Măgarul ⁸

Într-o zi, un prostănac de om, care ca toţi cei de teapa lui sunt dc-atâtea ori păcăliţi de alţii, trecea prin suk, ducând după el un măgar legat cu un curmete care ţinea loc de căpăstru. Un hoţ iscusit îl zări şi se hotărî să-i fure măgarul. Îi spuse şi unui tovarăş de-al lui ce are de gând, iar acela îl întrebă:

Şi cum ai să faci ca să nu te simtă stăpânul măgarului?

Hoţul răspunse:

Vino după mine şi ai să vezi.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfii cea de a trei sute optzecea noapte spuse:

Vino după mine şi ai să vezi.

Se apropie de tăntălău pe la spate şi, încet-încetişor, scoase curmetele de pe gâtul măgarului şi şi-l petrecu apoi sieşi pe după cap, fară ca insul să fi simţit ceva, şi prostănacul merse mai departe, ca o vită de povară, în vreme ce tovarăşul său sc îndepărta cu măgarul dezlegat.

Când se încredinţă că măgarul se afla destul de departe, hoţul se opri deodată din mers; iar omul, fară a întoarce capul, se străduia, smucindu-l, să-1 silească să meargă. Simţind însă împotrivirea, se întoarse să-şi îndemne vita la drum şi, în loc de măgar, dete cu ochii de hoţul legat cu curmetele, stând cu priviri rugătoare şi umile. Şi fii atâta de uluit, încât rămase cu gura căscată dinaintea hoţului; şi, după un răstimp, izbuti într-un sfârşit să îngaime câteva şoapte şi să întrebe:

— Cine eşti?

Hoţul, cu glas înecat de lacrimi, strigă:

— Sunt măgarul tău, o, stăpâne. Ci povestea mca-i de-a mirările. Află, într-adevăr, că în tinereţea mea eram o haimana dedată la tot soiul de păcătoşenii ticăloase, într-o zi, m-am întors acasă beat şi, scârbind-o pe maică-mea, care când mă vedea aşa, nu mai putea să-şi stăpânească supărarea, mă coperi cu vorbe de ocară şi vru să mă alunge din casă. Ci eu o împinsei cât colo şi, în beţia mea, o lovii. Atunci, mâniată de purtarea mea, mă blestemă, iar urmarea blestemului fu că-mi schimbai pe dată înfăţişarea şi mă prefăcui în măgar. Atunci tu, o, stăpâne al meu, m-ai cumpărat din sukul de măgari pe cinci dinari, şi m-ai ţinut aşa toată vremea asta, şi te-ai slujit de mine ca de o vită de povară, şi m-ai îmboldit din spate atunci când, istovit, nu mai vroiam să merg, şi îmi aruncai o droaie de înjurături pe care eu n-am să cutez niciodată să le rostesc. Şi-aşa! Şi nu mă puteam plânge în nici un chip, de vreme ce graiul îmi fusese luat şi tot cc puteam să fac, câteodată, dar nu prea des, era să izbutesc câte-un vânt, în locul vorbei ce-mi lipsea. Într-un sfârşit, astăzi, de bună seamă că sărmana maică-mea şi-o fi adus aminte de mine cu părere de rău şi pesemne că i s-o fi întors mila în inimă şi-o fi îndemnat-o să ceară pentru mine îndurarea Celui Preaînalt. Or, nu mă îndoiesc deloc, numai în urma acestei îndurări mă vezi acuma întors la întâia mea înfăţişare de om, o, stăpâne al meu.

La vorbele acestea, bietul om strigă:

O, frate, iartă-mi greşelile săvârşite faţă de tine, ocroti-tc-ar Allah! Şi uită grelele poveri cc te-am făcut să le înduri fară de voia mea. Nu este izbăvire decât întru Allah!

Şi se grăbi să deznoade căpăstrul cu care era legat hoţul, şi plecă tare amărât spre casa Iui, unde nu izbuti să mai închidă ochii în noaptea accea, atâta se căia şi se amăra.

Peste vreo câteva zile, bietul om sc duse iar la sukul de măgari, ca să-şi cumpcre alt măgar, şi care nu-i fu mirarea când dete în târg peste măgarul lui dintâi, aidoma la înfăţişare cum era înainte de a se fi schimbat! Şi gândi în sineşi: „De bună seamă că puşlamaua asta a săvârşit altă păcătoşenie". Şi se apropie de măgarul care înccpuse să zbiere rccunoscându-l, sc aplecă la urcchca lui şi îi strigă din toate puterile:

O, ticălos fără de leac! Iar trebuie s-o fi necăjit şi s-o fi lovit pe mama ta, de-ai fost iarăşi preschimbat în măgar. Ci, pe Allah! Nu eu am să te mai cumpăr acuma!

Şi, mânios, îl scuipă în ochi şi plccă să-şi cumpcre alt măgar, dovedit ca născut dintr-un tată şi dintr-o mamă de neam măgăresc.

Şi, tot în noaptea aceea, Şeherezada mai spuse:

Sett Zobeida prinsa cu ocara1

Sc povesteşte că Harun Al-Raşid, califul drept-credincioşilor, s-a dus într-o zi să-şi facă odihna de după masă în iatacul soţiei sale Sett Zobeida şi, dând să se tolănească pe 1 La M. A. Salic: Povestea cu Sitt-Zubeida fi AbuYusuf.

Pat, a băgat de seamă că, chiar Ia mijlocul patului, se afla o pată întinsă, încă proaspătă, pată care, fară de cea mai mică îndoială, era de la Sett Zobeida. Când o văzu, lumea se înnegură dinaintea ochilor califului, care sc mânie peste măsură. Porunci numaidecât să vină Sett Zobeida şi, cu privirile fulgerând de mânie şi cu barba tremurând, îi strigă:

Ce-i pata asta de pe patul nostru?

Sett Zobeida îşi aplecă ochii spre pata cu buclucul şi spuse:

Este sămânţă de bărbat o, emire al drept-credincioşilor!

EI ţipă, abia-abia mai stăpânindu-şi clocotul mâniei:

Şi poţi cumva să mă lămureşti cum dc-a ajuns asemenea lucru, încă proaspăt, pe patul tău, în care n-am mai stat de mai bine de-o săptămână?

Ea strigă, tulburată cu totul:

Ncprihana-i cu mine şi împrejurul meu, o, emire al drept-credincioşilor! Nu cumva mă bănuieşti de preacurvic?

Al-Raşid spuse:

Te bănuiesc, şi-am să chem numaidecât să vină aici cadiul Abi-Yussuf, ca să cerceteze lucrul şi să-mi spună care-i părerea lui. Şi, pe cinstea strămoşilor noştri! O, fiică a moşului meu, n-am să mă dau îndărăt de la nimic, dacă ai să ni dovedită vinovată de către cadiu!

Când veni cadiul, Al-Raşid îi spuse:

O, Abi-Yussuf, ia să-mi spui ce poate fi cu adevărat pata aceasta!

Cadiul se apropie de pat, îşi puse degetul în mijlocul petei, îl duse apoi în dreptul ochilor, apoi în dreptul nasului, şi spuse:

Este sămânţă de bărbat, o, emire al drept-credincioşilor!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfii cea de a trei sute optzeci fi una noapte spuse:

O, emire al drepc-credincioşilor!

El întrebă:

De unde poate să fie?

Cadiul, tare uluit şi nevoind să rostească vreo vorbă cc i-ar fi atras vrăjmăşia aprigei Sett Zobeida, ridică fruntea spre tavan ca pentru a cugeta şi zări într-o scobitură aripa unui liliac ghemuit acolo. Şi-aşa, un gând mântuitor îi strălumină mintea, şi spuse:

Dă-mi o lancie, o, emire al drept-credincioşilor!

Califul îi dete o lancie şi Abi-Yussuf străpunse cu ea liliacul, care căzu greoi. Atunci cadiul spuse:

O, emire al drcpt-crcdincioşilor, cărţile doftoriceşti ne învaţă că sămânţa liliacului sc aseamănă de-a mirarea cu cea a omului. Nu încapc îndoială că fapta a fost săvârşită de liliacul accsta, la vederea mândrei Sett Zobeida adormite. Ai văzut şi tu că l-am pedepsit cu moartea.

Lămurirea accasta îl mulţumi pe deplin pe calif, care, ncmaiândoindu-sc de nevinovăţia soţiei sale, îl coperi pe cadiu cu daruri, în semn de răsplată. Iar Sett Zobeida, la rându-i, peste măsură de fericită, îi făcu daruri strălucitc şi îl pofti să rămână să mănâncc cu ea şi cu califul nişte poame şi nişte trufandale ce-i fuseseră aduse.

Cadiul se aşeză, aşadar, între calif şi Sett Zobeida, pe chilim, iar Sett Zobeida curăţă o banană şi, întinzându-i-o, îi spuse:

Mai am în grădina mea şi alte roade, rare la această vreme a anului; doreşti asemenea roade, în locul bananelor?

El răspunse:

Eu am statornic obicei, o, stăpână a mea, să nu rostesc judecăţi în lipsă. Aşa că, mai întâi trebuie să văd acele roade, spre a le asemui cu trufandalele de aici, şi numai după aceea să-mi dau părerea asupra bunătăţii lor.

Sett Zobeida trimise numaidecât să sc culcagă şi să sc aducă trufandalele din grădina ei şi, dându-i-le cadiului să le guste, îl întrebă:

Care dintre aceste poame îţi plac mai mult acuma?

Cadiul zâmbi cu un aer înţelegător, îl privi pe calif, apoi pe Sett Zobeida, şi spuse:

Pe Allah! Răspunsul este tare anevoios! Dc-aş zicc că-mi place mai mult una dintre aceste roade, aş osândi-o totodată pe cealaltă, şi m-aş primejdui să-mi facă vreo tulburare de pântece, prilejuită de ciuda poamelor împotriva mea.

Auzind răspunsul, Al-Raşid şi Sett Zobeida se porniră pe un râs de se prăbuşiră pe spate.

Iar Şeherezada, văzând după anumite semne că sultanul Şahriar părea mai degrabă că ar fi vroit s-o osândească fară milă pe Sett Zobeida, punând în seama ei vina, sc grăbi, ca să-i schimbe gândurile, să-i povestească snoava următoare: