Abu-Nuwas ticluind versuri1 ⁷

Într-o noapte, califul Harun Al-Raşid, prins de o nesomnie statornică, se preumbla de unul singur prin umbrele saraiului, când o zări pe una dintre roabele lui, pe care o iubea peste măsură, că se îndreaptă către iatacul de taină. Se luă după ea şi intră pe urmele ei în iatac. O prinse atunci în braţe şi începu s-o alinte şi s-o strângă, până ce roabei îi căzu vălul cc-o acoperea şi până ce tunica îi alunecă de pe umeri. Văzând-o aşa, dorinţa se aprinse în sufletul califului, care vroi pe dată să se bucure de roaba cea frumoasă; ci se trase îndărăt, spunând:

Iartă-mă acum, o, emire al drept-credincioşilor! Să amânăm pe mâine, căci în scara aceasta nu mă aşteptam că ai să mă cinsteşti cu venirea ta şi nu sunt deloc pregătită. Ci mâine, cu voia lui Allah! Ai să mă găseşti parfumată şi pe pat cu iasomii înmiresmate.

Atunci Al-Raşid nu mai stărui şi se întoarse la plimbarea lui.

A doua zi, pe la aceeaşi vreme, emirul îl trimise pe Massrur, căpetenia hadâmbilor, s-o vestească pe roabă de făgăduita lui venire. Ci fetişcana tocmai avusese în ziua aceea un început de oboseală şi, simţindu-se mai slăbită şi mai neînstare decât oricând» sc mulţumi, drept orice răspuns dat lui Massrur, care îi aminti de făgăduiala din ajun, să-i amintească zicala: „Ziua şterge vorbele din timpul nopţii!" în clipa când Massrur îi repeta califului cuvintele acestea ale fetişcanei, intrară poeţii Abu-Nuwas, El-Rakaşi şi Abu-Mossab. Iar califul se întoarse către ei şi le spuse:

— Să-mi ticluiţi pe dată fiecare câteva stihuri în care să fie cuprinse cuvintele: „Ziua şterge vorbele din timpul nopţii!

Atunci poetul El-Rakaşi spuse cel dintâi:

O, inimă, ia seama Şi fugi de-acea copilă, Frumoasă fi gingaşă. Dar fără pic de milă, Ce nu vrea nici să dete Şi nici ea să primească, Făgăduind că „măi ne. Şi-apoi, cu nefirească Şi dulce nepăsare, Nu-fi schimbă vorbă-n fapte, Spunând că: „Ziua şterge Vorbele spuse-n noapte!"

Pe urmă Abu-Mossab înainta şi spuse:

Inima mea aleargă Spre-a ei, în goana mare, Iar ea se joacă, reaua, Cu-a mea înflăcărare.

Când ochii-mi plâng, fi pieptul De dorul ei mă arde,

Ea doar se mulţumeşte Să rada mai departe.

De-i amintesc ce-mi spuse, Ea îmi răspunde-n şoapte, Zâmbindu-mi: „Ziua şterge (Vorbele spuse-n noapte!"

Cel din urmă, Abu-Nuwas, înaintă şi spuse: în noaptea liniştita, Ce dulce se-ndoia! Cât farmec, fară voie, Prin trupu-i tremura!

În linul vânt al nopţii, Suav-ameţitor, Un ram părea, ca ramul Zbătânau-se uşor.

Şi-au început deodată Sub haină să-i tresalte, Mici, sânii ei, aprinşii, Ca două rodii coapte.

De-atâtea dulci alinturi, Şi jocuri dragi, şi glume, Dibaci purtându-mi mâna Şi cu un rost anume,

Iaşmacul de pe faţă Deodată se-abătu, Şi de pe umeri, moale, Tunica ei căzu.

Şi se ivi deocLită, Pe jumătate goală, Din roebia-i căzută, Ca floarea din petală.

Cum noaptea-fi coborâse A umbrelor perdea. Aprins de dor, fi lacom, l-am spus: „Te vreau a mea!"

Ci ea fopti doar: „Mâine". Iar eu, a doua zi, l-aduc aminte dulce: „Făgăduiala, ftii!".

Ea, ca-ntr-un vis, cu ochii Râzând, cu buze coapte, Răspunse: „Ziua fterge Vorbele spuse-n noapte!"

După ce ascultă toate stihurile acestea, Al-Raşid puse să se dea câte o sumă mare de bani fiecărui poet, afară de Abu-Nuwas, şi porunci ca acesta să fie ucis numaidecât, strigând:

Pe Allah! Eşti în cârdăşie cu acea roabă! Altminterca de unde ai fi ştiut să zugrăveşti aşa de aidoma o întâmplare la care numai eu am fost de faţă?

Abu-Nuwas începu să râdă şi răspunse:

Califul, stăpânul nostru, uită că adevăratul poet este acela care ştie să ghicească ceea ce este ascuns, numai din atâta cât i sc spune! Şi de altminteri însuşi Profetul (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) ne-a înfăţişat de minune, pe noi, poeţii, când a spus despre noi: „Poeţii, pe orice drum ar lua-o, umblă ca nişte năuci. Numai închipuirea îi călăuzeşte, şi diavolul! Şi povcstesc şi spun fapte pe care nu le săvârşesc!"

Al-Raşid, la cuvintele acestea, nu stărui să mai adâncească o taină ca aceea şi, după ce îl iertă pe Abu-Nuwas, îi dărui de două ori mai mulţi galbeni dccât le dăduse celorlalţi doi poeţi.

După ce ascultă această snoavă, sultanul Şahriar strigă:

Nu, pe Allah! Eu nu l-aş fi iertat pe Abu-Nuwas ăla, şi-aş fi cercetat taina, şi-aş fi pus să i sc taie capul unui Huieră-vânt ca el! Nu vreau, auzi tu, Şeherezada, să mai aud nimic despre dezmăţatul ăla care nu-i cinstea nici pe califi, nici datinile!

Iar Şeherezada spuse:

Atunci, o, norocitule sultan, să-ţi povestesc snoava cu măgarul.