi i-a povestit cu lacrimi în ochi o istorie tristă: că doi ani în urmă, când se pornise gheaţa, bărbatul i s-a înecat în Nistru şi ea a rămas cu o casă de copii şi fără nici un ban. Sănătatea i-l firavă, copiii bolnavi şi ei şi iată aşa o duc de azi pe mâine, mai mult flămânzi, într-o cocioabă friguroasă.

Tobultoc a întrebat-o unde îi este casa şi a ieşit din biserică. El a trecut repede prin tot satul, a încălecat pe un cal, lăsat pe vale la păşune şi s-a dus la conacul boieresc, ce se afla la o aruncătură de băţ de sat.

Când s-a apropiat de conac, s-au repezit la el toţi câinii, dar i-a pus pe fugă voinicul şi s-a pornit spre odaia luminată, unde stătea la masă şi se veselea boierul cu oaspeţii săi.

Eu sunt Tobultoc, a spus el apăsat, nu vă fie frică. Am venit să mai uşurez masa.

Apoi a deşternut de-un corn faţa de masă şi a început a pune într-însa de toate câte oleacă. A legat-o, a pus-o pe umăr şi a ieşit spunând:

Zilele acestea o să primiţi înapoi faţa de masă, iar pentru mâncare vă mulţumesc din toată inima.

De mare groază înlemnise toţi pe loc şi nu scoteau nici un cuvânt. Chiar şi strajnicii, care intraseră să-l lege pe Tobultoc, au încremenit.

Tobultoc s-a întors în sat în fuga calului, a căutat casa sărmanei văduve, a descălecat şi a intrat înăuntru, a aprins făcliile şi a aşezat masa. Copiii s-au trezit şi s-au bucurat, văzând atâtea bunătăţi pe masă.

După terminarea slujbei, când se apropia văduva de casă, ţinân-du-şi copila de mână, scârbită, că n-o să aibă măcar cu ce-şi înfrupta copiii de Paşti, zări lumină în ferestruică şi se înspăimântă. I se păruse, că aceasta nu este casa ei şi s-a dus mai departe, dar fetiţa a tras-o înapoi zicând: „Unde ne ducem noi, mamă? Iată casa noastră! “încredinţându-se că nu s-a înşelat, s-a întors înapoi şi a hotărât să intre în casă. Când a intrat, ce să vadă? Pe laiţă şedea necunoscutul care vorbise cu ea în biserică şi îl hrănea pe copilul cel mai mic, iar ceilalţi copii stăteau ciucure în jurul lui şi ospătau de toate.