Povestea cu frumoasa Zumurrud şi cu Alişar

Se povesteşte că în vechimea vremilor şi în trecutul vârstelor şi al clipelor, în ţara Khorassanului, era un negustor tare bogat, pe care îl chema Glorie1 şi care avea un fiu, frumos ca luna plină, pe care îl chema Alişar.

Or, într-o zi, Glorie, negustorul cel bogat, de mult tare înaintat în vârstă, se simţi smreduit de boala morţii. II chemă la sine pe fiul său şi îi spuse:

O, fiul meu, iacătă că este tare aproape sorocul ursitei mele şi aş vrea să te povăţuiesc cu o povaţă!

Alişar, mâhnit rău, spuse:

Şi care este povaţa, o, taică al meu?

Negustorul Glorie spuse:

Te povăţuiesc să nu legi chelemet şi să nu te încârduieşti cu nimenea, întrucât lumea este asemenea cu un fierar: dacă nu te arde cu focul de la covălia lui ori Li M. A. Salie, se păstrează numele arab al personajului: Madjd-ad-diu.

Dacă nu-ţi scoate un ochi sau pe amândoi cu scânteile de la nicovala lui, negreşit că are să te înăbuşe cu fumăria lui! Şi-apoi a spus poetul:

Nu te-amăgi cumva să crezi Că-ai să-ntâlneşti pe neagra cale Prieten credincios atunci Când soarta dă să te prăvale! Singurătate, numai tu, O, scumpă sihăstrie-adâncă, îi dai celui ce te-a-ndrăgit Puterea ceea ca de stâncă De-a ţine pururi drumul drept Şi de-a deprinde cât mai bine Dibaciul meşteşug: să n-ai încredere decât în tine!

Un altul a spus:

Lumea, cât va fi să/ie, Are numai două feţe! Cine ştie să le-nveţe, Prinde-nvăţătura vie: Una al vânzării preţ e, Alta-i hâda viclenie! 1

Un altul a spus:

Deşertăciuni, prostii şi fleacuri Pe lumea asta-s din belşug Dar dacă-ţi scoate-n cale soarta 1 La M. A. Salic, învăţătura este formulată puţin altfel: De judeci înţelept întreaga lume, Ii vei pricepe-a firii temelie: Vedea-vei că iubirea ei doar fum e. Pe când credinţa-i e făţărnicie.

Un om ales, fa prieteşug Cu el, căci cu asemeni prieten Se-nvaţă-al vieţii meşteşug!

După ce auzi atare spuse de Ia tătânele său pe moarte, tânărul Alişar răspunse:

O, părinte al meu, îţi sunt ascultător şi supus! Ce mă mai povăţuieşti?

Şi Glorie negustorul spuse:

Fă binele, dacă totuşi îţi stă în putinţă. Şi nu aştepta să fii răsplătit în schimb cu vreo mulţumire ori cu vreun bine asemenea. O, fiul meu, nu avem, vai, prilejul să săvârşim binele în fiecare zi! 1

Şi Alişar răspunse:

Ascult şi mă supun! Da acestea îţi sunt roate poveţele?

Glorie negustorul spuse:

Să nu iroseşti avuţiile pe care ţi le las: nu vei fi preţuit decât în temeiul a ceea se află sub puterea mâinii tale! Că şi poetul a spus:

Pe vremea când eram sărac Nici un prieten nu aveam – Şi-acuma iacătă-i cum vin Să-mi fie oaspeţi la bairam!

Ah, câţi duşmani mi s-au făcut Prieteni, şi tot vin s-apuce! Şi câţi duşmani mi-aş căpăta Când bogăţia mi s-ar duce!

Apoi bătrânul urmă:

— Nu da la spate sfaturile oamenilor păţiţi, şi nu socoti cumva că e zadarnic să ceri sfat de la cel care poate să te sfătuiască; căci poetul a spus: 1 La M. A. Salic, învăţătura accasta este exprimată în versuri: Nu-ţi fiecare clipă, ia aminte, Potiface-un bine celui ce se curma.

Atunci când poţi deci ieţi-i înainte. Ca să nu fie prea târziu pe urmă!

Sa nu faci doar cum judeci tu – Mai cere fi-altuia un sfat! Căci, fie sfatul bun ori nu, Mai bine-i să fii cugetat: Când numai ochii vrei să-ţi vezi, Ajunge-o singură oglindă, Dar dacă vrei să-ţi cercetezi Şi ceafa, ca să ţi-o cuprindă Se cere-atunci să te perinzi în apele-a două oglinzi! 1

Pe deasupra, fiul meu, mai am să-ţi dau cel de pe urmă sfat: Fereşte-te de vin! El este pricina tuturor relelor. El poate să-ţi fure minţile şi să te facă un lucru de râs şi de batjocură2. Iacătă acestea sunt poveţele mele de pe pragul cel de pe urmă. O, copilul meu, să-ţi aduci aminte de vorbele mele! Să fii un fiu strălucit! Şi binecuvântarea mea să te însoţească în viaţă!

1 La M. A. Sal ic, sc mai adaugă: Şi slovele altuia:

Stai blândfi nu da buzna la tot ce te îmbie! Fă altora ce jindui fi ei să-ţifacâ fie! Că peste orice mână stă mâna cea de sus, Şi-orice tâlhar ifi află un altul mai presus!

Sau slovele altuia:

Nu asupri, că nu se ftie ce-aduce roata întâmplării, Şi pururea asupritorul stă sub tăiful răzbunării. Când tu-nchizi ochii, asupritulpăndefte ceasul să te sfarme! Şi niciodată ochiul ager al lui Aliah nici el nu doarme!

1 La M. A. Salic, sc adaugă:

Şi ce frumoasă este slova poetului:

Jur pe AUah că niciodată eu n-am să mă îmbăt cu vin, Cât timp un suflet am în trup, fi-n vorbă cugetul deplifi! Nu are să mă prindă-n mreajă lucoarea vinului vreodată, Şi nici prieteni n-am să-mi fac decât din cei ce nu se-mbată!

Şi Glorie, negustorul cel bătrân, după ce grăi astfel, închise o clipită ochii şi se cufundă în sine. Apoi îşi ridică degetul arătător în dreptul ochilor şi îşi rosti mărturisirea de credinţă1. După care se săvârşi întru mila celui Preaînalt.

Şi fu plâns de fiul său şi de toţi ai lui; şi i se făcu o înmormântare la care veniră şi mari şi mici, şi bogaţi şi săraci. Şi, după ce fu băgat în pământ, i se scriseră stihurile acestea pe piatra de pe mormânt:

Ţărănâ-am fost, şi mi s-a dat vieaţă, Şi duh am căpătat, şi-acuma iar Tot în ţărână m-am întors, de parcă Nici n-aş fi fost decât ţărână doar.

Şi iacă-aşa cu negustorul Glorie. Da cât despre Alişar, fiul lui Glorie, iacătă:

După moartea părintelui său, Alişar se ţinu mai departe de negustorie în prăvălia cea mai de seamă din suk, şi urmă cu sârg poveţele părinteşti, mai ales în ce privea legăturile cu semenii săi. Da, chiar când se împlini un an şi o zi, ceas la ceas, se lăsă ispitit de băieţii cei telpizi, nişte pui de lele, lepădături fară de ruşine. Şi se încârdui cu ci pătimaş, şi le cunoscu pe mamele şi pe surorile lor, nişte stricate şi nişte odrasle de căţele. Şi se afundă până la gât în dezmăţ, şi se înecă în vin şi în risipă, pe o cale cu totul potrivnică drumului cel drept. Întrucât, nemaifiind într-o stare de minte teafără, îşi făcea atare socoteală ticăloasă: „De vreme ce taică-meu mi-a lăsat bogăţiile sale, se cade să mă şi folosesc de ele, ca să nu le mai dau de moştenire altuia după mine! Şi vroi să mă bucur 1 Mărturisirea musulmană de credinţă, rostita adesea în cele 0 mie fi una de nopţi, este alcătuită din exprimarea a două idei: „mărturisesc că nu există alt dumnezeu în afară de Allah" şi „mărturisesc că Mahonted este trimisul lui Allah".

Dc ceasul şi de desfătarea care trece, căci doar nu am să trăiesc de două ori!"1

Or, chibzuiala aceasta îi izbuti atâta de bine, şi Alişar urmă atâta de statornic a înnădi ziua cu noaptea la căpătâile lor, fără a precupeţi nici o sminteală, încât se văzu curând adus să-şi vândă şi prăvălia, şi casa, şi lucrurile din casă, şi toate hainele; şi nu îi mai rămaseră decât numai straiele pe care le avea pe el.

Putu atunci, cu deplină limpezime, să-şi vadă lămurit toate rătăcirile şi să ia aminte ce minunate fuseseră sfaturile părintelui său, Glorie. Prietenii pe care îi cinstise sărbătoreşte, şi la uşa cărora se duse să bată rând pe rând, toţi găsiră câte vreun temei oarecare ca să se descotorosească de el. Încât, ajuns acuma la marginea cea mai de pe urmă a sărăciei, fu nevoit, nemâncând nimic din ajun, să iasă din hanul cel nevolnic în care se aciuase şi să cerşească din poartă în poartă, pe uliţe.

Pe când bătea aşa drumurile, ajunse la mcidanul târgului, unde văzu o mulţime mare strânsă ciotcă. Se simţi ispitit să se apropie şi el, ca să ia scama despre ce se petrecea, şi văzu, în mijlocul roatei alcătuite din negustori, din misiţi şi din cumpărători.

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a trei sute şaptesprezecea noapte spuse:

Văzu, în mijlocul roatei alcătuite din negustori, din misiţi şi din cumpărători, o roabă albă şi tânără, zarifa şi 1 La M. A. Salie, se adaugă:

Pe Allah, am să fac întocmai precum spune poetul:

De-ai să'fi petreci releului tot strângând Şi-ngrămădind la bogăţii mereu. Când oare-ai să-fi mai afli fi tu rând Să te desfeţi cu tot ce-ai strâns din greui nurlie la boiu: un mijlocel ca de cinci palme, şi nişte Trandafiri drept obrăjori, şi nişte sâni bine alduiţi, şi ce dindărăt! Încât i sc puteau potrivi, fară teamă de greşeală, stihurile poetului:

Ea s-a ivit din matricea curată A frumuseţii fară de cusur: Nu-i nici prea mică, nici prea mare nu e, Nici grasă şi nici slabă, şi-mprejur Rotunduri de bostan şi de gutuie.

Aşa-ncăt însăşi Frumuseţea arde De dragulfrumuseţii ei ce-mbie Prin străveziu-i văl prin care-şi cerne Sfiosul chip, cel plinul de mândrie.

Obrazul ei e însăşi luna; boiul: Mlădiţa-i, legănată-ţi vânt uşor; Iar răsuflarea-i e mireasma dulce A bobului de muşc desfătător.

Făcută pare din mărgăritare Topite! Mădularele ei sunt Atâta de lucii, că se-oglindeşte în ele luna de pe chipu-i blând, De par şi ele-a fi un şir de lune. Dar care grai ar fi vreodată-n stare Şi care limbă s-ar pricepe-a spune Lumina strălucind ca o minune A-ntregii ei făpturi strălucitoare?

Când îşi aruncă privirile asupra copilei cele frumoase, Alişar rămase uluit până peste marginile uluirii, şi, fie că înlemni de minunare, fie că vru să-şi mai uite o clipită nevolnicia la priveliştea frumuseţii, se băgă şi el printre lumea strânsă care se şi pregătea pentru vânzare. Iar negustorii şi misiţii ce se aflau acolo, şi care încă habar nu aveau de lefteria lui, nu se îndoiră nici o clipită că n-ar fi venit acolo spre a-şi cumpăra vreo roabă: că îl ştiau tare bogat din moştenirea de la tătâne-său, starostele Glorie.

Ci numaidecât lângă roabă veni să stea starostele misirilor şi, pe deasupra capetelor bulucite, dete glas:

O, negustorilor, o, stăpâni de bogăţii, deschizătorul porţii mezatului nu are de răspuns la nici o împotrivire! Cutezaţi dară! Iacăt-o dinaintea voastră pe crăiasa tuturor lunelor, mărgărinta mărgărintelor, fecioara cea plină de sfioşie, hanâma Zumurrud, ispita tuturor jindurilor şi grădina tuturor florilor! Deschideţi mezatul, o, voi cei aci de faţă! Nici o împotrivire la deschiderea mezatului! Iacătă dinaintea voastră crăiasa tuturor lunelor, fecioara cea plină de sfioşie Zumurrud, grădina tuturor florilor!

Îndată, dintre negustori, careva strigă:

Deschid cu la cinci sute de dinari!

Un altul spuse:

Şi zece!

Atunci un bătrân scălâmb şi hâd, cu ochii albaştri1 şi şaşii, pe care îl chema Raşideddin, strigă:

Şi o sută!

Da un glas spuse:

Şi zece!

Da pe clipă bătrânul cel cu ochii albaştri şi atâta de urâţi săltă dintr-odată preţul strigând:

O mie de dinari!

Atunci toţi ceilalţi cumpărători îşi ferecară limba şi puseră tăcere. Iar crainicul se întoarse înspre stăpânul tinerei roabe şi îl întrebă dacă preţul dat de bătrân îl mulţumeşte şi dacă urma să încheie mezatul. Şi stăpânul roabei răspunse:

Eu primesc. Da mai întâi trebuie ca şi roaba mea să se învoiască, întrucât i-am juruit că nu am s-o dau

        : I.a arabi, culoarea albastră a ochilor c socotită semn de piază rea.

Dccât unui cumpărător de care să-i placă. Aşa că trebuie să-i ceri învoirea, o, misitule!

Şi misitul se duse la frumoasa Zumurrud şi îi spuse:

O, crăiasă a Iunelor, ai vrea să fii a acestui bătrân, şeicul Raşideddin?

La vorbele acestea, frumoasa Zumurrud aruncă o privire asupra celui pe care i-l arăta misitul şi îl găsi întocmai precum l-am zugrăvit mai înainte. Atunci copila se întoarse cu o schimă de scârbă şi strigă:

— Au tu nu ştii, o, staroste al misirilor, ceea ce spunea un poet bătrân, măcar că nu era atâta de scârbavnic ca acesta de aici? Ascultă dar:

Eu o rugai: „Dă-mi, scumpo, doar un sărut de vrei!" Nici ură şi nici milă nu fu-n privirea ei, Nici ură şi nici milă nu fu – doar nepăsare. Şi mă ştiuse totuşi că sunt un om cu stare.

Ştia că-s om cu stare. Şi, totuşi, vă spun că Din colţul gurii-aceste cuvinte-mi aruncă: „Nu-mi place coama albă pe-o frunte veştejită, Nu-mi place între buze o zdreanţă ponosită!"

Când auzi stihurile acestea, misitul îi spuse frumoasei Zumurrud:

Pe Allah! Nu te învoieşti, şi pe bun temei! Şi-apoi acesta nici nu e un preţ, o mie de dinari! Faci zece mii, după apreţuirea mea!

Pe urmă se întoarse înspre mulţimea de cumpărători şi întrebă dacă nu dorea un altul roaba la preţul la care se ajunsese. Atunci un negustor păşi înainte şi spuse:

— Eu!

Şi frumoasa Zumurrud se uită la el şi văzu că nu era deloc hâd ca ghiujul de Raşideddin, şi că ochii lui nu erau nici albaştri, nici şaşii; da băgă de seamă că îşi vopsise barba în roşu, ca să aibă un chip mai tânăr dccât era.

Atunci se minună:

— O, cc ocară! Să căneşti şi să roşeşti aşa chipul bătrâneţii!

Şi, pe loc, ticlui stihurile acestea1:

O, tu cel ce râvneşti acum la mine, La chipul meu cu frumuseţi depline, Boiefte-te cât vrei, fi mult fi bine, Cu orifice vopsea socoti că ţine>

Tot n-ai să-ascunzi ce-ţi este de rufinel Degeaba te vopsefti! Rămâne-n tine Ceea ce ţi se pare că venin e! Schimbi barba – da sărmanu-ţi chip se-aţine Sperietoare pentru fiecine!

Şi-o clipă numai dacă te priveşte, Femeia-nsărcinată se sterpefte!

Când auzi şi stihurile acestea, căpetenia misirilor îi spuse frumoasei Zumurrud: 1 La M. A. Salie:

Şi iţi arată mirarea şi rosti accstc stihuri: Mi-nfaţifă apoi toi o baccea, Cu-o ceafă precum pielea din pingea, Şi-o barbă-n care huzuresc jivine, Şi-ţin bot ca din canapuri strânse bine. O, tu cel ce râvneşti la nurii mei. Visezi la ceea ce nu ai temei! Iar cărunteţea-n dam ţi-o ai boit Ca să te-ascunzi sub chipul viclenit. Cu-o barbă pleci, cu alta vii apoi, Ca într-un joc de umbre pe la noi!

Da cc frumoase sunt slovele poetului: m Ţi-ai năclăit sureţea" ii zice ea. FJ, greu: „Ca s-o ascund de tine, o, văz fi-auz al meu!" „Hei, iacătă minunea!'1 iţi râde foada fată: „Dă colţi injclâciunea: până fi-n păr se-arată!"

Pe Allah! Adevărul este de partea ta!

Da, întrucât nici a doua strigare nu fu primită, păşi înainte un al treilea negustor şi îi spuse misitului:

Dau eu preţul. Întreab-o dacă mă vrea!

Şi misitul o întrebă pe copila cea frumoasă care se uită atunci la insul cu pricina. Văzu că era chior şi pufni în râs, spunând:

Păi da tu nu ştii, o, misitule, vorbele poetului despre omul chior? Ascultă dar:

Prietene, mă crede, niciodată Să nu te faci tovarăş cu un chior; Fugi de privirea lui înnegurată Şi de mierosu-i glas amăgitor!

Aşa-i de păgubos să-l ai pe-aproape, încât Allah n-a pregetat să-i ia Un ochi, pentru ca nu cumva să scape Vegherii noastre-nfaţişarea-i rea.

Atunci misitul i-l înfăţişă pe un al patrulea târgoveţ şi o întrebă:

Pe acesta l-ai vrea?

Ea îl cercetă şi pe acesta din urmă şi văzu că era un omuleţ mărunţel cu o barbă care îi atârna până la buric; şi fata spuse pe dată:

Cât despre bărăbărie ăsta, iacătă cum 1-a zugrăvit poetul:

Câtă mai barba – ca o buruiană/Zadarnică, netrebnică, plăvană! Ori ca o noapte, iarna, necurmată: Tristă, fi tare lungă, fi-ngheţată!

Când văzu că niciunul dintre cei ce se înfăţişau înşişi s-o cumpere nu-i era pe plac, misitul îi spuse frumoasei Zumurrud:

O, stăpână a mea, uită-te la toţi negustorii şi la toţi cumpărătorii aceştia de spiţă aleasă, şi arată-mi-l pe acela care are norocul să-ţi fie pe plac, ca să mă duc să te înfăţişez lui spre cumpărare!

Atunci copila cea frumoasă îi cercetă rând pe rând pe toţi cei de faţă cu cea mai mare luare-aminte şi privirea îi căzu într-un sfârşit asupra lui Alişar, fiul lui Glorie. Iar înfăţişarea flăcăului o şi pârjoli pe clipă cu dragostea cea mai aprigă; întrucât Alişar, fiul lui Glorie, chiar că era de o frumuseţe până peste fire, şi nimenea nu putea să-1 vadă fară să se simtă răpit înspre el cu înflăcărare. Aşa că tânăra Zumurrud sc grăbi să i-l arate misitului, şi spuse:

O, crainicule, pe flăcăiandrul acela mi-l vreau, cel cu obrazul gingaş şi cu boiul mlădiu; întrucât îmi pare desfătător, şi de sânge ispitit, şi uşor ca adierea de miazănoapte; şi despre el a spus poetul:

O, flăcăiandrul*, cei care Văzură frumuseţea ta, Pe urmă cum de-au fost în stare, Bieţii de ei, a te uita? Cei ce se plâng de chinul vieţii Pe care-n pieptul lor l-ai pus, Să nici nu se mai uite, bieţii, La chipul tău ce-i mai presus! Acei ce vor să se ferească De vraja farmecelor tale, De ce nu vin să-ţi învelească Frumosul chip sub strai de jale?

Şi tot despre el un alt poet a spus:

Stăpâne, pricepe! Cum dar Să nu fii iubit cu amar? Mijlocu-ţi nu-i zvelt fi mlădiu?

Grumazu-ţi nu e argint viu? Pricepe; stăpânei Iubirea De haruri de-acestea e-n firea Acelora mult-înţelepţi, Cu gusturi alese fi drepţi. Stăpâne, flăcăule-al meu, Mi-s ochii la tine mereu Şi toate puterile-mi par Topite în dorul de jar. De-mi stai pe genunchi, mi se pare Că fin o povară prea mare; Iar dacă te duci, lipsa ta îmi pare-o povară mai grea. O, tu, cu privirea de foc, Efti moartea mea însămi pe loc. Dar nu este lege pe lume Să-ndemne la moarte anume. Ah, inima fie-ţi duioasă Precum fi-e făptură frumoasă! Şi dulce priviriU-ţifie, Ca faţa ta blândă lucie!

Un al treilea poet a spus:

Obrazu-i e rotund fi plin! Saliva-i lapte dtdee-n gură, Şi-i leac la boală fi la chin! Privirea-i e un vis ce-ifură Pe prozatori fi pe poeţi! Desăvărfita lui făptură Pe arhitecţi îi lasă beţi!

Un altul a spus:

Vin fermecat e-a gurii lui licoare, Profi im de ambră-i dideea-i răsuflare Iar dinţii-i boabe sunt de camfră tare!

De-aceea Rid van, straja raiului, Rugatu-l-a să-i plece din hotare Ca să nu-i strice huriile lui!

Cei grosolani la minte fi simţire Se plâng că e prea mândru, prea semeţ – De parcă luna-n dalba-i strălucire N-ar lumina la fel orice drumeţ, De parcă-n mersu-i falnic peste fire Pe ceru-nalt n-ar lumina măreţ!

Un poet a spus asemenea:

Căprioru-acesta cu zulufii creţi Şi-n obraji cu mândre flori de trandafir, Cu priviri vrăjite fi cu mers semeţ, Oare înţelege câte ti înşir?

Îmi făgăduise totuşi o-ntâlnire.

— Lată-acum cu câtă patimă-l aştept! Cruda nerăbdare-mi tremură-n privire, Bate zbuciumată inima în piept.

Închisese ochii ca să-mi spună: da! Şi-a gemut aprinsa patimă din mine. Dar cu-nchise pleoape el pe gânduri sta. Ah, făgăduiala! Vine? Ori nu vine?

Într-un sfârşit, un altul a spus în privinţa lui:

Câţiva prieteni grei la minte M-au întrebat: „Cumpoţi iubi Cu-atâta patimă fierbinte Un tânăr ce – de l-ai privi – Ai şti să vezi că-abia de-i prinde Un puf pe faţă-i a miji?"

Eu le răspund: „Voi nu ştiţi, bieţii, Că în grădina raiului E toată poama frumuseţii Prisos de pe obrajii lui! Cum dar obrajii-i să dea vieţii Acel belşug cum altul nu-i, De n-ar fi-n coptul tinereţii La umbra căruia căzui?"

Dacă văzu atâta har la o roabă atâta de copilă, misitul rămase minunat până peste poate şi îşi mărturisi uluirea faţă de stăpânul ei, care îi spuse:

E de înţeles să te minunezi de atâta frumuseţe şi de atâta ascuţime de minte. Da să ştii că fata aceasta uluitoare, care dă de ruşine stelele şi soarele, nu se mărgineşte numai doar la cunoaşterea poeţilor cei mai gingaşi şi cei mai adânci, şi la a fi ca însăşi o alcătuitoare de stihuri, ea mai ştie, pe deasupra, să şi serie cu şapte calamuri în cele şapte chipuri de scriere1, iar mâinile ei sunt mai de preţ decât o comoară întreagă. Întrucât ştie dibăcia înhorboţitului şi a ţesutului cu mătase, şi orice chilim ori perdea care ies din mâinile ei sunt plătite în suk la cincizeci de dinari bucata. Şi mai însemnează-ţi, pe deasupra, că îi sunt de ajuns opt zile spre a desăvârşi chilimul cel mai frumos ori perdeaua cea mai împodobită. Încât cumpărătorul care are s-o cumpere are să-şi scoată îndărăt banii numai în câteva luni de-aci, fară de nici o îndoială!

La vorbele acestea, misitul ridică mâinile a minunare şi strigă:

O, norocit cel care va avea mărgăritarul acesta la casa lui şi îl va păstra ca pe comoara sa cea mai de taină!

Şi se duse la Alişar, fiul lui Glorie, cel pe care i-l arătase copilandra, sc temeni dinaintea lui până la pământ, îi luă mâna şi i-o sărută, apoi îi spuse.

1 E vorba despre cele Şapte moduri de scriere arabe, pomenite şi în alte locuri în cele O mie fi una de nopţi.

În clipita accasta a istorisiri sale Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar când fit cea de a trei sute nouăsprezecea noapte spuse:

Se temeni dinaintea lui până la pământ, îi luă mâna şi i-o sărută, apoi îi spuse: într-adevăr, o, stăpâne al meu, norocul tău este un noroc mare, că poţi să cumperi comoara aceasta cu a suta parte din preţul ei, iar cel Atoatcdătătorul nu s-a zgârcit cu tine întru darurile sale! Aşa că aducă-ţi copila şi fericirea odată cu ea!

La vorbele acestea, Alişar lăsă capu-n jos şi nu se putu opri să nu-şi râdă în sineşi de zeflemeaua ursitei, şi îşi zise: „Pe Allah! Eu nu am cu ce să-mi cumpăr o bucată de pâine, iar ei mă socot aşa de bogat, încât să cumpăr o roabă! Oricum, nu am să spun nici da, nici ba, ca să nu mă umplu de ruşine faţă de toţi negustorii!" Şi îşi lăsă ochii-n jos şi nu suflă o vorbă.

Cum nici nu se clintea, Zumurrud se uită la el spre a-l îndemna la cumpărare; ci el sta cu ochii-n jos şi nici n-o vedea; ea atunci îi spuse misitului:

Ia-mă de mână şi du-mă la el; vreau să-i vorbesc chiar eu şi să-1 înduplec să mă cumpere; că sunt pe deplin hotărâtă să nu fiu decât a lui şi nu a altcuiva!

Şi misitul o luă de mână şi o duse până la Alişar, fiul lui Glorie.

Fetişcana se opri dreaptă, în frumuseţea ei vie, dinaintea flăcăului, şi îi spuse:

O, stăpâne al meu mult-drag, o, flăcăule de care îmi ard lăuntrurile, de ce nu rosteşti preţul de cumpărare? Ba şi pentru ce nu dai tu preţuirea care ţi se pare cea mai potrivită? Vreau să fiu roaba ta, la orice preţ o fi!

Alişar săltă capul, scuturându-şi-l cu mâhnire, şi spuse:

Vânzarea şi cumpărarea nu sunt niciodată o îndatorinţă!

Zumurrud grăi:

Văd, o, stăpâne al meu mult-drag, că găseşti prea ridicat preţul de o mie de dinari. Aşa că nu da decât nouă sute, şi sunt a ta!

El clătină din cap şi nu spuse o vorbă. Ea preurmă:

Cumpără-mă atunci pe opt sute!

El clătină din cap. Ea spuse:

Pe şapte sute!

El iar clătină din cap. Ea începu iarăşi să scadă, până ce îi spuse:

Pe o sută de dinari numai!

Atunci cl îi spuse:

Ei bine, nu am nici suta asta de dinari în întregime!

Ea începu să râdă şi îi spuse:

Cât îţi mai lipseşte ca să împlineşti această sută de dinari? Întrucât, dacă nu ai astăzi toţi banii, ai să plăteşti ce mai rămâne în altă zi.

El răspunse:

O, stăpână a mea, află într-un sfârşit că nu am nici o sută, nici baremi un dinar! Pe Allah! Nu mai am nici măcar un ban alb mai mult decât un ban roşu, un dinar de aur decât o drahmă de argint. Încât nu-ţi mai irosi vremea cu mine, şi caută-ţi alt cumpărător!

Când pricepu că tânărul nu avea nici o lcţcaie, Zumurrud îi spuse: încheie totuşi târgul: bate-mă peste mână, înveleşte-mă cu caftanul tău şi petrece-ţi un braţ pe după mijlocul meu: precum ştii, acesta-i semnul de învoială!

Alişar atunci, nemaiavând nici o pricină să nu primească, grăbi să facă prccum îi poruncise Zumurrud; şi, tot-atunci, fata şi scoase din buzunarul ei o pungă pe care i-o înmână, şi îi spuse:

Sunt în ca o mie de dinari; eşti dator să-i dai nouă sute din ei stăpânului meu, iar pe ceilalţi o sută ţine-i spre a avea cu ce să ne plătim trebuinţele cele mai zornice!

Şi numaidecât Alişar îi numără negustorului cei nouă sute de dinari, şi grăbi s-o ia pe roabă de mână şi s-o ducă la el.

Când ajunse acolo, Zumurrud nu puţin mirată rămase când văzu că locuinţa nu era decât o odaie ticăloasă în care nu se afla nimic altceva decât un nevolnic de preş vechi şi deşirat în multe locuri. Grăbi să-i mai dea lui Alişar o altă pungă cu o mie de dinari şi îi spuse:

Dă fuga repede la suk să cumperi toate câte ne sunt de trebuinţă, ca lucruri de casă şi chilimuri, şi toate cele trebuitoare pentru mâncat şi băut. Şi alege ce este mai bun în suk! Pe deasupra, să-mi aduci şi o bucată mare de şamalagea, de soiul cel mai frumos, roşie-vişinie, şi câteva mosoare cu aţă de aur, şi câteva mosoare cu aţă de argint, şi câteva mosoare cu aţă de mătase de şapte culori osebite. Să nu uiţi să-mi cumperi şi nişte undrele mari şi un degetar de aur pentru degetul meu mijlociu.

Şi Alişar îndeplini pe dată poruncile şi îi aduse frumoasei Zumurrud toate cele cerute. Atunci copila aşternu chilimurile pe jos, orândui saltelele şi divanele, aşeză totul cum se cuvine şi întinse masa, după ce aprinse făcliile.

Atunci amândoi şezură jos şi mâncară, şi băură, şi se îndestulară. După care sc întinseră pe culcuşul lor cel proaspăt şi se mulţumiră unul pe altul. Şi îşi petrecură noaptea toată înlănţuiţi strâns, în cele mai curate desfătări şi în cele mai voioase dezmierdări, până dimineaţa1. Iar dragostea lor se statori cu dovezi de netăgăduit şi li se scrise în inimă într-un chip de neşters.

1 La M. A. Salic: „. Şi a fost prccum spunea poetul: Bucură-te de iubire, n-asculta ce zic pizjnaţii! Cu/n să judece ei focul inimii, mult-pâtimajei?

Fără a pierde vremea, vrednica Zumurrud se apucă pe dată de lucru. Luă bucata de şamalagea ghivizie şi, în câteva zile, făcu din ea o perdea jur împrejurul căreia închipui cu un meşteşug nemărginit nişte chipuri de păsări şi de jivine; şi nu lăsă nici o dihanie de pe lume, mare ori mică, pe care să nu o zugrăvească pe şamalageaua aceea. Iar întruchiparea lor era atâta de izbitoare ca asemănare şi atâta de vie, încât făpturile cele cu patru picioare ai fi zis că se mişcă, iar păsările ţi se părea că le auzi cum cântă. În mijlocul perdelei erau lucraţi în gherghef nişte pomi mari împovăraţi de poamele lor şi cu un frunziş aşa de frumos, încât te şi aromea o reveneală mare când îţi odihneai ochii asupra lor. Şi toate astea se făcură în opt zile, nici mai mult, nici mai puţin! Mărire Aceluia carele pune atâta dibăcie în degetele făpturilor sale!

Când perdeaua fu isprăvită, Zumurrud o curăţă, o netezi, o împături şi i-o dete lui Alişar în mână, spunându-i:

— Ia-o şi du-te cu ea în suk şi vinde-o vreunui negustor cu prăvălie, pe nu mai puţin de cincizeci de dinari. Numai să te fereşti să nu care cumva s-o dai vreunui trecător care să nu fie ştiut în suk; că atunci vei fi pricină unei crude despărţiri între noi. Întrucât chiar că avem nişte vrăjmaşi care ne pândesc: să nu te încrezi în nici un trecător!

M-am visat cu tinc-alături, strânşi în braţe, calzi şi goi. Şi sorbeam din plin răcoarea de pe buze, amândoi. Visul meu, mă jur, intregu-i adevăr adevărat, Şi af a are să fie, orice-ar zice-un înciudat. O icoană mai frumoasă ochii incă n-au văzut Decât doi aprinşi de frigul dragostei în aşternut. Goliciunea le-o-n veseleşte numai patima cea dulce, Şi li-i pernă măna moale când se-ndură să se culce. Când se mistuie ca-n flăcări două suflete-n iubire, Bat za vistn ici i degeaba fierul rece în neştire. Voi, cei ce huliţi iubirea, oare ştiţi cumva vreun leac Care vindecă un suflet când se are drag cu drag:? Dacă-fi iese-atunci în cale şi-ţi zâmbeşte dragostea, Ea e leacul care-l cauţi – bucură-te atunci de ea!

Şi Alişar răspunse:

— Ascult şi mă supun!

Şi se duse la suk şi vându pe cincizeci de dinari unui negustor cu prăvălie perdeaua cea minunată.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şcherczada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a trei sute douăzecea noapte spuse:

Şi vându pe cincizeci de dinari unui negustor cu prăvălie perdeaua cea minunată. Apoi cumpără iarăşi nişte alagea şi nişte aţă de aur şi de argint, atâta cât să ajungă pentru o altă perdea sau pentru vreo zăvează frumoasă, şi i le aduse frumoasei Zumurrud, care se apucă iarăşi de lucru şi, în opt zile, făcu un chilim încă şi mai frumos decât întâia oară, care aduse şi el tot cincizeci de dinari. Şi trăiră într-acest chip mâncând, bând şi nelipsindu-le nimic, fară a uita să-şi mulţumească şi dragostea pe care şi-o purtau unul faţă de altul, tot mai arzătoare din zi în zi, răspas de încă un an de vreme.

Într-o zi, Alişar plecă de acasă, ducând, ca de obicei, o legătură în care se afla o zăvează lucrată de Zumurrud; şi luă drumul înspre suk, ca s-o vândă vreunui negustor, prin mijlocirea vreunui misitiu crainic, ca totdeauna. Ajungând în suk, i-o înmână crainicului care începu s-o strige pe dinaintea prăvăliilor de negustori, când iacătă că trece pe acolo un creştin, unul dintre inşii aceia care mişună pe la intrările sukurilor şi care îi sâcâie pe muşterii dându-le ghes cu slujbele lor.

Creştinul se apropie de crainic şi de Alişar şi le dete şaizeci de dinari pe chilim, în loc de cincizeci cât era preţul de strigare. Da Alişar, căruia îi era silă de astfel de ipochimeni şi care nu avea încredere în ei, şi care de altminteri se gândea şi la povaţa dată de Zumurrud, nu vru să i-o vândă. Atunci creştinul mări preţul şi, într-un sfârşit, ajunse să-i dea o sută de dinari; iar crainicul îi spuse lui Alişar la ureche:

Chiar că să nu laşi să-ţi scape chilipirul acesta grozav!

Întrucât crainicul fusese mituit de creştin de mai înainte pe sub mână, cu zece dinari. Şi mâglisi aşa de bine asupra judecăţii lui Alişar, încât îl înduplecă să-i lase creştinului chilimul, la preţul tocmit. Aşa că (acu târgul, da nu fară o îngrijorare mare, apucă cei o sută de dinari şi luă drumul îndărăt spre casă.

Pe când mergea el aşa, băgă de seamă, la o cotitură de uliţă, că după el se ţinea creştinul. Se opri şi îl întrebă:

Ce cauţi în mahalaua aceasta în care nu calcă niciodată inşii de teapa ta, creştinule?

Acela spuse:

Iartă-mă, o, stăpâne al meu, da am de îndeplinit o însărcinare la capătul uliţei. Ocrotească-te Allah!

Alişar îşi urmă calea şi ajunse la uşa casei sale; şi acolo băgă de seamă că, după ce făcuse un ocol, creştinul se întorsese pe la celălalt capăt al uliţei şi ajungea dinaintea uşii lui odată cu el. Ţipă la el, cuprins de mânie:

Creştin alimănit, ce ai de te ţii pe urmele mele peste tot pe unde mă duc?

El răspunse:

O, stăpâne al meu, crede-mă că zău numai din întâmplare mă mai aflu pe aici; da, mă rog ţie, dă-mi o înghiţitură de apă, şi Allah are să te răsplătească odată, că mi se coace sufletul de sete!

Şi Alişar gândi: „Pe Allah! Nu va să se spună niciodată că un musulman nu a vrut să-i dea de băut unui câine însetat! Aşa că am să-i aduc nişte apă." Şi intră în casă, luă un ulcior cu apă şi dete să iasă să i-I ducă nazareteanului, când îl auzi Zumurrud că deschidca cleanţa şi sări să-1 întâmpine, îngrijorată de lipsa lui îndelungată.

Şi îi spuse, îmbrăţişându-l:

De ce ai zăbovit astăzi atâta de mult să te întorci? Da până la urmă ai izbutit să vinzi chilimul, şi oare vreunui negustor de treabă cu prăvălie, ori vreunui trecător?

El răspunse, tulburat tare vădit:

Am zăbovit oleacă din pricină că sukul era plin; da până la urmă am izbutit să vând totuşi chilimul unui negustor!

Ea spuse, cu o îndoinţă în glas:

Pe Allah! Nu mi-e inima liniştită. Da unde te duci cu ulciorul acela?

El spuse:

Mă duc să-i dau de băut crainicului din suk, care a venit să mă însoţească până aici!

Ci răspunsul lui nu o mulţumi nicidecum şi, pe când Alişar ieşea, prociti, tare îngrijorată, stihurile acestea ale poetului:

O, biată inimă nebună Care te-aprinzi de dor ţi-fi spui, Cu patimă, că-n veci durează Iubirea şi sărutul lui, Au tu nu vezi la căpătă iu-ţi Cum stă de veghe totdeauna Cu braţele mereu întinse Cea care toate le desparte. Şi nu vezi cum din umbra rece De-a pururea în preajmă-ţi şade, Pănaindu-te să-şi ia arvuna Vicleana umbră-a negrei soarte?

Când porni înspre uşă, Alişar îl şi găsi în sala de la intrare pe creştin, care se prilcjuisc de uşa lăsată deschisă. La vederea acestuia, lumea se înnegură dinaintea ochilor lui Aiişar, care strigă:

Ce cauţi aici, câine plod de câine? Şi cum de ai cutezat să intri în casă fară de îngăduinţa mea?

El răspunse:

Mă rog ţie, o, stăpâne al meu, iartă-mă! Topit cum sunt de cât am umblat toată ziua, şi nemaiputând să mă ţin pe picioare, m-am văzut silit să-ţi trec pragul, că la urma urmei nu este vreo osebire mare între uşă şi sala de la intrare. Şi-apoi numai să-mi trag oleacă sufletul, şi mă duc! Nu mă alunga, şi Allah nu are să te alunge!

Şi luă ulciorul pe care Alişar, tare descumpănit, îl ţinea în mână, bău cât îi trebui, şi i-l dete îndărăt. Şi Alişar rămase în picioare dinaintea lui, aşteptându-l să plece. Ci trecu aşa vreme de un ceas, iar creştinul nici nu se clintea. Atunci Alişar ţipă la el, sugrumat:

Vrei să ieşi de aici acum pe dată şi să te duci în calea ta?

Ci creştinul îi răspunse:

O, stăpâne al meu, de bună seamă că nu eşti dintre cei care îţi fac un bine şi-apoi toată viaţa te fac să simţi aceasta, şi nici dintre cei despre care a spus poetul:

S-a stins de mult mărinimoasa spiţă A celor care fară şovăială fndestulau-nainte de-a ft-ntinsă Sărmana cerşetoare mână goală.

Alt neam, cămătăresc, ceapcân şi lacom, S-a-nstăpânit în vremile de-acum: Pândind câştig şi dintr-un strop de apă Dat unui biet-însetoşat pe drum.

În ce mă priveşte, o, stăpâne al meu, eu mi-am şi potolit setea cu apa casei tale, da acuma mă chinuic o foame atâta de amarnică, încât m-aş mulţumi până şi cu ceea ce a mai rămas de la masa ta, dc-ar fi şi numai o coajă de pâine şi o ceapă, nimic mai mult!

Alişar, tot mai mânios, strigă la el:

Gata, du-te de-aici! Ajunge cu procitirile celea! Nu mai am nimic în casă!

El răspunse, fară să se clintească din loc:

Doamne al meu, iertăciune! Da, dacă nu mai ai nimic în casă, ai la tine cei o sută de dinari pe care i-ai dobândit pe chilim. Încât mă rog ţie, pe Allah, să te duci la sukul cel mai apropiat şi să-mi cumperi o pită ceva, ca să nu se spună că am plecat de la casa ta fară să fi degustat între noi pâinea şi sarea!

Când auzi vorbele acestea, Alişar îşi zise în sineşi: „Nu încape nici o îndoială că afurisitul acesta de creştin este un nebun şi un aiurit. Şi am să-1 arunc pe uşă afară şi am să sumuţesc câinii de pe uliţă asupra lui!" Şi, pe când se gătea să-1 azvârle afară, creştinul, neclintit, îi spuse:

O, stăpâne al meu, nu vreau decât numai o pâine şi decât numai o ceapă, cu care decât numai să-mi potolesc foamea. Aşa că să nu faci vreo cheltuială mai mare pentru mine, întrucât chiar că îmi este prea destul atâta! Că înţeleptul se mulţumeşte cu puţin; şi precum spune poetul:

O coajă doar de pâine e destul Pentru-nfelept, să spună că-i sătul; Ci-ntreg pământul tot n-ar fi în stare Să-l sature pe-un lacom la mâncare.'

Când văzu că nu poate să facă altfel decât să se supună, Alişar îi spuse creştinului:

Mă duc la suk să-ţi caut ceva de mâncare. Stai şi aşteaptă-mă aci, fară să te mişti!

5 La M. A. Salic:

Se potoleşte foamea cu-o lipie uscata – Atunci de ce atâta strădanie fi sfadă?

E tare dreaptă moartea – că ea ta fel se poartă Şi cu sultanulfalnic fi cu-un bătut de soartă!

Şi ieşi din casă, după cc încuie uşa şi scoase cheia din broască spre a şi-o pune în buzunar. Se duse în graba mare la suk, unde cumpără nişte brânză prăjită în miere, castraveţi, banane, plăcinte de foi şi pâine proaspătă aburindă, abia scoasă din cuptor, şi i le aduse pe toate creştinului, căruia îi spuse:

Mănâncă!

Da acela nu vroi să primească, spunându-i:

O, doamne al meu, câtă mărinimie pe tine! Ceea ce ai adus aci ar ajunge să hrănească zece inşi! Chiar că e prea mult! Doar dacă nu vrei să-mi faci cinstea de a mânca şi tu cu mine!

Alişar răspunse:

Eu sunt sătul; aşa că mănâncă singur tot!

El se împotrivi:

O, doamne al meu, înţelepciunea noroadelor ne învaţă că acela care nu primeşte să mănânce cu oaspetele său este neîndoielnic vreun plod din flori.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şehcrezada văzu că sc luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar cândfit cea de a trei sute douăzeci fi una noapte spuse:

Acela care nu primeşte să mănânce cu oaspetele său este neîndoielnic vreun plod din flori!

La vorbele acestea fară putinţă de cârtire, Alişar nu cuteză să nu se supună şi şczu jos lângă creştin şi începu să mănânce împreună cu el, dus pe gânduri. Creştinul se prileji de neluarca aminte a gazdei ca să descojească o banană, s-o despice şi să strecoare în ea cu dibăcie nişte banj curat amestecat cu lictarie de tiriac, într-un tain cât să doboare până şi un elefant şi să-1 adoarmă pe un an.

Tăvăli banana aceea prin mierea cea albă în care înota minunata brânză prăjită, şi i-o întinse lui Alişar spunându-i:

O, doamne al meu, pe adevărul credinţei tale! Ia din mâna mea banana aceasta pe care am curăţat-o anume pentru tine!

Alişar, care ţinea să isprăvească odată, luă banana şi o înfulecă.

De-abia ajunse banana în pântecele lui, că Alişar şi căzu lat, cu capu-naintea picioarelor, văduvit de simţire. Creştinul sări atunci ca un lup jegărit şi se repezi afară în uliţă unde, peste drum, se aţineau la pândă nişte inşi cu un catâr, avându-l în fruntea lor pe bătrânul Raşideddin, mişelul cel cu ochi albaştri la care nu vroise să fie roabă Zumurrud şi care se jurase că o va dobândi cu anasâna, de l-ar costa cât l-ar costa. Raşideddin acela nu era decât un nevolnic de creştin care se arăta în ochii lumii de credinţă islamică spre a se bucura de hatâruri pe la negustori, şi care chiar era frate cu creştinul care îl viclenise pe Alişar, şi pe care îl chema Barssum.

Barssum acela dcte fuga aşadar să-1 prevestească pe ticălosul de frate-său despre izbânda şiretlicului lor, şi amândoi, urmaţi de oamenii lor, intrară în casa lui Alişar, se năpustiră în iatacul de alături, pe care Alişar îl închinase sprea-l face haremul frumoasei Zumurrud, se repeziră asupra copilei cea nurlii, îi puseră căluş în gură şi o luară pe sus spre a o căra într-o clipeală de ochi în spinarea catârului, căruia îi dădură bici spre a ajunge, în câteva clipite, fară a avea nici o încurcătură pe drum, drept acasă la bătrânul Raşideddin.

Ticălosul cel bătrân cu ochi albaştri şi ceacâri porunci atunci ca Zumurrud să fie dusă în odaia cea mai lăturalnică a casei, şi şezu jos singur lângă ea, după ce îi scoase căluşul, şi îi spuse:

Iacătă-te într-un sfârşit în puterea mea, frumoasă Zumurrud. Şi nici o fleandură ca Alişar acela nu mai are de unde să vină să te scoată din mâinile mele. Aşa că dintru-ntâi, până a te culca în braţele mele şi până a-ţi dovedi vânjoşia mea la încontrare, leapădă-te de legea ta cea păgânească şi primeşte să te faci creştină, precum şi eu sunt creştin. Pe Messia şi pe Vergura! Dacă nu te supui numaidecât la cele două dorinţe ale mele, am să te fac să păţi muncile cele mai crunte şi am să te aduc să ajungi mai nenorocită ca o căţea!

La vorbele acestea ale ticălosului de creştin, copilei i se umplură ochii de lacrimile care i se rostogoleau de-a lungul obrajilor, iar buzele îi tremurară, şi strigă:

O, mârşavnicule cu barbă albă, pe Allah! Poţi să pui să mă taie în bucăţi, da tot n-ai să ajungi să mă faci să mă leapăd de legea mea; poţi chiar să te bucuri de trupul meu cu de-a sila, ca un ţap în călduri de o ieduţă plăpândă, da tot nu ai să-mi îngenunchi sufletul la o imoşie împărtăşită! Şi Allah are să ştie el să-ţi ceară socoteală mai devreme ori mai târziu pentru spurcăciunile tale!

Dacă văzu că nu putea s-o înduplece cu vorba, vâjul îşi chemă robii şi Ie spuse:

Răsturnaţi-o şi ţineţi-o pe burtă straşnic!

Iar ei o răsturnară şi o culcară pe burtă. Atunci ticălosul acela de creştin bătrân luă un gârbaci şi începu s-o croiască amarnic peste părţile ei cele frumoase şi rotunde, într-aşa chip că fiecare lovitură lăsa câte o vrâstătură lungă şi roşie pe albeaţa dindărătul ei. Şi Zumurrud, la fiecare lovitură pe care o primea, departe de a slăbi întru credinţa ei, striga:

Nu este alt dumnezeu decât numai Allah, iar Mahomed este trimisul lui Allah!

Şi ghiujul nu conteni s-o bată decât atunci când nu mai avu putere să-şi ridice mâna. Atunci le porunci robilor s-o ia şi s-o arunce la bucătărie, cu slujnicele, şi să nu-i dea nimica nici de mâncat, nici de băut. Iar ei se supuseră pe clipă pe dată. Şi iacă-aşa cu ei!

Cât despre Alişar, acesta rămase întins, văduvit de simţire, în odaia de la intrare a casei sale, până a doua zi. Izbuti atunci să-şi vină în ori, după ce i se risipi beţia de banj şi după ce i se vântui din cap fumul de tiriac. Se ridică atunci în capu-oaselor şi, din toate puterile lui, chemă:

— Ya Zumurrud!

Ci nimeni nu-i răspunse. Sc sculă speriat şi intră în iatacul pe care îl găsi gol şi tăcut, şi unde iaşmacurile şi feregelele mândrei Zumurrud zăceau pe jos. Atunci îşi aduse aminte de creştin; şi, cum şi acela pierise, nu se mai îndoi nicicum de răpirea mult-iubitei sale Zumurrud1. Atunci se aruncă pe jos, bătându-se peste cap şi suspinând; pe urmă îşi rupse hainele de pe el şi plânse toate lacrimile mâhnirii, şi, până peste poate de deznădăjduit, se repezi din casă afară, luă de pe jos două pietroaie, câte una în fiecare mână, şi începu să străbată, înnebunit, uliţele toate izbindu-se în piept cu cele două pietroaie şi 1 La M. A. Salic, rosteşte şi versurile acestea:

O, iubirea mea, nu mă ierţi deloc, nu mă cruţi deloc! Sugrumat de dor sufletul mi-lfrâng intre chin fi foc. Fie-ţi mila, doamnă, de biet robul care s-a ticâlofit Şi de preabogatul în iubire scumpă care-a sărăcit! Ce să poată face biet arcaşul care întâlni vrăjmaşul Şi, când să-fi înstrune arcul – i se rupse arcul buclucaşul? Iar cândpeste-un tânăr îfi trimit deodată relele noianul Unde sa mai fugă de amara soartă tânărul sărmanul? Ah, mă prevestise/' că ne tot pândeşte neagra despărţire – Dar când vrea ursita parcă te cuprinde crâncenă orbire!

Şi» când isprăvi stihurile, scoase un oftat şi stihui iarăşi: Lăsă pe culme casa goală şi-apoi pieri ca într-un zbor, Cu jalea-n suflet fi topită de deznădejde fi de dor. Cu ochii arşi privea sărmana spre casa cea pe veci pierdută Şi care-fi cetluia durerea, doar suspinând cu gură mută: De parcă vrea să-i spună-n ceasul acela crunt ca un măcel: „Nu veigăsi nici o cărare pe unde să te-ntorci la el!" El e ca fulgerul – lumina-i străluminează-o clipă doar Şi piere iar, fi niciodată nu-ţi va mai străluci-n hotarT strigând: „Ya Zumurrud! Zumurrud!" Iar copiii se strânseră în juru-i alergând după el şi ţipând:

Un nebun! Un nebun!

Iar oamenii care îl cunoşteau, se uitau la el cu milă când îl vedeau şi îl căinau că-şi pierduse minţile, spunând:

Este fiul lui Glorie! Bietul Alişar!

Rătăci mai departe aşa, pocnindu-se cu pietrele în piept, până ce se întâlni cu o bătrână dintre femeile cele de treabă, care îi spuse:

Copilul meu, deic Allah să te poţi bucura de tihnă şi de minte sănătoasă! De când ai înnebunit?

Şi Alişar îi răspunse cu stihurile acestea:

Doar lipsa unei dragi făpturi E-a mintii mele tulburare! O, voi ce-mi spuneţi nebun Aduceţi-mi-o pe cea care E boala mea Jarâ de leac Şi-ntunecata-mi întristare, Ca numai ea îmi e balsam Şi inimii vindecătoare! 1

Când auzi stihurile acestea şi când se uită la Alişar mai cu luare-aminte, bătrâna cea bună pricepu că trebuie să fie vreun îndrăgostit nefericit, şi ii spuse:

Copilul meu, nu te sfii să-mi povesteşti necazurile şi nenorocirea ta. Poate că Allah nu m-a adus în calea ta decât ca să-ţi vin într-ajutor!

Atunci Alişar îi istorisi păţania lui cu Barssum creştinul.

1 La M. A. Salic, sunt alte versuri:

Cu toţii-mi spun: Te-a-nnebunit iubirea!" Şi tuturora le răspund anume: „într-adevăr afa-i, numai nebunii Pot să mai fie fericiţi pe lume! Lăsaţi-mi nebunia mea întreaga Şi grijă-avefi numai de-aceea care Mi-a luat mintea.

— Iar pe mine însumi lertaţi-mă de leac fi vindecare. M bătrâna cea de treabă, Ia spusele acelea, cugetă adânc un ceas de vreme, apoi săltă capul şi îi spuse lui Alişar1:

— Ridică-te, copilul meu, şi du-te iute la suk să-mi cumperi o coşniţă de coropcar, în care să pui, după ce ai să le cumperi din suk, nişte brăţări de sticlă colorată, inele de aramă suflată cu argint, cercei pentru urechi, lănţuguri şi tot felul de alte lucruri pe care le vând pe la muieri acasă babele coropcăriţe. Iar eu am să-mi pun pe cap coropcă aceea şi am să mă duc să dau un ocol pe la toate casele din cetate, şi să le vând femeilor lucrurile acelea. Şi într-astfel am să pot să fac cercetări care să ne pună pe calea cea bună şi, de s-o îndura Allah, avem s-o găsim pe iubita ta Sett Zumurrud.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a trei sute douăzeci/doua noapte spuse:

S-o găsim pe iubita ta Sett Zumurrud.

Şi Alişar începu să plângă de bucurie şi, după ce îi sărută mâinile măicuţei, grăbi a pleca să cumpere şi să-i aducă toate câte i le ceruse.

Atunci bătrâna se întoarse acasă la ca ca să se îmbrace, îşi coperi faţa cu un iaşmac de culoarea mierii fumurii, se înveli pe cap cu o năframă de buhur, şi se înfăşură cu o feregea mare de mătase neagră; pe urmă îşi puse pe ' Li M. A. Salic. Înainte de a-i spune lui Alişar vorbele cc urmează, bătrâna lăcrimează şi procite$tc stihurile: îndrăgostiţii-n viaţă destul s-au chinuit – Jur pe Allah că iadul nu le va fi menit!

Iubirea ii răpuse fi-n dragoste-au pierit: Fără prihană spune legenda că-au trăit.

Cap coropcă plină şi, luând în mână o cârjă spre a-şi sprijini bătrâneţea cea grea, porni să dea ocol încetişor pe la haremurile obrazelor şi ale negustorilor de prin toate mahalalele, şi nu peste mult ajunse şi la casa bătrânului Raşideddin, mangositul de creştin care se da de musulman, afurisitul pe care prăpădi-l-ar şi arde-l-ar Allah în focurile iadului şi căzni-l-ar acolo până la capătul vremilor, amin!

Or, bătrâna ajunse acolo taman la ceasul când sărmana copilă, aruncată printre roabele şi slujnicele de la bucătărie, încă suferind de loviturile pe care le primise, zăcea pe jumătate moartă pe o rogojină ticăloasă.

Bătu la uşă, iar o roabă veni să-i deschidă şi i se temeni cu bucurie; şi bătrâna îi spuse:

Fata mea, am colea câteva lucruri frumuşele de vânzare. Se află la voi vreun muşteriu?

Slujnica spuse:

Păi aşa socot!

Şi o pofti la bucătărie, unde bătrâna şezu jos cu oftăluri şi numaidecât fu înconjurată de roabe. Se arătă tare înţelegătoare la vânzare şi începu să lase la preţuri tare lesnicioase şi brăţări, şi inele, şi cercei, încât le câştigă încrederea tuturora, iar ele o îndrăgiră pentru vorba ei cea mieroasă şi pentru dulceaţa purtărilor ei.

Da, când întoarse capul, iacătă că o zări pe Zumurrud întinsă pe jos; şi le întrebă pe roabe ce-i cu ea, iar ele îi spuseră tot ce ştiau. Şi pe dată se încredinţă că era chiar dinaintea celei pe care o căuta. Se duse la copilă şi îi spuse:

Fata mea, tot răul fugă de la tine! Allah m-a trimis în ajutorul tău! Eşti Zumurrud, roaba cea iubită a lui Alişar, fiul lui Glorie!

Şi îi dezvălui pentru ce venise, străvestită în mămulăreasă, şi îi spuse:

Mâine seară să stai gata a fi răpită; aşază-te la fereastra de la bucătărie care dă înspre uliţă şi, când ai să auzi pe cineva că începe să fluiere din umbră, acela va fi semnul. Răspunde-i şi tu cu un fluierat, şi sari fară frică în uliţă. Acolo are să fie chiar Alişar şi are să te scape!

Iar Zumurrud sărută mâinile bătrânei, care zori să plece şi se duse să-i dea de ştire lui Alişar despre cele întâmplate, adăugând:

— Aşa că ai să te duci acolo, sub fereastra afurisitului acela, şi ai să faci aşa şi-aşa.

Atunci Alişar îi mulţumi îndelung bătrânei pentru facerile de bine şi vru să-i facă un dar, ceva; ci ea nu vru să primească şi plecă, urându-i noroc şi fericire, şi lăsându-l să-şi procitească stihuri despre amarul despărţirii1.

A doua zi, seara, Alişar luă drumul care ducea la casa arătată de bătrâna cea de treabă, şi până într-un sfârşit 1 La M. A. Salic, sc traduc şi versurile rcspcctivc: Mai curme-fi bârfiiorii bârfelile-n sfârfit! Mi-c inima zdrobita f i trupul veftejit. Şuvoi de lacrimi curge din ochii-mi ne-ncetat, Ca pildele ce-n datini preasfinte ni s-au datm! O, tu, cel care nu ftii de ce tot stau plângândMă iscodefti zadarnic să-mi afli chin fi gând. Plâng după cea cu mijloc mlădiu! Sunt robul ei! Că gura-i dulce-mi este fi miere fi ftiubei! Pojaruri mi-ard în suflet cât ochii-mi n-o mai văd. Nădejdea nu-mi aduce nimica îndărăt. Sunt zălogit durerii ^amarnicului dort Ca să mă zbucim intre pizmaş fi hulitor. Nu aflu alinare la chinul meu fierbinte! Doar ea, fi nimeni alta, îmi strălucefte-n minte!

Şi, închcindu-şi stihuirea, ochii lui vărsară potop de lacrimi; după care prociti stihurile acestea:

Allah s-o răsplătească pe buna vestitoare, Că-mi descântă auzul cu vorba-i vrăjitoare! Să fie fericită! Eu inima i-af da Drept mulţumire pentru bunăvestirea sa!

        ("Aluzie Ia isnadadică la tradiţia orală pe care sc întemeiază unele precepte sau fapte – hadis – atribuite lui Mahomcd.) o găsi. Se duse şi şezu jos lângă zid, unde aşteptă să vină ceasul potrivit de fluierat! Da cum sta acolo de o bună bucată de vreme, şi cum îşi trecuse mai înainte două nopţi fară de somn, îl birui deodată osteneala şi adormi. Prcaslăvit Fie Acela carele numai el nu adoarme niciodată!

Pe când Alişar aţipise aşa sub fereastra de la bucătărie, în noaptea aceea, îl abătu soarta într-acolo, să adulmece după vreun chilipir, pe un hoţoman dintre hoţomanii cei îndrăzneţi, care, după ce ocoli casa de jur împrejur, fară să găsească vreo intrare, ajunse în dreptul locului unde dormea Alişar. Se aplecă înspre el şi, ispitit de hainele lui cele bogate, îi şterpeli binişor turbanul şi caftanul şi se îmbodoli cu ele într-o clipeală de ochi. Şi tot-atunci şi văzu că se deschide fereastra şi auzi un fel de fluierat. Se uită şi zări o umbră de femeie, iar femeia aceea îi făcea semne şi şuiera. Era Zumurrud care îl lua drept Alişar.

La priveliştea aceea, pungaşul, nu prea lămurit, îşi zise: „Dacă i-aş răspunde?" Şi şuieră. Numaidecât Zumurrud ieşi pe fereastră şi sări în uliţă, ajutându-se cu o frânghie. Iar hoţul, care era un coşcogea flăcău voinic, o prijuni în spinare şi îşi luă tălpăşiţa cu ea iute ca fulgerul.

Când văzu atâta voinicie la cel care o ducea, Zumurrud rămase uimită până peste poate şi îi spuse:

Alişar, mult-iubituî meu, bătrâna mi-a spus că de-abia mai puteai să te târăşti, aşa de tare te slăbise durerea şi spaima. Şi văd că eşti mai tare ca un cal!

Da cum hoţul nu răspunse nimic şi goni înainte încă şi mai iute, Zumurrud îşi petrecu mâna peste faţa lui şi simţi că faţa toată era înţepoşată de un păr mai vârtos decât o mătură de la hammam, încât ai fi gândit că e vreun gligan care a înhăţat vreo găină ale cărei pene ar ieşi din gura lui. La încredinţarea aceea, Zumurrud fu cuprinsă de o spaimă înfricoşată şi începu să-i care la lovituri peste ochi, ţipând:

Cine eşti? Şi ce eşti?

Or, întrucât în clipita aceca sc aflau de mult departe de orice aşezare, în mijlocul câmpiei învăluite de noapte şi de pustietate, hoţomanul se opri o clipită, puse copila jos pe pământ şi răcni la ea:

— Sunt Givan kurdul, fârtatele cel mai crunt din ceata lui Ahmad Ed-Danaf1. Suntem cu toţii patruzeci de voinici care de multă vreme ducem lipsă de carne proaspătă! Noaptea care vine are să fie cea mai fericită dintre nopţile tale, întrucât avem să te răjghinăm pe rând cu toţii, şi avem să ne bălăcărim în vântrele tale, şi avem să ne lălăim între armurii tăi mişeleşte, şi avem să-ţi răsucim buburuza până dimineaţa!

Când auzi vorbele răpitorului ei, Zumurrud pricepu toată năprăsnicia în care se afla şi începu să plângă, bătându-se peste ochi şi căinându-se de greşeala care o dăduse pe mâinile tâlharului aceluia făptuitor de silnicii, şi în curând şi pe mâinile celor patruzeci de fârtaţi ai lui. Apoi, văzând că triştea cea rea se încălărase pe viaţa ei, şi că nu avea cum să lupte împotrivă-i, se lăsă iarăşi dusă de răpitor fară să mai pună vreo împotrivire, şi se mulţumi să suspine: „Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah! Întru el mă adăpostesc! Fiecare îşi poartă triştea atârnată de gât şi orice-ar face nu poate să se scuture de ea." în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherczada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar cândfu cea de a trei sute douăzeci fi treia noapte spuse:

Fiecare îşi poartă triştea atârnată la gât şi orice ar face nu poate să se scuture de ca!

1 Ahmed Ed-Danaf, tip de hoţoman isteţ, personaj foarte popular în literatura arabă, sc pare că a existat în realitate.

Kurdul cel crunt Givan şi-o aburcă aşadar pe copilă iarăşi în spinare şi porni la fugă mai departe până la o peşteră, ascunsă printre stânci, unde îşi alesese sălaş ceata celor patruzeci şi bulibaşa lor. Acolo, o baborniţă, chiar mama răpitorului frumoasei Zumurrud, avea grijă de gospodăreala lor şi le gătea demâncarea. Aşa că, auzind şuieratul cunoscut, baba ieşi în gura peşterii să-l întâmpine pe fâu-său cu prada lui. Givan o dete pe Zumurrud în seama maică-sii, spunând: îngrijeşte-o bine pe gazela asta până ce mă întorc, căci mă duc să-i caut pe ortacii mei, ca să vină s-o răjghine împreună cu mine. Da întrucât nu o să ne întoarcem decât mâine după prânz, din pricina unor isprăvi pe care le avem de făptuit, ţi-o las în grijă să-i dai să mănânce bine ca să fie în stare să înfrunte poghiazurilc şi iuruşurile noastre.

Şi plecă.

Atunci bătrâna veni la Zumurrud şi îi dete să bea şi îi spuse:

Fata mea, ce noroc pe tine să te simţi în curând precurmată din mijloc de patruzeci de zdrahoni tineri, fară a mai pune la socoteală şi pe căpetenia lor, care el singur este mai vârtos decât toţi ceilalţi la un loc! Pe Allah! Tare norocită mai eşti să fii tânără şi jinduită!

Zumurrud nu fu în stare să răspundă nimic şi, învăluindu-şi capu-n feregea, se întinse pe pământ şi şezu aşa până dimineaţa.

Or, noaptea o ajutase să chibzuiască; căpătase oleacă de inimă şi îşi zisese: „Da ce este oare cu nepăsarea aceasta păcătoasă faţă de mine, într-un ceas ca acesta? Că doar n-oi sta să aştept fară să mă mişc venirea celor patruzeci de tâlhari siluitori, care să mă sfarme silnicindu-mă şi care să mă năpădească aşa cum năpădeşte apa o naie până ce o scufundă în adâncul mării! Nu, pe allah! Am să-mi mântuiesc sufletul, şi nici trupul nu am să mi-l las la cheremul lor!" Şi, cum se şi făcuse dimineaţă, sc sculă şi se duse la bătrână, îi sărută mâna şi îi spuse:

Noaptea asta m-am odihnit bine, maică bună, şi mă simt întremată şi întru totul gata să-i întâmpin cu cinstire pe oaspeţii mei! Ce-ar mai fi să facem acum ca să ne trecem vremea până la venirea lor? N-ai vrea, de pildă, să vii cu mine la soare şi să mă laşi să te caut în cap de păduchi şi să-ţi pieptăn părul, maică a mea bună?

Baba răspunse:

Pe Allah! Gândul tău este minunat, întrucât de atâta amar de vreme de când mă aflu în peştera aceasta nu am mai apucat să mă spăl pe cap şi a ajuns acuma să slujească de adăpost la toate neamurile de păduchi câte se cuibăresc prin pletele oamenilor şi prin părul jivinelor; iar când se lasă noaptea, pleacă de pe cap şi mişună cu droaia pe trupul meu: sunt şi de cei albi şi de cei negri, şi mari şi mici; ba sunt, fata mea, şi de cei care au o coadă tare lată şi care umblă de-a-ndărătelea; alţii au o duhoare mai împuţită decât râgâielile cele stătute şi decât împuţelile cele mai puturoase! Aşa că, dacă izbuteşti să mă scapi de lighioanele astea ticăloase, viaţa ta cu mine are să-ţi fie tare norocită!

Şi ieşi cu Zumurrud din peşteră şi se ghemui la soare, scoţându-şi cârpa pe care o avea pe cap. Zumurrud atunci chiar că putu să vadă că se găseau acolo toate soiurile de păduchi cunoscuţi, precum şi de ceilalţi asemenea.

Fără a se pierde cu firea, începu aşadar să-i culeagă cu amândouă mâinile, pe urmă să pieptăne părul la rădăcină cu nişte piepteni straşnici; şi, când nu mai râmaseră din toţi păduchii aceia decât atâţia cât e firesc, începu să-i pigulească cu degete pricepute şi câţi mai mulţi deodată şi să-i strivească între unghii, cum se face de obicei. Când isprăvi, începu s-o scarpine încetişor, atâta de încetişor, încât cotoroanţa se simţi năpădită dulce de chiar tihna pielii sale curate şi, într-un sfârşit, aţipi de-a binelea.

Fără a-şi pierde vremea, Zumurrud sc sculă şi dete fuga în peşteră de unde luă nişte haine bărbăteşti cu care se îmbrăcă frumos; îşi înfăşură capul cu un turban falnic, unul dintre cele dobândite în furtişagurile săvârşite de cei patruzeci, şi ieşi degrabă ca să pună ochii pe un cal, tot de furat, care păştea prin preajmă, priponit la două picioare; îi puse şaua şi frâul, îl încălara bărbăteşte şi îl împintenă la goană mare, drept înainte, chcmând într-ajutor numele Domnului a-toată-slobozcnia.

Goni aşa în fuga mare, până la căderea nopţii; iar a doua zi dimineaţa, de cu zori, luă iarăşi goana, neoprindu-se decât din vreme în vreme ca să se hodinească, să mănânce niscaiva rădăcini şi să-şi lase calul să pască. Şi tot aşa o ţinu vreme de zece zile şi zece nopţi.

Spre dimineaţa celei de-a unsprezecea zile, ieşi într-un sfârşit din pustia pe care o străbătuse şi răzbi într-o câmpie verde prin care curgeau nişte ape frumoase şi unde privirile se învoioşau la priveliştea unor pomi mari, a frunzişurilor, şi a trandafirilor, şi florilor pe care o boare primăvăratică le făceau să înmugurească potop; şi zburdau peste tot păsările firii şi păşteau pretutindeni turmele de gazele şi jivinele cele mai gingaşe.

Zumurrud se odihni vreme de un ceas în locul acela dulce, apoi încăleca iar şi porni pe un drum tare frumos ce trecea printre codri verzi şi ducea la o cetate în care, din depărtare, străluceau în soare minaretele.

Când ajunse aproape de zidurile şi de poarta cetăţii, văzu o mulţime nesfârşită care, la ivirea ei, începu să scoată nişte strigăte nebune de bucurie şi de izbândă; şi, numaidecât, ieşiră pe poartă şi îi veniră în întâmpinare nişte emiri călări şi nişte obraze de vază şi nişte capi de oşti care se temeniră şi sărutară pământul cu semne de supunere ca ale unor supuşi faţă de sultanul lor, pe când din toate părţile un huet fară de hotar se ridica din gloatele înflăcărate: „Deie-i Allah biruinţă sultanului nostru! Bună-venirea ta aducă binecuvântarea peste neamul musulmanilor, o, sultane al lumii! Intărească-ţi Allah domnia, o, sultane al nostru!" Şi, totodată, mii de oşteni călări se rânduiră în două şire, spre a despărţi şi a ţine gloatele la marginea înflăcărării, iar un pristav obştesc, cocoţat pe o cămilă înfotăzată falnic, da de ştire norodului, din toate beregăţile lui, sosirea cea norocită a sultanului!

Ci Zumurrud, tot străvestită în chip de voinic, nu pricepea neam ce vroiau să însemneze toate acelea, şi până la urmă îi întrebă pe dregătorii cei mari care prinseseră calul de dârlogi de o parte şi de cealaltă:

Au ce este, preacinstiţilor domniile voastre, în cetatea aceasta? Şi ce vreţi de la mine?

Atunci, dintre toţi aceia, păşi înainte un curtean mare care, după cc se ploconi până la pământ, spuse către Zumurrud:

Atoateledătătorul, o, stăpâne al nostru, nu şi-a precupeţit milele când ţi lc-a menit! Preamărit fie el! Te-a adus de mână până la noi ca să ni te aşeze ca domn al nostru în scaunul de domnie al acestei împărăţii! Preamărit fie el, carele ne dăruieşte un domn atâta de tânăr şi atâta de frumos, din neamul cel ales al fiilor turcimii, cei cu chip strălucit! Mărire lui! Întrucât şi dacă ne-ar fi trimis vreun cerşetor sau orice alt ins de rând, noi tot aşa se cădea să-1 primim ca sultan al nostru şi să-i dăm cinstire. Află, dar.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar căndfit cea de a trei sute douăzeci fi patra noapte spuse:

Află, dar, că datina noastră, a locuitorilor din cetatea aceasta, atunci când sultanul nostru moare fară să ne lase urmaş de parte bărbătească, este de a ne strânge pe drumul acesta şi de a aştepta ivirea celui dintâi trecător pe care ni-l trimite ursita, spre a ni-l alege ca nou sultan şi de a ne închina lui ca atare! Iar astăzi am avut norocul să dăm de tine, o, tu, cel mai frumos dintre toţi sultanii de pe pământ, şi fară de seamăn în veacul tău şi în toate veacurile!

Or, Zumurrud, care era o femeie cu cap şi cu judecata strălucită, nu se lăsă descumpănită de vestea aceea atâta de ciudată şi spuse către curteanul cel mare şi către ceilalţi dregători:

— O, voi toţi, supuşi ai mei credincioşi de aci înainte, să nu credeţi totuşi cumva că aş fi vreun turc de obârşie neştiută ori vreun plod din prostime. Dimpotrivă! Aveţi dinainte-vă un turc de spiţă înaltă, care şi-a lăsat ţara şi casa, după un dezbin cu părinţii lui, şi care s-a hotărât să colinde lumea în căutare de vitejii. Şi întrucât iacătă că chiar ursita m-a adus să dau de un prilej atâta de frumos de a găsi o atare întâmplare, mă învoicsc a vă fi sultan!

Pe dată trecu în fruntea saltanatului şi, în toiul uralclor şi al strigătelor de bucurie ale unui întreg norod, îşi făcu intrarea falnică în cetate.

Când ajunse dinaintea uşii celei mari de la sarai, emirii şi curtenii descălecară şi veniră s-o sprijine de subsuori şi s-o ajute să se dea jos de pe cal, şi o purtară pe braţele lor până în sala cea mare de primire şi, după ce o îmbrăcară cu însemnele domneşti, o poftiră să şadă în jeţul de aur al sultanilor de până aci. Şi toţi laolaltă se temeniră şi sărutară pământul dintre mâinile ei, rostind jurământul de supunere.

Atunci Zumurrud îşi începu domnia punând să se deschidă haznalele domneşti, ghiftuite dealung de veacuri; şi porunci să se scoată din ele grămezi de bani, pe care îi împărţi la ostaşi, la săraci şi la nevoiaşi. Încât norodul o îndrăgi şi îi înălţă urări de domnie lungă. Şi, pe de altă parte, Zumurrud nu uită nici să-i dăruiască pe dregătorii de la sarai cu caftane falnice şi să-i cinstească cu hatâruri pe emiri şi pe curteni, precum şi pe soţiile lor şi pe toate femeile din harem. Pe deasupra, popri luarea de biruri, de vămi şi de dări, şi puse să fie sloboziţi cei întemniţaţi şi să fie şterse toate pedepsele. Şi într-acest chip câştigă dragostea şi a celor mari şi a celor mici, care cu toţii o luau drept bărbat şi se minunau de înfrânarea şi de neprihana ei, când aflară că nu intră niciodată în harem şi că nu sc culcă niciodată cu vreo femeie. Într-adevăr, nu vrusesc să ia în slujba sa aparte de noapte decât doi băieţei hadâmbi pe care îi puse să doarmă de-a curmezişul la uşa ei.

Da tare departe de a fi fericită, Zumurrud nu făcea alta decât să se tot gândească la mult-iubitul ci Alişar, pe care nu izbutise să-1 găsească, în ciuda tuturor căutărilor ce pusese să se facă tainic. Încât nu contenea să tot plângă singură-singurică şi să se roage şi să ajuneze spre a dobândi milă de la cel Preaînalt asupra lui Alişar şi să dovedească a-l găsi teafăr şi sănătos, după atâta despărţire.1 Şi şezu aşa vreme de un an; până într-atâta încât femeile de la sarai ridicau mâinile în sus a deznădejde şi strigau:

— Ce belea pe noi că sultanul e atâta de cucernic şi de neprihănit!

1 La M. A. Salic: Şi îşi aducea aminte de cutare noapte sau de cutare zi petrecută cu el, şi din ochi vărsa lacrimi şi procitca stihuri ca accstea: De-atât amar de vreme te plâng, iubirea mea! Şuvoaie-mi curg de lacrimi din ochi ca din cifmea. Qindplăng, numai pe tine te plâng, neostoit. Grea-i neagra despărţire când efti îndrăgostit!

Când se împlini anul, pe Zumurrud o bătu un gând, şi hotărî să-1 ducă de îndată la împlinire. Porunci să fie chemaţi vizirii şi curtenii şi le ceru să-i pună pe meşteri şi pe zidari să întocmească un meidan lung de un parasanj1 şi lat tot pe atâta, şi să zidească în mijlocul lui o sală măreaţă cu boltă, pe care s-o îmbrace falnic şi unde să fie aşezat un scaun domnesc şi atâtea jeţuri câţi dregători erau la sarai.

Porunca dată de Zumurrud fu îndeplinită într-un răspas de vreme tare scurt. Şi, după cc mcidanul fu întocmit şi clădirea ridicată şi scaunul domnesc şi jeţurile orânduite după rosturile cinurilor, Zumurrud îi pofti acolo pe toţi mai-marii din cetate şi de la sarai, şi le dete un ospăţ cum nici cei mai bătrâni nu ţineau minte să mai fi fost vreunul asemenea în toată împărăţia. Şi, la sfârşitul ospăţului, Zumurrud se întoarse înspre musafiri şi le spuse:

De aci înainte, de-a lungul întregii mele domnii, am să vă poftesc în sala aceasta la fiecare început de lună, iar voi veţi lua loc în jeţurile voastre, şi tot aşa am să poftesc tot norodul meu, ca să ia şi el parte la ospăţ şi să mănânce şi să bea şi să-i mulţumească Atoatefăcătorului pentru darurile sale!

Şi toţi îi răspunseră cu ascultare şi cu supunere. Atunci ea adăugă:

Pristavii obşteşti vor chema norodul la ospăţ şi vor da de ştire că oricine ar fi cel care nu va vroi să vină la ospăţ, va fi spânzurat!

Aşa că, la început de lună, pristavii obşteşti străbătură uliţele cetăţii strigând: „O, voi toţi, negustori şi muşterii, bogaţi şi săraci, flămânzi ori sătui, din porunca stăpânului nostru sultanul daţi fuga la sala de pe meidan! Acolo aveţi să mâncaţi şi să beţi şi să-1 binecuvântaţi pe Atoatcbinefacătorul. Şi spânzurat va fi vericine nu va

        ! Parasanjulsau. Mai exact. FarsaJtuImăsura de distanţă egală cu 5.5 km.

Veni acolo! Închideţi-vă prăvăliile şi opriţi vânzarea şi cumpărările! Vericine nu va veni, spânzurat va fi!"

La poftirea aceea, mulţimea dete fuea şi se buluci în valuri-valuri în mijlocul sălii, pe când sultanul sta în scaunul său domnesc, iar împrejuru-i, în jeţurile lor cuvenite, şedeau rânduiţi după cinuri mai-marii şi dregătorii. Şi toţi începură să mănânce tot felul de bunătăţuri, precum fripturi de oaie, pilaf şi mai cu seamă bunătatea aceea minunată care se cheamă kisek, făcută din grâu râşnit şi din lapte acru. Şi, pe când ei mâncau, sultanul îi cerceta cu luare-aminte, rând pe rând, şi atâta de îndelung încât fiecare îi spunea vecinului său:

Pe Allah! Nu ştiu pentru care pricină se tot uită sultanul la mine cu atâta stăruinţă!

Iar mai-marii şi dregătorii, estimp, nu conteneau să tot îmbie lumea, spunând:

Mâncaţi fară de sfială şi săturaţi-vă! Nu puteţi să-i faceţi mai marc bucurie sultanului decât să vă arătaţi pofta de mâncare!

Iar ei îşi ziceau:

Pe Allah! În viaţa noastră nu s-a mai pomenit de vreun sultan care să-şi iubească până într-atâta norodul şi să-i vrea atâta bine!

Or, printre hăplăii care mâncau cu cea mai mare lăcomie, făcând să piară pe beregăţile lor tablale întregi, se afla şi mişelnicul de creştin Barssum, cel care îl adormise pe Alişar şi o furase pe Zumurrud, ajutat de fratele său, bătrânul Raşideddin. După ce Barssum acela sfârşi de mâncat carnea şi mâncărurile cu unt şi cu ulei, ochi o tavă la care nu-i ajungea laba şi care era plină cu un pilaf cu lapte, presărat cu praf de zahăr şi de scorţişoară; îi îmbrânci cu coatele pe toţi vecinii şi puse gabja pe tablaua pe care o trase la el, şi îşi înfipse mâna şi înşfacă o coşcogea îmbucătură pe care şi-o îndopă în gură. Atunci, unul dintre vecinii lui, burzuluit, îi spuse.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar cândfii cea de a trei sute douăzeci fi cincea noapte spuse:

Atunci, unul dintre vecinii lui, burzuluit, îi spuse:

Da ţie nu ţi-e ruşine să întinzi mâna aşa la ceea ce este departe de tine şi să înşfaci numai pentru tine o tabla atâta de marc? Ori tu nu ştii că buna-cuviinţă ne învaţă să nu mâncăm decât ceea ce se află dinaintea noastră?

Iar un alt vecin adăugă:

Cădea-ţi-ar grele în pântece bucatele astea şi rocoşi-ţi-s-ar maţele!

Iar un ncicuşor mehenghi, mare înghiţitor de tiriacuri, îi spuse:

Hei, pe Allah! Hai să împărţim! Dă încoace să iau şi cu o gură, sau două, sau trei!

Ci Barssum îi aruncă o privire scârbită şi ţipă la el crunt:

Bă afurisitule mâncător de haşiş, mâncarea asta aleasă n-a fost gătită pentru fălcile tale; este menită unor guri de emiri şi de oameni gingaşi!

Şi dete să-şi înfigă iar degetele în pilaful cel dulce, când Zumurrud, care îl tot scruta de o bucată de vreme, îl cunoscu şi trimise după el patru străjeri, spunându-le:

Daţi fuga şi zeberiţi-l pe insul acela care mănâncă pilaf cu lapte şi aduceţi-l la mine!

Iar cei patru străjeri se repeziră asupra lui Barssum, îi zvârliră dintre degete îmbucătura pe care sta s-o înfulece, îl trântiră cu faţa la pământ şi îl târâră de picioare dinaintea sultanului, în mijlocul celor ce se aflau acolo şi care îşi conteniră mâncatul, şuşotindu-şi între ei:

Iacătă cc va să zică să te porţi ca un hăplău şi să te lăcomeşti la mâncarea altuia!

Iar mâncătorul de tiriac le spuse celor din preajmă:

Pe Allah! Bine am făcut că n-am mâncat cu el din pilaful acela minunat cu scorţişoară! Cine ştie cc pedeapsă are să i se alduiască!

Şi toţi începură să se uite cu luare-aminte la ceea ce avea să se întâmple.

Zumurrud, cu ochii aprinşi lăuntric, îl întrebă pe ins:

Ia să-mi spui tu, om cu ochi albaştri şi răi, cum te cheamă şi care este pricina venirii tale în ţara noastră?

Mangositul de creştin, care se împodobise cu un turban alb, cum nu le este îngăduit decât musulmanilor1, spuse:

O, sultane şi stăpâne al nostru, mă cheamă Aii, şi de meserie sunt ceaprazar. Am venit în ţara aceasta să-mi lac meseria şi să-mi câştig zilele cu munca mâinilor mele!

Atunci Zumurrud îi spuse unuia dintre cei doi hadâmbuţi ai ei:

Dă fuga şi adu-mi tablaua cu nisip de ghicit şi pana de aramă care îmi slujeşte să trag liniile cele geomanliccşti!

Şi, după ce porunca se îndeplini numaidecât, Zumurrud întinse cu grijă nisipul de ghicit pe faţa netedă a tablalei şi, cu pana de aramă, scrise pe nisip un chip de maimuţă şi nişte şiruri de slove necunoscute. După care cugetă vreme de câteva clipite, apoi ridică deodată capul şi, cu un glas cumplit ce fu auzit de toată lumea, ţipă la ticălos:

A, câine, cum de cutezi tu să minţi un sultan? Au 1111 eşti tu creştin şi nu te cheamă Barssum? Şi oare nu ai venit în ţara aceasta anume ca s-o cauţi pe o roabă pe 1 Culoarea turbanului indica apartenenţa cclui care il purta la o religie iu alta. De multe ori s-au dat porunci ca nemusulmanii să poarte alte veşminte decât mahomedanii, dar aceste porunci erau date repede uitării.

Care ai furat-o pe vremuri? A, câine! A, blcstematulc! Ai să mărturiseşti tu numaidecât adevărul pe care iacătă că mi 1-a dezvăluit aşa de limpede nisipul meu ghicitoresc!

La vorbele acestea, creştinul înspăimântat se nărui la pământ, cu mâinile împreunate, şi spuse: îndurare, o, sultane al vremilor! Nu greşeşti! Sunt, într-adevăr – ocolit să fii de orice necaz!

— Un păcătos de creştin, şi am venit încoace cu gândul de a o răpi pe o musulmană pe care o furasem şi care a fugit din casa noastră!

Atunci Zumurrud, în murmurele de minunare ale întregului norod care zicea: „Uallah! Nu se află pe lume un geomant cititor în nisip pe potriva sultanului nostru', îi chemă pe armaş şi pe ajutoarele lui şi le spuse:

Duceţi-l pe câinele acesta ticălos afară din cetate, jupuiţi-l de viu, umpleţi-i pielea cu nişte paie proaste şi întoarceţi-vă să-i ţintuiţi pielea aceea la poarta meidanului. Iar hoitul se cade să i-l ardeţi cu nişte bălegaruri uscate, iar ceea ce mai rămâne să aruncaţi în haznaua cu scârne!

Iar ei răspunseră cu ascultare şi cu supunere, îl înşfăcară pe creştin, şi îl dădură pieirii după osânda pe care norodul o găsi plină de dreptate şi de înţelepciune.

Cât despre vecinii care îl văzuseră pe ceapcân cum mâncase orezul cu lapte, aceia nu putură a se opri să nu-şi împărtăşească între ei gândurile. Unul spuse:

Uallah! În viaţa mea nu am să mă mai las ispitit de tablaua aceea, măcar că tare îmi mai place!

Iar mâncătorul de haşiş, ţinându-se de pântece, aşa de tare îl junghia spaima, strigă:

Hei, Uallah! Soarta mea cea bună m-a ferit să mă ating de afurisitul acela de orez cu scorţişoară!

Şi toţi se juruiră că nici baremi nu au să mai pomenească vreodată vorba de pilaf cu lapte!

Aşa că, luna următoare, când norodul fu poftit iarăşi să vină la ospăţ dinaintea sultanului, se făcu un gol mare împrejurul tablalci pe care se afla pilaful cu lapte şi nimenea nu vroia nici baremi să se uite într-acolo. Pe urmă toată lumea, spre a-l bucura pe sultan, care îl cerceta pe fiecare mesean cu cea mai mare luare-aminte, începu să mănânce şi să bea şi să se veselească, da nimenea nu se atingea decât de bucatele de dinainte-i.

Într-acestea, intră un ins cu înfăţişare cumplită, care se năpusti îmbrâncind toată lumea în drumul lui şi care, când văzu că toate locurile erau pline afară de cel din jurul tablalci cu pilaf, sc duse şi sc ghcbcji dinaintea acclei tablale şi, spre încremenirea tuturora, dete să întindă mâna ca să mănânce.

Or, Zumurrud cunoscu numaidecât că insul acela era chiar răpitorul ei cel crunt, Givan kurdul, unul dintre cei patruzeci din taraful lui Ahmad Edl-Danaf. Pricina care il adusese în cetatea aceea nu era alta decât că venise în căutarea fetişcanei, care cu fuga ei îl aruncase într-o mânie înfricoşătoare atunci când tocmai se gătise s-o răjghinc delaolaltă cu ortacii lui. Şi, de ciudă, îşi muşcase mâinile şi făcuse juruinţă că are s-o găsească, măcar de s-ar fi ascuns ca şi pe după muntele Kokaz ori ca boaba de fistic în coaja ei. Şi pornise în căutarea ei şi, până la urmă, ajunsese în cetatea cea cu pricina şi venise în sala de ospeţe laolaltă cu ceilalţi, ca să nu fie spânzurat.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar cândfit cea de a trei sute douăzeci şi şasea noapte spuse:

Şi venise în sala de ospeţe, ca să nu fie spânzurat.

Aşa că şezu jos dinaintea tablalei cu pilaful de lapte şi îşi înfipse mâna toată chiar tamite în mijlocul ei. Atunci din toate părţile i se strigă:

Hei, ce va să faci? Ia seama! Ai să fii jupuit de viu! Nu te atinge de tablaua aceea care aduce nenorocire!

Ci insul rostogoli nişte ochi cumpliţi şi mârâi la ei:

Ia mai tăceri! Vreau să mănânc din tablaua asta şi să-mi ghiftuiesc burta! Că tare îmi mai place pilaful cu lapte!

Iarăşi strigară la el:

Ai să fii jupuit şi spânzurat!

Drept răspuns, el îşi trase şi mai aproape tablaua în care îşi înfipsese mâna şi se aplecă peste ca. La priveliştea aceea, împătimitul după haşiş, vecinul cel mai de lângă kurd, o luă la fugă speriat şi dezmeticit din aburii macului, spre a se duce să şadă mai încolo, tăgăduind că ar avea vreo vină pentru ceea ce avea să urmeze.

Aşadar, Givan kurdul, după ce îşi înfipse în tabla mâna lui cea neagră ca o gheară de coroi, o scoase din pilaf mare şi grea cât o copită de cămilă. Imbulzui în palmă coşcogea pumnoiul de pilaf pe care îl înhăţase, tipelciui un cocoloşoi mare cât o alămâie, şi-l aruncă dintr-o rotitură de mână drept în zgăul gâtlejului unde se scufundă cu o ghiorţăitură ca de tunet ori ca gâlgâitura unui prăval de ape într-o peşteră huitoare, încât bolta sălii vui într-un răsunet care se răsfrânse bubuind şi răzbubuind. Iar în locul de unde fusese smulsă îmbucătura rămase o urmă atâta de mare, încât fundul cel gol al tablalei ieşi la iveală!

La priveliştea aceea, tiriachiul îşi ridică mâinile şi strigă:

Păzească-ne Allah! A înfulecat tablaua dintr-o îmbucătură! Preamărit fie AJlah carele nu mi-a dibăcit nici un pilaf cu lapte ori cu scorţişoară ori cu altceva asemenea în mâinile sale!

Şi adăugă:

Să-1 lăsăm să mănânce în tihnă, că eu şi văd cum i se zugrăveşte pe frunte icoana jupuitului şi a spânzuratului care are să fie!

Pe urmă se trase şi mai departe de aducătura mâinii kurdului şi strigă:

Dare-ar Allah să ţi se înfunde înghiţitoarea şi să te îneci, o, prăpastie înfricoşată!

Da kurdul, fară să-i pese de cele ce se tot trăncăneau în jurul lui, îşi mai înfundă o dată degetele cele groase cât nişte mazdrace în grămada cea moale de pilaf, care se întredeschise cu o pleoscăitură înfundată, şi şi-o trase afară cu un gălămoz la capătul ei mare cât un dovleac; şi începuse să şi-o tipelciuiască în palmă până a o înghiţi, când Zumurrud le spuse străjerifor:

La iuţeală să mi-l aduceţi pe insul cu pilaful până ce să-şi înghită îmbucătura!

Şi străjerii săriră asupra kurdului, care nici nu-i vedea, ghebejit cum sta cu toată jumătatea trupului peste tabla. Şi îl trântiră cu dibăcie şi îi legară mâinile la spate, şi îl târâră dinaintea sultanului, pe când cei de faţă îşi ziceau: „El însuşi şi-a vrut pieirea! Noi l-am sfătuit «. Lestul să se ferească de a se atinge de prăpădul acela de pilaf cu lapte!"

Când ajunse dinaintea ei, Zumurrud îl întrebă:

Cum te cheamă? Ce meserie ai? Şi care pricină te-a adus să vii în cetatea noastră?

El răspunse:

Mă cheamă Othman şi de meserie sunt grădinar. (! Ît despre pricina venirii mele, este căutarea vreunei grădini unde să muncesc ca să mănânc!

Zumurrud strigă:

Să mi se aducă tablaua cu nisip şi pana de aramă!

Şi când i se dădură în mână sculele acelea, trase cu pana nişte slove şi nişte chipuri pe nisipul deşternut, cugetă şi socoti vreme de un ceas, apoi săltă capul şi spuse:

Vai de păcatele talc, ticăloase mincinosule! Socotelile de pe tablaua mea cu nisip îmi arată că pe numele t. ui cel adevărat te cheamă Givan kurdul, şi de meserie eşti haramin, hoţ şi tâlhar! A, pramatie, plod de căţea şi de lele! Mărturiseşte pe dată adevărul, ori au să te facă să ţi-l aduci aminte loviturile!

Când auzi vorbele acestea ale sultanului, pe care era departe de a-l prepune că ar Pi fetişcana cea răpită de el odinioară, îngălbeni la chip şi falcile-i clănţăniră şi buzele i se zbârciră peste dinţii care se iviră ca nişte colţi de lup ori de vreo altă fiară sălbatică. pe urmă gândi că-şi mântuie capul mărturisind adevărul şi spuse:

Adevăr grăieşti, o, Măria Ta! Ci mă dau căit în mâinile tale din chiar clipita aceasta, iar pe viitor am să umblu pe calea cea dreaptă!

Ci Zumurrud îi spuse:

Nu îmi este îngăduit să las să trăiască o fiară răufăcătoare în calea musulmanilor!

Pe urmă porunci:

Să fie luat şi jupuit de viu şi umplut cu paie, spre a fi apoi bătut în cuie pe uşa de la sala de ospeţe, iar leşul lui să îndure soarta celui al creştinului!

Când îi văzu pe străjeri cum îl duceau pe insul cu pricina, împătimitul după tiriac se sculă şi se întoarse cu fundul înspre tablaua cu orez şi spuse:

O, pilaf cu lapte, o, împrăfuitule cu zahăr şi cu scorţişoară, dau dosul către tine, întrucât, o, tabla a prăpădului, nu te socot vrednică de privirile mele, ci de-ania dacă de fundul meu.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a trei sute douăzeci ţi şaptea noapte spuse:

Întrucât, o, tabla a prăpădului, nu te socot vrednică de privirile mele, ci de-abia dacă de fundul meu! Scuip pe tine şi te afurisesc!

Şi iacă-aşa cu el.

Da cât despre cel de al treilea ospăţ1, iacătă! Ca şi în cele două dăţi de dinainte, pristavii strigară aceeaşi veste şi sc făcură aceleaşi pregătiri; pe urmă norodul se strânse în sală, mai-marii se rânduiră pe cinuri, iar sultanul şezu în jeţul său. Şi toată lumea începu să mănânce, să bea şi să se veselească; şi mulţimea se îngrămădea pretutindeni, afară de locul de dinaintea tablalei cu pilaf cu lapte, care sta neatinsă în mijlocul sălii şi cu toate fundurile mesenilor întoarse spre ea. Şi deodată fu văzut cum intră un ins cu barba albă, care, dacă văzu locul dimprejurul tablalei gol, se duse într-acolo şi şezu să mănânce, ca să nu fie spânzurat. Iar Zumurrud se uită la el şi îl cunoscu pe bătrânul Raşideddin, mişelul de creştin care îl pusese pe frate-său Barssum s-o fure.

Într-adevăr, întrucât Raşideddin, la o lună de la trimiterea fratelui său în căutarea fetişcanei fugite, văzând că acela nu se mai întorcea, se hotărî să plece el însuşi ca să încerce s-o găsească, iar soarta îl aduse în cetatea aceea până la sala de ospeţe, dinaintea tablalei cu pilaf cu lapte.

Când îl cunoscu pe alimănitul de creştin, Zumurrud gândi în sineşi: „Pe Allah! Pilaful acesta cu lapte este o mâncare binecuvântată, de vreme ce mă ajută să-i dibăcesc pe toţi ticăloşii. Se cade să pun într-o zi să se crăinicească în toată cetatea că este o mâncare pe care toţi locuitorii sunt datori s-o mănânce. Şi am să poruncesc să fie spânzuraţi cei cărora nu le place! Până atunci, ia să văd ce fac cu mangositul ăsta bătrân!" Aşa că strigă la străjerii ei:

— Aduceţi-mi-l pe insul cu pilaful! Iar străjerii, deprinşi acuma, îl ochiră numaidecât pe ins şi se repeziră asupra lui şi îl târâră de barbă dinaintea sultanului, care îl întrebă: ' de fapt este vorba de cel de al patrulea, dacă ţinem scama şi de primul, l. i care nu participaseră decât mai-marii din împărăţie.

Cum te cheamă? Ce meserie ai? Şi care este pricina venirii tale la noi?

El răspunse:

O, norocitule sultan, mă cheamă Rustem, da nu am nici o meserie, fară numai că sunt un derviş sărman!

Ea strigă:

Ad' nisipul şi pana!

Şi i se aduseră. Iar ea, după ce deşternu nisipul şi trase pe el nişte chipuri şi nişte slove, cugetă un ccas de vreme, apoi săltă capul şi spuse:

Minţi dinaintea sultanului, câine blestemat! Te cheamă Raşideddin; meseria ta este de a pune să fie răpite vicleneşte femeile de musulmani şi de a le zeberi în casa ta; pe dinafară te arăţi de legea Islamului, da în adâncul inimii rămâi un păcătos de creştin putred de păcate. Mărturiseşte adevărul sau într-o clipită capul tău arc să-ţi sară la picioarc!

Şi ceapcânul, cutremurat, gândi că-şi scapă capul şi îşi mărturisi nelegiuirile şi ticăloşiile. Atunci Zumurrud le spuse străjilor:

Răsturnaţi-l şi altoiţi-i câte o mie de lovituri de gârbaci la fiecare talpă!

Şi porunca fu împlinită pe dată. Ea spuse atunci:

— Acuma luaţi-l, beliţi-I de piele, umpleţi-i-o cu pleavă şi pironiţi-o lângă celelalte două la uşa sălii de ospeţe. Iar hoitul lui să pată tot soarta pe care au îndurat-o ceilalţi doi câini!

Şi porunca fu împlinită pe loc!

După care toată lumea începu să mănânce, minunându-se de înţelepciunea şi de dibăcia ghicitorească a sultanului, şi lăudându-i judeţurile şi dreptăţile.

Când ospăţul se isprăvi, norodul se risipi, iar sultana Zumurrud se întoarse în saraiul ci. Da nu era pic de fericită în sinea ei şi îşi zicea: „Preamărit fie Allah carele mi-a răcorit inima ajutându-mă să-mi împlinesc răzbunul asupra celor care m-au obidit! 3 Ci toate astea nu mi-l aduc îndărăt pe mult-iubitul meu Alişar! Da Prcaânaltul este totodată şi Atoatefăcătorul, iar el face precum îi este placul în privinţa acelora care i se închină şi care mărturisesc că nu au alt dumnezeu decât numai pe el!" Şi, tulburată de amintirea muit-iubitului ei Alişar, varsă lacrimi din belşug noaptea toată2; apoi se închise singură în durerea ei, până la începutul lunii următoare.

1 în varianta tradusa de M. A. Salie, sultana Zumurrud rosteşte apoi aceste versuri:

Au năpădit pământul cu mifelia lor, Şi iacătă-i: pieriră din calea tuturor!

De-ar fi cinstit ei via fa – fi viaţa ii cinstea. Ci răul se plătefte cu rău, fi-i drept afa!

Cu pilda lor ne-nvaţă mult-cumpănita soartă: „Ce faci – ţi se va face! Iar vremea nu te iartă. R

        : l. a M. A. Salic, Zumurrud prociteşte spusele poetului: Domol-domol în toate! Că soarta tuturor E-n mâna dreaptă-a celui Atoatedătător! Ceea ce nu ţi-e datulnicicând nu vei avea.

— Dar ce ţi-e scris, de-a pururi va sta în preajma ta!

Şi spusele altuia:

Sloboade creţii zilei, să se-ndrepte! În casa spaimei să nu faci un pas! Cu câte piedici ni se-nalţă trepte! Ci vine-apoi ţi-al fericirii ceas!

Şi spusele altuia:

Când nenorocul te cuprinde-n strungă, Indura ceasul rău care te-alungă. Azi noaptea vieţii-i plină cu furtuni, Dar poate mâine va plodi minuni.

Şi spusele altuia:

Răbdarea-fi dă putere! Când ftii asta. Cu suflet liniftit înfrunţi năpasta! Iar de nu ftii sa rabzi cu măreţie, Răbda-vei – ce ţi-e scris – în josnicie!

Atunci iarăşi fu strâns norodul la ospăţul îndătinat, iar sultanul şi dregătorii îşi luară locul, ca de obicei, sub boltă. Şi ospăţul ajunsese de mult în toi, iar Zumurrud nu mai trăgea nici o nădejde că are să-1 mai găsească vreodată pe mult-iubitul ei, şi îşi făcea în suflet rugăciunea aceasta: „O, tu, cel carele i l-ai dat îndărăt pe Yussuf bătrânului său părinte Yacub, carele l-ai tămăduit de bubele cele fară de leac pe sfântul Ayub, îngăduie-mi, în bunătatea ta, să-1 găsesc şi eu pe mult-iubitul meu Alişar! Tu eşti atotputernic, o, Stăpâne al lumilor! Tu, cel carele îi aduci pe calea cea bună pe cei rătăciţi, tu, cel carele auzi toate glasurile, carele împlineşti toate rugile şi carele faci ca ziua să urmeze nopţii, dă-mi-l îndărăt pe robul tău Alişar!"

Abia rostise Zumurrud în sineşi rugăciunea aceasta, că şi intră pe poarta meidanului un tinerel, şi mijlocu-i mlădiu se legăna cum se clatină sub adiere un lujer de salcie. Era frumos cum e lumina cea frumoasă, da părea plăpând şi oleacă gălbiu şi istovit. Căută peste tot un loc unde să stea, şi nu găsi gol decât locul dimprejurul tablalei cu pilaful cu lapte. Se duse şi şezu jos acolo, şi din toate părţile era ţintuit de privirile speriate ale celor care îl şi socoteau pierdut, şi îl şi vedeau jupuit şi spânzurat.

Or, Zumurrud, de la cea dintâi privire, îl şi cunoscu pe Alişar. Şi inima începu să-i bată anapoda, şi era mai mai să dea un ţipăt de bucurie. Ci izbuti să biruiască pornirea aceea necugetată, că nu care cumva să se primejduiască a se da în vileag faţa de norodul ei. Da o cuprinsese o tulburare mare, şi lăuntrurile i se zbăteau, iar inima-i bătea din ce în ce mai tare. Şi aşteptă să se potolească pe deplin înainte de a porunci să vină Alişar.

Cât despre Alişar, iacătă! După ce sc trezise.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar când fit cea de a trei sute douăzeci/opta noapte spuse:

După ce se trezise din somn, era ziuă de mult, iar negustorii şi începuscră să deschidă sukul. Alişar, năucit că se vedea întins pe jos în uliţă, îşi duse mâna la frunte şi băgă de seamă că turbanul lui pierise, şi tot aşa şi caftanul, începu atunci să priceapă cum sta treaba, şi dete fuga, tare tulburat, să-i povestească prăpădul bătrânei celei bune de care se rugă să se ducă să afle vreo ştire. Iar ea se învoi cu dragă inimă, şi plecă spre a se întoarce peste un ceas, cu chipul şi cu pletele răvăşite, ca să-i aducă vestea că Zumurrud nu mai era şi ca să-i spună:

— Eu, copilul meu, tare mă socot că de-acuma se cade să te lepezi de nădejdea că ai s-o mai găseşti vreodată pe iubita ta. Nu este mântuire şi tărie la năpaste decât numai întru Allah cel Atotputernic! Toate câte ţi s-au întâmplat nu sunt decât numai din vina ta!

La vorbele acestea, Alişar văzu lumina cum se preschimbă în neguri dinaintea ochilor lui, şi îşi pierdu toată nădejdea de viaţă, şi începu să plângă şi să suspine în braţele bătrânei celei de treabă, până ce leşină. Apoi, în urma îngrijirilor potrivite, îşi veni în simţiri, da numai ca să cadă la pat, zătignit de o boală grea, care îl (acu să-şi piardă pofta de somn şi care negreşit că l-ar fi dus drept la groapă dacă n-ar fi fost bătrâna cea bună care să-1 îngrijească, să-1 mângâie şi să-1 îmbărbăteze. Şczu aşa zaif rău vreme de un an întreg, fară ca bătrâna să-1 părăsească o clipită; îi da să bea fel de fel de sorbeturi, punea şi-i fierbea pui de găină, şi îi da să răsufle mirosne înviorătoare. Iar el, într-o stare de slăbiciune şi de sfârşeală până peste poate, se lăsa în voia ei şi îşi procitea stihuri tare jalnice despre despărţire, precum acestea dintr-o sumedenie:

Se-aduna norii de-ntristare, Se stinge al iubirii soare, Curg grele lacrimi le-amare, Şi-i arsă inima, fi doare. Povară-i jalea – mult prea mare Pe biata-mi inimă ce moare De dorul dragostei-pierzare, De-aleanulfară ni ci o zare. De veghile fără-ncetare. Stăpăne-Doamne, mai e oare Vreun chip să-mi fii ajutorare? Grăbefte-te să-mi dai scăpare Cât încă cea din urmă boare A vieţii n-a pornit să zboare Din trupu-mi ars ca de lungoare!'

Alişar rămase aşadar în starea aceea fară nădejde de vindecare, precum şi fară nădejdea că o va mai vedea vreodată pe Zumurrud. Iar bătrâna cea bună nu mai ştia ce să-i facă spre a-l smulge din zaiflâcul acela, până când într-o zi îi spuse:

— Copilul meu, nu tot jeluindu-tc aşa fară să ieşi din casă ai să izbuteşti s-o mai găseşti pe iubita ta. Dacă vrei să mă asculţi, scoală-te şi apucă-te să-ţi capeţi îndărăt puterile şi du-te de-o caută prin toate cetăţile şi pe toate meleagurile. Niciodată nu se ştie drumul pe unde poate să vie mântuirea!

Şi nu conteni să-1 tot îmbărbăteze aşa şi să-i dea nădejdi până nu-l înduplecă să se scoale şi să intre la hammam, unde chiar ea îl scaldă, şi îi aduse de băut nişte sorbeturi, şi îi dete să mănânce un pui de găină. Şi urmă să-1 îngrijească 1 La M. A. Salie, sunt alte versuri:

Amarnică e despărţirea acelor care se iubesc, Şi dulce-i ceasul de-ntâlnire cândgură-n gură ţufotesc. Păstrează-i laolaltă. Doamne, pe-ndrăgostiţii lumii toţi'. Pe mine, care pier de jale, ajută-mă de vrei, că poţi!

Astfel vreme de o lună, până ce, într-un sfârşit, fu în stare să se călătorească. Atunci îşi luă rămas-bun de Ia bătrână, după ce îşi încheie pregătirile de plecare, şi porni Ia drum s-o caute pe Zumurrud. Şi iacă-aşa ajunse până la urmă în cetatea în care era sultan Zumurrud, şi intră în sala de ospeţe, şi şezu dinaintea tablalei cu pilaf cu lapte presărat cu praf de zahăr şi de scorţişoară.

Întrucât îi era o foame amarnică, îşi suflecă mânecile până la coate, rosti vorbele cele îndătinate Bismillah şi se pregăti să mănânce. Atunci vecinii lui, cuprinşi de milă când văzură în ce primejdie se băga, îl prevestiră că are să pată nenorocire mare dacă o să aibă nenorocul să se atingă de bunătatea aceea. Şi, cum el se încăpăţâna, tiriachiul îi spuse:

Ai să fii jupuit şi spânzurat, ia seama!

El răspunse:

Fie binecuvântată moartea care are să mă mântuiască dintr-o viaţă plină de nenoroace! Da până atunci vreau să mă înfrupt din pilaful acesta cu lapte!

Şi întinse mâna şi începu să mănânce cu marc poftă.

Iacă-aşa! Iar Zumurrud care, tulburată toată, îl scruta, îşi zise: „Vreau mai întâi să-1 las să-şi potolească foamea, până a porunci să fie adus la mine!" Iar când văzu că se opri din mâncat şi că rosti vorbele îndătinate Mulţumesc lui Allah le spuse străjerilor:

Duceţi-vă încetişor la tânărul acela care şade dinaintea tablalei cu pilaf şi rugaţi-l, cu multă cuviinţă, să vină să vorbesc cu el, şi spuneţi-i: „Sultanul vă pofteşte pentru o întrebare şi un răspuns, nimic mai mult!"

Şi străjerii se duseră şi se temeniră dinaintea lui Alişar şi îi spuseră:

Domnia ta, stăpânul nostru sultanul te pofteşte pentru o întrebare şi un răspuns, nimic mai mult!

Alişar răspunse:

Ascult şi mă supun!

Şi se sculă şi îi însoţi până dinaintea sultanului. Estimp, oamenii din gloată îşi făceau între ei tot felul de presupuneri. Unii ziceau:

Ce păcat de tinereţele lui! Cine ştie ce are să păţească!

Da alţii răspundeau:

Dacă ar fi fost să păţească vreo belea, nu l-ar fi lăsat sultanul să mănânce pe săturate. Ar fi pus să fie zeberit de la cea de a doua îmbucătură!

Iar alţii spuneau:

Străjerii nu l-au târnuit nici de picioare, nici de haine! L-au însoţit, urmându-l cuviincios de departe!

Într-acestca, Alişar sc înfăţişă dinaintea sultanului. Acolo se temeni şi sărută pământul dintre mâinile sultanului, care îl întrebă, cu un glas înfiorat şi tare dulce:

Cum te cheamă, o, gingăşiile flăcău? Ce meserie ai? Şi care este pricina ce te-a nevoit să-ţi laşi ţara pentru meleagurile acestea depărtate?

El răspunse:

O, norocitule sultan, mă cheamă Alişar, fiul lui Glorie, şi sunt unul dintre fiii de negustori din ţara Khorassanului. Meseria mea era cea a tatălui meu, dar c multă vreme de când nenorocirile m-au făcut să mă las de ea. Cât despre pricina venirii mele în ţara aceasta.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar cândfit cea de a trei sute douăzeci ţi noua noapte spuse:

Cât despre pricina venirii mele în ţara aceasta, aceea este că mă aflu în căutarea unei făpturi dragi pe care am pierdut-o şi care îmi era mai scumpă ca văzul şi ca auzul, şi ca sufletul! Şi de când mi-a fost luată, trăicsc ca un lunatic! Şi iacătă asta-i povestea mea cea jalnică!

Şi Alişar, încheindu-şi spusele, izbucni în lacrimi şi fu cuprins de un icnet atâta de amarnic, încât se prăbuşi leşinat.

Atunci Zumurrud, înduioşată până peste poate, le porunci celor doi hadâmbuţi ai ci să-1 stropească pe faţă cu apă de trandafiri. Şi cei doi copii robi îndepliniră porunca pe dată, iar Alişar îşi veni în ori mirosind apa de trandafiri. Atunci Zumurrud îi spuse:

Acuma să mi se aducă tablaua cu nisip şi pana de aramă!

Şi luă tablaua şi luă calamul şi, după ce trase nişte şire şi nişte slove şi cugetă preţ de un ceas de vreme, spuse dulce, da aşa ca să fie auzită de tot norodul:

O, Alişar al lui Glorie, nisipul ghicitoresc adevereşte spusele tale. Ai mărturisit drept. Încât pot să-ţi prorocesc că în curând Allah arc să te ajute să-ţi găseşti mult-iubită! Potoleşte-ţi sufletul şi înseninează-ţi inima!

Pc urmă ridică divanul şi lc porunci celor doi copii robi să-1 ducă la hammam şi, după scaldă, să-1 îmbrace cu un caftan din dulapurile domneşti, să-i dea să încalece un cal din grajdurile domneşti şi să-1 aducă la ea la lăsatul nopţii!

Iar cei doi hadâmbuţi răspunseră cu ascultare şi cu supunere, şi zoriră să îndeplinească poruncile sultanului lor.

Cât despre oamenii din gloată care fuseseră de faţă la roată întâmplarea aceea şi auziseră poruncile date, aceştia se întrebau unii pe alţii:

Au ce pricină tainică l-o fi îndemnat pe sultanul nostru să se poarte faţă de flăcăul cel chipeş cu atâta cinstire şi cu atâta duioşie?

Aiţii răspundeau:

Pe Allah! Pricina este întru totul vădită: băiatul e tare frumos!

Iar alţii spuseră:

Noi am cam prepus ce are să se petreacă, numai cât l-am văzut pe sultan că-1 lasă să-şi astâmpere foamea din tablaua cea dulce cu pilaf cu lapte! Uallah! N-am mai pomenit să se fi auzit vreodată că pilaful cu lapte ar putea să stârnească atari minuni!

Şi plecară, dându-şi fiecare cu părerea ori slobozind câte vreo vorbă de duh.

Cât despre Zumurrud, d-apoi ea aşteptă cu o înfiorare de neînchipuit lăsarea serii, ca să poată într-un sfârşit să rămână singură cu mult-iubitul inimii sale. Încât, de cum amurgi soarele şi muezinii îi chemară pe drept-credincioşi la rugăciune, Zumurrud se şi dezbrăcă şi se întinse în crivatul ei, nemaipăstrând pe ea decât numai cămaşa de mătase. Şi trase jos perdelele, şi porunci celor doi hadâmbi să-1 poftească pe Alişar, care aştepta în sala de intrare.

Cât despre musaipii şi dregătorii de la sarai, aceştia nu mai avură nici o îndoială despre gândurile sultanului când îl văzură că sc poartă în chip atâta de neobişnuit faţă de chipeşul Alişar. Şi îşi ziseră: „Acuma este fară de îndoială că sultanul s-a îndrăgostit de flăcău. Şi de bună seamă că mâine, după noaptea cu el, are să-1 căftăncască velcămăraş ori căpetenie de oaste!"

Şi iacă-aşa cu ci!

Cât despre Alişar, iacătă! Când ajunse dinaintea sultanului, sărută pământul dintre mâinile sale, aducându-i închinăciunile şi deşternându-i urările lui, şi aşteptă să fie întrebat. Atunci Zumurrud gândi în cugetul ei: „Nu pot să-i dezvăluiesc dintr-odată cine sunt; întrucât, dacă i-aş arăta aceasta pe neaşteptate, ar muri de tulburare." Aşa că se întoarse înspre el şi îi spuse:

O, flăcău gingaş, vino mai aproape de mine! Spune-mi, ai fost lanammam?

El răspunse:

Da, doamne al meu!

Ea urmă:

Te-ai spălat peste tot, şi te-ai parfumat şi răcorit?

El răspunse:

Da, doamne al meu!

Ea întrebă:

Negreşit că scalda trebuie să-ţi fi stârnit pofta de mâncare, o, Alişar! Iată colo, la îndemâna ta, pe sofraua ceea, o tabla plină cu pui şi cu zumaricale. Aşa că dintru-ntâi astâmpără-ţi foamea!

Atunci Alişar răspunse cu ascultare şi cu supunere, şi mancă până la saţiu, şi se simţi mulţumit. Iar Zumurrud ii spuse:

Acuma pesemne că ţi-e sete. Iacătă colo, pe sofraua cealaltă, tablaua cu băuturi. Bea cât ţi-e sete, şi pe urmă vino colea lângă mine!

Şi Alişar bău câte o ceaşcă din fiecare ol cu băutură şi, tare sfios, se apropie de crivatul sultanului.

Atunci sultanul îl luă de mână şi îi spuse:

— Tare îmi mai placi, o, flăcăulc! Ai un chip frumos, iar mic îmi sunt dragi chipurile frumoase! Apleacă-te şi începe să mă freci pe picioare!

Iar Alişar se aplecă şi, sumeţindu-şi mânecile, înccpu să-1 frece pe sultan pe picioare.

Peste un răstimp, sultanul îi spuse:

Acuma freacă-mă pe pulpe şi pe armuri!

Iar Alişar, fiul lui Glorie, începu să frece pulpele şi armurii sultanului. Şi rămase şi nedumerit şi uluit totodată, când le simţi de o dulceaţă şi de o moliciune fară de seamăn. Şi îşi zicea: „Uallah! Armurii sultanilor tare mai sunt albi! Şi-apoi nici n-au fir de păr pe ei!"

În clipita accca, Zumurrud îi spuse:

O, flăcău chipeş şi cu mâini atâta de măiestre la meşteşugul trasului, alungeşte-ţi pipăiclilc în sus până la buric, petrecându-le drept pe la mijloc!

Ci Alişar înmărmuri dintr-odată din trasul lui şi, tare fâstâcit, spuse:

Iartă-mă, doamne al meu, ci eu nici habar nu am cum se face trasul mai sus de armuri. Tot ce am ştiut, ţi-am făcut.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar cândfii cea de a trei sute treizecea noapte spuse:

Mai sus de armuri. Tot ce am ştiut, ţi-am făcut!

La vorbele acestea, Zumurrud luă un glas tare burzuluit şi strigă:

Ce? Cutezi să nu te supui? Pe Allah! Dacă mai şovăieşti, noaptea ta are să Pic tare păguboasă asupra capului tău! Încât grăbeşte de te pleacă a-mi împlini dorinţa! Iar eu, în schimb, am să te fac supuitorele meu de fală cu toată lumea şi am să te căftănesc emir printre emiri şi căpetenie de oaste printre căpeteniile de oşti!

Alişar întrebă:

Nu pricep limpede ce vrei, o, Măria Ta! Ce se cade să fac ca să-ţi râu ascultător?»

Ea răspunse:

Desfă-ţi ceacşirii şi aşterne-te pe burtă!

Alişar strigă:

Accsta-i un lucru pe care nu l-am făcut în viaţa mea! Dacă dar vrei a mă sili să-1 săvârşesc, am să-ţi cer socoteală de el la ziua învierii. Aşa că lasă-mă să ies de aici şi să mă duc în ţara mea!

Ci Zumurrud urmă, cu un glas încă şi mai mânios: îţi poruncesc să-ţi dai jos şalvarii şi să te culci colea, că de nu, pun pe dată să ţi se reteze capul! Vino, dar, o, flăcăule, şi culcă-te lângă mine! Că n-ai să te căieşti!

Atunci Alişar, deznădăjduit, nu putu să facă alta decât să se supună. Îşi dcte jos şalvarii şi se culcă pe burtă. Numaidecât Zumurrud îl luă în braţe şi, suindu-se peste el, se întinse de-a lungul pe spinarea lui.

Când Alişar o văzu că i se lasă cu atâta năprăsnicie pe spinare, îşi zise: „Are să mă prăpădească fară de mântuire!" De îndată simţi pe el, uşurel, ceva gingaş şi mângâitor, ca de mătase ori ca de catifea, ceva totodată şi moale şi rotunjor, ceva ca untul la pipăit şi tare totodată, şi îşi zise: „Uallah! Sultanul acesta are o piele mai ispititoare decât a tuturor femeilor!" Şi aşteptă clipa cea înfricoşată. Ci, la un ceas de vreme de când tot sta aşa Iară să simţească nimica spăimântător ori junghietor, îl văzu pe sultan că deodată i se desprinde de pe spinare şi că se întinde la rându-i pe spate, lângă el. Şi cugetă: „Binecuvântat şi preamărit fie Allah carele nu i-a îngăduit năsărâmbii nimica! Ce s-ar fi ales de mine de-ar ft izbutit!" Şi tocmai începuse să răsufle oleacă mai uşurat, când sultanul îi spuse:

— Află, o, Alişar, că nu mi-c dedat zcbbul să se voioşească decât numai atuncea când e alintat! Aşa că alintă-mi-l, ori eşti un om mort! Hai, da-mi mâna!

Şi, tot întinsă pe spate, Zumurrud luă mâna lui Alişar, fiul lui Glorie, şi o puse încetişor pe rotundul poveştii sale! Şi Alişar, la pipăitura aceea, simţi o rotunjitură covăţită ca un jeţ, şi grăsulie ca un puican, şi mai fierbinte ca guşa de porumbel, şi mai pojărită ca inima pojărnuită de patimă; iar rotunjitură aceea era netedă, şi dalbă, şi mustoasă, şi coşcogeamite! Şi deodată o simţi cum se rocoşeşte sub degete ca o catârcă înţepată în nări sau ca un măgar strămurăriţit în fund!

La izvodirea accea, Alişar, minunându-se până peste poate, îşi zise în sineşi: „Sultanul acesta are o crăpătură, asta-i neîndoielnic! Lucru-i cel mai de-a minunelea dintre toate minunile!" Şi atunci Alişar, îmbărbătat de izvodirea care îi risipea şi cele mai de pe urmă şovăieli, îşi îndârji dârjia până peste marginile îndârjirii!

Or, Zumurrud nu aştepta dccât clipita aceea! Şi deodată o podidi râsul din toate beregăţile ei, încât s-ar fi răsturnat pe spate dacă nu ar fi fost răsturnată mai de dinainte. Apoi îi spuse lui Alişar:

Da cum se face de nu-ţi cunoşti slujnica, o, stăpâne al meu mult-iubit?

Ci Alişar încă nu pricepea, şi întrebă:

Ce slujnică şi ce stăpân, o, sultane al vremilor?

Ea răspunse:

O, Alişar, păi eu sunt Zumurrud, roaba ta! Nu mă cunoşti după toate semnele astea?

La vorbele acestea, Alişar se uită cu luare-aminte la sultan, şi cunoscu în el pe mult-iubită sa Zumurrud. Şi o luă în braţe şi o săruta cu cele mai năpadnice revărsări de bucurie. Şi Zumurrud îl întrebă:

Şi acuma tot ai să mai pui împotrivire?

Iar Alişar, drept orice răspuns, se repezi asupra ei ca leul asupra unei mioare, şi cunoscând de-acuma drumul, înfipse bâta ciobanului pe sub cheotoarea desagii cu merinde, şi păşi înainte fară să-i pese de strâmtimca cărării. Şi, dacă ajunse la capătul potecii, şezu acolo drept şi proţăpit, uşer la uşa aceea şi imam la acel mihrab. Iar ca la rându-i tot aşa, fară preget, nu se da îndărăt nici batâr cu un deget, şi cu el odată se sălta toată, şi se-ncovoia, şi se vânzolea, şi sc-mburica, şi-a greu gâfâia, şi-l tot înfrunta. Şi la mângâieri se cer mângâieri, iar la zvârcolire altă zvârcolire, şi precum e-n fire feluri fel de fel de alintăceli, şi de hărţuieli, şi de zăticneli, ca la un măcel! Şi se înfruntau cu suspine pline şi cu ţipete ţipotite aşa de cumplite, încât pasămite cei doi hadâmbuţi, robii cei micuţi, ispitiţi de zarvă, veniră degrabă de-afară, perdeaua săltară ca să vadă dacă nu cumva sultanul are trebuinţă de slujbele lor. Şi-atunci, dinaintea ochilor lor înmărmuriţi sc ivi priveliştea sultanului întins pe spate, cu flăcăul strâns lipit peste el, în felurite chipuri mişcătoare, dând răspuns la gâfâituri cu gâfâituri, la loviturile de dardă cu iureşuri repezi, la izbituri cu împotriviri de ilău, şi la cutremurături cu zvârcolituri.

La priveliştea aceea, amândoi hadâmbii.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfielnic.

Dar cândfu cea de a trei sute treizeci/una noapte spuse:

La priveliştea aceea, cei doi hadâmbi zoriră să se depărteze încetişor, zicându-şi: „E fară de îndoială că chipurile acelea de a se zbate ale sultanului nu sunt nicidecum chipuri de bărbat, ci de femeie împătimită!" Da se feriră cu mare grijă să dezvăluie cuiva taina.

Când se făcu dimineaţă, Zumurrud se îmbrăcă iar cu hainele ei cele domneşti şi porunci să se strângă în curtea cea mare de la sarai toţi vizirii, şi musaipii, şi sfetnicii, şi emirii, şi capii de oşti, şi cei mai de vază dintre locuitori, şi le spuse:

— De astăzi, vă îngăduiesc tuturora, o, supuşii mei cei credincioşi, să vă duceţi pe drumul pe care m-aţi întâlnit şi să căutaţi pe altcineva pe care să vi-l alegeţi de sultan în locul meu. Că eu m-am hotărât să mă lepăd de domnie şi să mă duc să trăiesc în ţara acestui flăcău, pe care mi l-am ales de prieten pe toată viaţa; întrucât vreau să-i dăruiesc toate ceasurile mele, precum i-am dăruit dragostea mea. Uassalam!

La vorbele acestea, cei de faţă răspunseră cu ascultare şi cu supunere; iar robii pe dată săriră, dându-şi ghes, să facă pregătirile de plecare, şi umplură lăzi peste lăzi cu merinde de drum, cu bogăţii, cu giuvaieruri, cu haine, cu lucruri scumpe, şi de aur şi de arginr, şi le încărcară pe spinarea catârilor şi a cămilelor. Şi, de îndată ce fu gata totul, Zumurrud şi Alişar se suiră într-un palanchin de catifea şi de atlaz aşezat pe o cămilă sprintenă, şi, urmaţi numai de cei doi hadâmbuţi, se întoarseră la Khorassan, în cetatea în care se aflau casa şi rudele lor. Şi ajunseră acolo în bună pace; iar Alişar, fiul lui Glorie, nu pregetă să facă pomeni mari celor săraci, văduvelor şi orfanilor, şi să împartă daruri prietenilor, cunoscuţilor şi vecinilor săi. Şi amândoi trăiră ani mulţi, înconjuraţi de liota de copii cu care îi milui Atoatedătătorul. Şi văcuiră până peste marginile bucuriilor şi ale huzururilor, până ce veni să-i caute Sfărâmătoarea desfătărilor şi Despărţitoarca îndrăgostiţilor! Mărire Aceluia carele dăinuieşte în vecie! Şi binecuvântat fie Allah de-a pururi!

— Ci, preurmă Şeherezada, întorcându-se înspre sultanul Şahriar, nu care cumva să crezi vreo clipită că povestea aceasta ar fi mai ispitită decât Povestea cu cele şase fetişcane de culori osebite! Iar dacă stihurile pe care Ie cuprinde nu vor fi cu mult mai minunate decât toate câte le-ai auzit până acum, să pui să mi sc taie capul fară a zăbovi mai mult!

Şeherezada spuse: e povesteşte că într-o zi emirul drept-credincioşilor, El-Mamun2, stând în jeţul lui din sala saraiului, porunci să se adune dinainte-i toţi vizirii şi toţi emirii şi căpeteniile cele mai de vază din împărăţia sa, precum şi poeţii şi cei care îi erau lui dragi şi pe care şi-i făcuse prieteni. Or, cel mai apropiat dintre toţi cei apropiaţi care veniră atunci acolo era Mohammad Kl-Bassri. Şi califul se întoarse către el şi-i grăi:

O, Mohammad, tare mult mi-ar plăcea acum să aud din gura ta o poveste cum nu s-a mai auzit vreodată!

El răspunse:

O, emire al drept-credincioşilor, treaba mi-i la îndemână. Da vrei de la mine o poveste pe care eu doar s-o fi auzit cu urechile mele, ori mai degrabă vreo întâmplare pe care, martor fiind, s-o fi şi văzut cu chiar ochii mei?

Şi El-Mamun grăi:

O, Mohammad, fie cum o fi! Nu aş dori decât să lâc cât mai minunată.

Atunci Mohammad El-Bassri spuse:

Află, o, emire al drept-credincioşilor, că am cunoscut de curând un ins tare bogat, de baştina lui din Yemen, care şi-a lăsat ţara ca să vină să se aşeze la Bagdad şi să trăiască aici o viaţă liniştită şi huzurită. Îl cheamă Aii 1 Li M. A. Salie, titlul este doar: Povestea cu cele/ase roabe.

1 El-Mamun (mai corect al-Mamun), numit şi Mamun cel Mare, cel de il doilea fiu al lui Al-Raşid. A deţinut califatul între 813-833, după fratele viii al-Amin.