Povestea cu cele şase fetişcane, fiecare de alt fel1

El-Yamani. Şi, întrucât după o bucată de vreme găsi obiceicie de la Bagdad întocmai pe gustul lui, îşi aduse aci toate bunurile, precum şi haremul alcătuit din şase tinere roabe, frumoase ca nişte lune.

Întâia dintre fetişcane este albă, cea de a doua roşcovană, cea de a treia grasă, cea de a patra subţire, cea de a cincea bălaie, iar cea de a şasea neagră. Şi toate şase, într-adevăr, sunt desăvârşirea desăvârşirilor, li-i mintea împodobită cu ştiinţa scrierilor frumoase şi strălucesc în arta dansului şi în cea a instrumentelor de muzică.

Fetişcana cea albă se numeşte.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar cândfii cea de a trei sute treizeci şi doua noapte spuse:

Fetişcana cea albă se numeşte Faţă-de-Lună; cea roşcovană se numeşte Văpaie-de-Jar; cea grasă, LunăPlină; subţirica, Hurie-de-Rai; cea bălaie, Soare-înAmiaz; cea neagră, Lumina-Ochiului.

Or, într-o zi, Aii El-Yamani, fericit de tihna pe care o degusta în desfătătorul Bagdad şi simţindu-se într-o stare sufletească încă şi mai huzurită ca de obicei, le pofti pe toate cele şase roabe ale sale deodată să vină în sala de taifas ca să-i ţină tovărăşie şi să-şi petreacă vremea bând, glumind şi cântând cu el. Şi toate şase se înfăţişară dinaintea lui; şi, cu tot felul de jocuri, de desfătări şi de snoave, chicotiră împreună şi se veseliră.

Când voioşia sc înstăpâni nctulburată printre ei, Aii El-Yamani luă o cupă, o umplu cu vin şi, întorcându-se către Faţă-de-Lună, grăi:

— O, tu, roabă albă şi dulce, ia să auzim acum câteva cântări mângâiate de glasul tău!

Şi Faţă-de-Lună, roaba cea albă, luă o lăută, îi potrivi strunele pricepută şi începu să descânte o cântare sprinţară care făcea pietrele să sară şi braţele să pară că zboară. Pe urmă, îngânându-se din lăuta vrăjită, cântă o stihuire atunci pe loc dibăcită:

Iubitu-mi, fie el departe, Ori fie-aproape-mi, orişicum, Şi-a învrâstat pe veci în ochii-mi Icoana chipului, frumoasă; Şi-a-ntipărit pe totdeauna, Să nu-l mai pot uita nicicum, Vrăjitu-i nume-adănc în pieptu-mi Să-i fiu de-a pururi credincioasă.

Ca să-i pot alinta în suflet Strălucitoarea amintire, Mă fac întreagă numai suflet, Cu-ntregu-mi suflet să-l alint; Şi ca să-l pot mereu cuprinde, Să-l port de-a pururi în privire, N-am să mai fiu decât privire, în ochii-mi galeţi să-l cuprind.

Îmi tot dă ghes clevetitorul Privindu-mă pieziş mereu: „Când oare ai să-ţi smulgi din suflet Iubirea grea de suferinţă?" Eu îi răspund: „Uf, du-te, du-te, Vrăjmaş al sufletului meu! Nu vezi că te-amăgeşti cerăndu-tni Ceea ce nu e cu putinţă?"

Auzind aceste stihuri, stăpânul albei Faţă-de-Lună sc simţi tulburat de plăcere şi, după ce îşi înmuie buzele în cupă, i-o întinse fetişcanei, care o bău. O umplu apoi a doua oară şi, ţinând-o în mână, se întoarse către roaba cea roşcovană şi îi grăi:

O, Văpaie-de-Jar, tu al inimii leac, încearcă şi tu, fară să mă afunzi în amar, să mă faci să ascult glasul tău, aşadar, cântând câteva stihuri ce-ţi plac!

Şi Văpaic-de-Jar luă lăuta şi-i potrivi strunele pe o altă cheie; apoi începu un cântec de joc care făcea pietrele să dănţuiască şi inimile să fiarbă, şi pe urmă cântă cu foc:

Pe chipul drag mă jur că te iubesc! Ah, chip pe care sfânta frumuseţe îl scaldă în lumină – ca să-nveţe Şi cele mai frumoase dintre feţe Ce e frumosul nepămăntenesc. Cu gingăşia ta ne-ai înrobit, Tu, strălucirea mea arzâtid deplină, Ieşită luminoasă în lumină Din mâna celui ce te-a izvodit.

Auzind aceste stihuri, stăpânul Văpăii-de-Jar se simţi tulburat de plăcere şi, după ce îşi înmuie buzele în cupă, i-o întinse fetişcanei, care o bău. O umplu apoi a treia oară şi, ţinând-o în mână, se întoarse către roaba cea dolofană şi-i grăi:

O, Lună-Plină, tu, cea trupeşă la înfăţişare, dar cu sângele sprinten şi uşor ca o boare, vrei să ne cânţi ceva, nişte stihuri dulci, tot aşa de frumoase cum e carnea ta?

Şi fetişcana cea durdulie luă lăuta, o struni şi începu să înmlădie o cântare în stare să înfioare sufletele şi stânca cea tare, şi, după câteva line murmure, dădu glas unui cântec uşurel:

O, de-aş putea să-ţi fiu pe plac, Icoană-a dorurilor mele, Aş înfrunta pământ şi stele Doar pentru zâmbetul tău drag.

De te-ai apropia duios De sufietu-mi ars de suspine, Mi s-ar părea, faţă de tine, Toţi domnii lumii mai prejos.

Sfioasa-mi dragoste de-ai vrea S-o mângâi galeş cu-o privire, Aş ameţi de fericire Şi, tremurând în preajma ta,

De-a lungu-ntregii mele vieţi Ţi-aş sta supusă la picioare, O, tu, cel mai frumos sub soare, Tezaur scump de frumuseţi!

Auzind aceste stihuri, stăpânul grăsanei Lună-Plină, tulburat de plăcere, după ce îşi înmuie buzele în cupă, o întinse fetişcanei, care o bău. Atunci o umplu iar şi, ţinând-o în mână, sc întoarse către roaba cea subţirică şi ii grăi:

— O, subţirică Hurie-de-Rai, acuma-i rândul tău să ne dai desfătul cu glasul ce-l ai.

Şi fetişcana cea subţirică se înclină peste lăuta-i mică, întocmai ca o mamă peste pruncul ei, şi cântec începu să zică:

Ah, dorul meu de tine nu are-asemănare – Doar recea-ţi nepăsare s-ar măsura cu el. Ce lege-ar putea ţine o cumpănă-n destine Ce n-au acelaşi ţel? Şi ce judeţ e-n stare în pricinile rare de dragoste, amare, Să judece cu zel, să facă mic ce-i mare,

Ce-i mare mic la fel, să dea la fiecare, Pe drept, iubirea care doar aprig, jalnic chin e, Prisosul de la mine să-l treacă-astfel la el, La mult-iubitu-mi care nu suferă defel?

Auzind aceste stihuri, stăpânul sulegetei Hurie-deRai, tulburat de plăcere, după ce îşi înmuie buzele în cupă, i-o întinse fetişcanei, care o bău. După care iar o umplu şi, ţinând-o în mână.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar căndfit cea de a trei sute treizeci fi treia noapte spuse:

Ţinând-o în mână, se întoarse către roaba cea bălaie şi-i grăi:

— O, Soare-n-Amiaz, o, trup de aur şi de chihlimbar, vrei şi tu, aşadar, să încerci o stihuire despre gingaşul dor de iubire?

Şi Fetişcana cea bălaie îşi aplecă peste dulcea lăută capu-i de aur, închise pe jumătate ochii-i limpezi ca nişte zori şi, după ce făcu strunele să răsune uşor, de trecu un fior şi prin sufletele şi prin trupurile tuturor, şi pe chipul şi în inima lor, după ce-i fermecă binişor, puse în glasul ei răpitor, comoară de scumpe comori, întreg sunetul lui vrăjitor, şi cântă acest cântec de dor:

Iubitul meu, când ii răsar în cale,

Lung mă privefte, fi-a privirii-i spadă străpunge biata-mi inimă cu jale.

Spun inimii rănite: „Eşti neroadă!

De ce nu vindeci dorul rănii tale?

Şi de ce nu te aperi când loveşte?"

Dar inima nimic nu vrea să vadă, Nimic nu spune, ţi mereu porneşte Spre cel ce-o lăsa-n drum ca pe-o schiloadă.

Auzind aceste stihuri, stăpânul bălaiei roabe Soare-nAmiaz, tulburat de plăcere, după ce îşi înmuie buzele în cupă, o întinse fetişcanei, care o bău. După care iar o umplu şi, ţinând-o în mână, se întoarse către roaba cea neagră şi îi grăi:

— O, Lumină-a-Ochiului, tu, cea neagră pe dinafară, dar atâta de albă pe dinlăuntru, tu, al cărei trup e cernit la culoare, dar al cărei obraz ni-i a vieţii-ncântare, dă-ne-acum desfătare cu-o frumoasă cântare luminoasă ca raza de soare.

Atunci, neagra Lumină-a-Ochiului luă lăuta şi făcu să răsune douăzeci de feluri de cântec pe strune. După care se întoarse la întâia cântare şi cântă lin şi rar stihurile acestea meşteşugite cu har:

Ochi ai mei, lăsaţi să curgă I.acrimi fără de nădejde Peste jalea mea din suflet, Peste-al dragostei pojar. Focu-acesta ce mă arde, Patima ce mă topeşte, Crudul meu iubit l-aprinde, El m-afundă în amar. El, cel ce vrăjmaşei mele îşi dă sufletul în dar.

Băifitorii-şi râd de mine Şi-mi tot spun să dau uitării Trandafirii fară seamăn Din obrajii lui în floare. Dar când trandafir şi floare Vin cu aburul visării, Ce să fac? Şi vinu-n cupe Şi lin zumzet de ghitare trup ţi suflet îmi îmbie Către jocul desfătării. Ci eu nu iubesc, prieteni, Decât dulcea lui suflare!

Jarul dorului usucă-mi Şi obrajii, ţi privirea. Dar ce-mi pasă? Trandafirii Raiului pe fată-i ard. Îl iubesc – ţi-aţâţ ajunge! Vina mea cea grea-i iubirea Pentru cel de care pururi N-aş mai vrea să mă despart!

Auzind stihurile acestea, stăpânul Luminii-Ochilor, tulburat de încântare, după ce îşi înmuie buzele în pocal, i-l întinse fetişcanei, care îl bău.

Pe urmă, toate şase se ridicară deodată şi sărutară pământul dinaintea stăpânului lor şi îl rugară să le spună care dintre ele îi plăcuse cel mai mult şi care stihuri şi care glas îl desfătaseră cel mai tare. Şi Aii El-Yamani rămase încurcat peste măsură, şi începu să se uite la fiecare pe rând şi să le cântărească nurii şi harurile cu priviri şovăitoare; şi i se părea, în inima lui, că şi la înfăţişare şi la fire toate erau la fel de minunate. Până la urmă se hotărî să vorbească şi zise:

— Mărire lui Allah, Împărţitorul de haruri şi de frumuseţi, carele mi-a dăruit şase fetişcane minunate ca voi, împodobite cu toate desăvârşirile! Aşa că iată, vă mărturisesc că vă preţuiesc pe toate la fel şi nu sunt în stare să iau asupră-mi hotărârea de a spune despre vreuna că ar fi mai presus decât celelalte. Apropiaţi-vă, dar, mieluţele mele, şi sărutaţi-mă toate deodată!

La cuvintele acestea ale stăpânului lor, cclc şase codane se aruncară în braţele lui şi îl alintară, şi îl giugiuliră, iar el pe ele la fel, vreme de un ceas.

După care le porunci să se aşeze roată dinainte-i şi le spuse:

— Nu vreau să săvârşesc eu însumi vreo nedreptate, hotărând pe care dintre voi o aleg anume, şi să-i dau întâietate asupra tovarăşelor ei. Dar ceea ce eu nu vreau să fac, puteţi să faceţi voi înşivă. Căci toate, într-adevăr, sunteţi la fel de pricepute la citirea Coranului şi la scrierile frumoase; aţi buchisit însemnările celor de demult şi cunoaşteţi vieţile părinţilor noştri musulmani; şi mai sunteţi dăruite şi cu harul de a povesti frumos şi cu o rostire minunată. Aşa încât aş vrea ca fiecare dintre voi să-şi înalţe laudele ce socoteşte că i se cuvin, să-şi arate împodobirile şi însuşirile, şi să ponegrească farmecele potrivnicei sale. Aşa, de pildă, lupta să se poarte între două potrivnice de culori sau de înfăţişări osebite, între cea albă şi cea neagră, între cea slabă şi cea grasă, între cea bălaie şi cea roşcovană; ci în lupta aceasta nu vă este îngăduit să vă înfruntaţi altfel decât cu vorbele cele mai alese şi cugetările cele mai frumoase, cu spusele înţelepţilor şi ale cărturarilor, cu preţuirile poeţilor şi temeiurile Coranului.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute treizeci şi patra noapte spuse:

Cu preţuirile poeţilor şi temeiurile Coranului.

Şi cele şase fetişcane răspunseră cu ascultare şi cu supunere şi se gătiră să înceapă bătălia vrăjitoare.

Cea dintâi care se ridică fu roaba cea albă, Faţă-deI ună, care-i făcu semn Luminii-Ochilor să vină şi să se aşeze înaintea ei. Şi pe dată grăi:

— O, neagro, este scris în cărţile învăţaţilor că Albeaţa a vorbit aşa: „Eu sunt o lumină orbitoare, o lună ce se ridică peste zare. Culoarea mea e limpede şi strălucitoare. Fruntea mea luceşte ca argintul în soare. Şi frumuseţea mea 1-a luminat pe poetul care a cântat:

Cu pielea-i albă, parcă de sidef, Ce dulce fi ce calaă-i e făptură, Cioplită parcă din mărgăritar! Şi-i dreaptă precum litera alef; Ca litera mim2 i se scrie gura; Sprâncenele-i încondeiate par, întoarse, două nun3 – fi-orice privire-i Săgeată-n arcul genelor, subţire.

Dar mijlocelul ei? Dar faţa-i toată? Obrajii-s flori de mirt fi de narcise, Flori albe sunt, de trandafir frumos. Iar mijlocu'i ca ramul mlădios, Gingaf, cu frunză-n vânturi legănată, Ce leagănă grădină-n văl de vise, Şi fără care ţi se pare stearpă Grădina-ntreagă, ca o biată iarbă."

Dar, o, neagro, încă n-am isprăvit! Culoarea mea este culoarea zilei. Şi-i şi culoarea florii de portocal, şi a stelei de mărgăritar a zorilor de ziuă. Află că Allah Preaînaltul, în Cartea preaslăvită, i-a spus lui Mussa (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) care avea mâna bolnavă de lepră: „Bagă-ţi mâna în sân; şi când ai s-o scoţi afară iar, ai s-o vezi albă şi curată, adică nevătămată!"4 1 în scrierea arabă, litera alef este reprezentată prinir-o linie verticală.

        : Litera mim sc scrie (in interiorul cuvântului) ca un oval lunguieţ.

        ' Litera nun seamănă cu cornul lunii.

4 Mussa este numele arabizat al biblicului Moisc. Aici este vorba de textul din Coran (cap. XXVIII, v. 32) în care sunt reproduse spusele atribuite lui Allah când l-a trimis pe Moisc să-l înfrunte pe Faraonul ce-i asuprea pe evrei în timpul robiei acestora în Egipt.

Şi tot aşa mai scrie în Cartea legii noastre: „Cei care au ştiut să rămână albi la chip, adică neatinşi de nici o murdărie, vor fi din rândul celor aleşi întru mila lui Allah!"1

Culoarea mea, aşadar, e crăiasa culorilor, iar frumuseţea mea-i desăvârşire, şi desăvârşirea e frumuseţea mea.

Hainele cele strălucitoare şi podoabele cele frumoase tot pe această culoare se întemeiază şi fac să lucească şi mai tare lumina mea cea luminătoare care vrăjeşte suflete şi inimi.

Au nu ştii tu că neaua care cade din ceruri este pururi albă?

Au nu ştii tu că şi drept-credincioşii au ales mai cu seamă pânza de mătase albă ca să-şi facă turbane cu ea?

Şi câte alte lucruri minunate n-aş mai avea de spus despre culoarea mea! Ci nu vreau să lungesc mai mult însuşirile mele, pentru că adevărul e vădit prin sine însuşi, ca o lumină care se arată privirii fiecăruia. Şi-apoi vreau să încep numaidecât să arăt care îţi sunt metehnele, o, neagro, culoare de cerneală şi de fum, zgură de covălie, faţă de cioară, cea mai alimănită dintre păsări.

Şi, mai întâi, ia să-ţi aduci aminte de stihurile în care uri poet vorbeşte despre alb şi despre negru:

Nu ştii că perla are mare preţ Doar datorită albiciunii sale? Cărbunii însă-i cumperi în găleţi Numai pe câteva parale!

Nu ştii că un obraz alb e îndemn De bună prevestire, şi că poartă 1 Citatul accsta din Coran (cap. III, v. 103) sc referă la cci drepţi în ziua Judecăţii de Apoi. De fapt citatul este explicit;» de Faţă-de-Lună, el spune mai scurt, dar fireşte metaforic: „Cei al căror chip va fi alb vor cunoaşte mila lui Dumnezeu şi se vor bucura în veci".

Pecetea raiului ca pe un semn? Pe când e ca un semn de neagra soarta Obrazul de catran – cel ca o smoala Menită să aţâţe, ca să ardă, A gheenei cumplită zăpuşeală!

Şi mai află că în hronicile celor drepţi stă scris că sfântul Noe dormea într-o zi, iar Sam şi Ham, cei doi feciori ai lui se aflau lângă el. Şi iată că se stârni o pală de vânt carc-i vântură cămaşa, dezvelindu-l dintr-odată. La priveliştea aceea, Ham începu să râdă şi, tare veselit de ce vedea (căci Noe, al doilea părinte al oamenilor, era bine pricopsit cu nişte podoabe falnice!), nu se gândi să acopere goliciunea tătâne-său. Da Sam se sculă şi se grăbi să acopere totul, trăgând cămaşa la loc. Estimp, bătrânul Noe sc trezi şi, văzându-l pe Ham cum râdea, îl blestemă; ci văzând chipul îngândurat al lui Sam, îl binecuvântă. Şi pe dată faţa lui Sam se făcu albă, iar cea a lui Ham se înnegura. Şi de-atunci Sam este izvorul din care s-au născut profeţii, păstorii de neamuri, înţelepţii şi sultanii; iar Ham, care a fugit din faţa părintelui său, este trunchiul din care se trag negrii şi sudanezii toţi. Iar tu ştii bine, o, cătrănito, că toţi învăţaţii şi toţi oamenii îndeobşte sunt lămuriţi în această privinţă, anume că nu sc poate vedea nici un om înţelept prin părţile locuite de negri şi în ţările negre.

La aceste cuvinte ale roabei albe, stăpânul ci spuse:

Poţi să te opreşti! E rândul celei negre!

Atunci Lumina-Ochilor, care ascultase neclintită, o scrută pe Faţă-de-Lună şi îi spuse:

Au tu nu cunoşti, o, albă neluminată, rândurile din Coran în care Allah Preaînaltul a jurat pe noaptea cea întunecată şi pe ziua cea însorată? Or, Allah Preaînaltul, în acel jurământ, a început prin a pomeni mai întâi noaptea, şi numai după aceea ziua. N-ar fi făcut aşa de n-ar fi preţuit mai mult noaptea decât ziua.

Şi-apoi, culoarea neagră a bărbii şi a părului de pe cap nu-i oare semn şi podoabă a tinereţii, pe când culoarea albă este semn de bătrâneţe şi de sfârşit pentru toate desfătările vieţii? Şi dacă, dar, culoarea cea neagră n-ar fi cea mai preţuită dintre culori.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute treizeci fi cincea noapte spuse:

Cea mai preţuită dintre culori, Allah n-ar fi făcut-o atât de scumpă în mijlocul ochiului şi al inimii. Aşa încât foarte adevărate-s vorbele acestea ale unui poet:

Dacă mi-e drag atâta un trup de abanos – Mi-e drag că este tânăr, fi dulce, fi frumos. Cu ochi ce ard ca jarul, cu sufletul focos. Dar albul – ce pedeapsă-i! Vreodată, drept mâncare. Dacă sunt nevoită cumva, din întâmplare, Să-nghit albuf de ouă, sau dacă sunt în stare, în lipsă de altceva, să mă mulţumesc iar Cu carnea de culoarea albuf ului – măcar O Jac, se înţelege, pe cât pot, cât mai rar.

Dar nimeni n-o să poată să mă vadă cândva Iubind un alb linţoliu sau plete tot afa – N-o să mă vadă nimeni, vai, nu, în viaţa mea!

Iar un alt poet a spus:

De-nnebunesc de prea multă iubire Pentru femeia-aceasta cu trup negru lucios, Prieteni, nu vă fie cu uimire: Hăkimii toţi spun că, neîndoios, E prevestită orice nebunie De negre gânduri, cum de mult se ftie.

Un altul a spus de asemenea:

Nu-mi plac femeile acelea albe Cu pielea parcă dată cu faină, Pecinginoase, văruite, calpe. Iubita mea-i la chip ca luna plină, Şi-i ca o noapte neagră la culoare – Chip fi culoare bine se-mpreună: Căci dacă n-ar fi noaptea vrăjitoare, N-ar mai fi nici vrăjita, blânda lună.

Şi-apoi, când se petrec oare întâlnirile cele mai tăifăsuite dintre prieteni, de nu noaptea? Şi câtă îndatorinţă nu poartă cei îndrăgostiţi întunericului nopţii care le înlesneşte desfătările, îi ocroteşte de cei stânjenitori şi îi fereşte de cârtelile lumii! Şi, dimpotrivă, câtă silă simt ei faţă de gureşa lumină care îi stânjeneşte şi îi dă de ruşine! Numai osebirea aceasta şi-ar şi trebui să-ţi fie de-ajuns, o, albo! Ci mai ascultă şi ce-a spus poetul:

Nu-mi place flăcăul acela greoi Şi puhav fi alb de grăsime. Mi-i drag ochefelul cu mersul vioi, Mlădiu fi suleget fi numai iuţime -

Aţa cum la lupta cu lancea aleg Pe cel mai focos armăsar şi las elefanţii, cu mersul lor bleg, Pe alţii să-i poarte-n samar.

Iar un altul a spus:

Iubitul a venit la mine învăluit de-al nopţii strai Şi-am petrecut atât de bine, îmbrăţiţaţi fi fară grai. Până ce zorii de lumină Ne-ait dat de gol cu mare bai.

Şi de mai am vreo rugăciune Să-nalţ către Allah cel Sfânt, E numai ca, prin vreo minune, Să-mi schimbe-al zilelor vefmânt în negre nopţi – până-oi apune Să-mi stea cel drag alături blând.

Aşa că, o, albo, dacă ar fi să-ţi înşir mai departe vredniciile şi laudele de care se cade să aibă parte culoarea neagra, aş încălca zicala cea veche: „Vorba scurtă şi lămurită e mai de preţ ca pălăvrăgeala lungită!" Se mai cere numai să-ţi spun că însuşirile tale albite, faţă de ale mele, se înfăţişează tare pricăjite. Eşti albă, da, fară mirare, precum albă este şi lepra cea urât duhnitoare, care le lasă fară suflare. Iar de te asemuieşti cu alba neauă, uiţi aşadar că în gheenă nu-i doar pojar, ci că, în anumite locuri, zăpada face un ger atât de amar, încât îi chinuie pe păcătoşi mai rău decât para de jar? Iar de mă asemuieşti cu cerneala, oare uiţi că şi Cartea lui Allah tot cu i erneală neagră a fost scrisă, şi că tot negru este şi moscul cel scump pe care şi-l dăruie sultanii între ei? Şi-apoi te sfătuiesc, pentru binele tău, să-ţi aminteşti şi stihurile acestea ale unui poet:

N-ai băgat de seamă oare Că nici mo sad n-ar fi mosc Dacă n-ar avea culoare Neagră?

— Şi, pe cât cunosc, Ipsosul ce preţ mic are Pentru că-i alb la culoare!

Iar pe negrul ochiului Oare ce preţ n-ai să pui? Pe când ochiul cu albeaţă Numai pacoste-i şi greaţă!

La vorbele acestea ale Luminii-Ochiului, stăpânul ei, Aii El-Yamani, grăi:

— Negreşit, o, tu, neagro, şi tu, roaba mea albă, aţi vorbit minunat. Acuma-i rândul altor două roabe!

Atunci cea grăsană şi cea subţirică se ridicară, după ce alba şi neagra sc întoarseră la locurile lor. Şi şezură în picioare una dinaintea celeilalte, iar durdulia Lună-Plină sc găti să ia cuvântul.

Ci mai întâi începu să se dezbrace, dându-şi la iveală mâinile, şi gleznele, şi umerii, şi coapsele, şi până la urmă rămase aproape de tot goală, în aşa fel încât să i se poată preţui mai bine îmbelşugarea pântecului, cu măreţele-i cute una peste alta, şi rotunzimea buricului ei neguros, şi dărnicia vârtoaselor şolduri. Şi nu mai păstră pe ea decât cămăşuţa-i subţire a căreia pânză uşoară, fără a-i ascunde rotunjiturile, i le învăluia desfătător. Şi-atuncea numai, după câteva cutremurături, se întoarse spre potrivnica ci, micuţa Hurie-de-Rai, şi-i spuse.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar cândfii cea de a trei sute treizeci f i fasea noapte spuse:

Se întoarse spre potrivnica ei, micuţa Hurie-deRai, şi-i spuse:

— Slăvit fie Allah carele m-a zămislit împlinit, carele m-a dăruit împodobit, carele s-a îngrijit să mă facă trupeşă la iubit, grasă la pipăit, şi carele, nesmintit, mi-a mai dăruit şi puterea de neclintit pentru ca, la caz nevoit, să-i pot aldui vrăjmaşului un pumn repezit care să-l lase terciuit.

A întrucât, o, mărunţico, află că înţelepţii aşa au grăit: „Bucuria vieţii şi desfătarea ei stau în trei lucruri: să mănânci carne, să strângi în braţe carne şi carnea s-o dezmierzi cu carne".

Cine ar putea, fară să sc înfâoare, să privească trupul meu oare? Însuşi Allah, în Cartea sa aleasă, laudă trupurile pline, când porunceşte să se dea jertfa oaia cea grasă, ori mielul cel gras, ori viţelul cel gras.

Trupul meu e o livadă, iar fructele lui sunt aşa: sânii mei sunt rodii, obrajii piersici, iar făloşeniile melc-s harbujii.

După care zburătoare au oftat în pustie cei din BaniIsrael când au fugit din Egipt? Au nu după prepeliţa cea ţţrasă şi mustoasă?

Pomenitu-s-a oare vreodată să vină cineva la măcelar şi să ccară să-i dea carne costelivă? Şi oare măcelarul nu Ic dă celor mai de scamă muşterii ai lui tocmai bucăţile cele mai cărnoase?

De altminteri, ia ascultă, o, pricăjito, ce spune poetul despre o femeie grasă ca mine:

Ia uite-o-n mers lin legănând Burdufurile-i mari fi grele -

Şi amândouă-nchid în ele Ispita unui tainic gând.

Ia uite-acolo unde-a stat Cum lasă-o urmă apăsată, Să-ţi fie limpede dovadă De trupu-i falnic §i bogat.

Ia uite-o-n danţ, jucând din şold, Cum dintr-o singură mişcare S-aprindă sufletul e-n stare Şi inimii să-i dea imbold.

În ce te priveşte, o, tu, pirpirie cc eşti, cu cc ai putea să te asemui, de nu doar cu vreo vrabie jumulită? Şi picioarele tale oare-s altfel decât nişte gheare de cioară? Şi coapsele-ţi nu se asemuie cu vătraiul cel uscat? Şi trupul tău, Ia urma urmei, nu-i uscat şi tălâng ca stâlpul de spânzurătoare? Şi-anume despre tine, femeie descărnată, e vorba în aceste stihuri ale poetului:

Ferească-mă Allah s-ajung, Silit de vreo împrejurare, Cu ciotul ăsta să mă-mpung în vreo beteagă-mbrăfişare.

Că parcă are câte-un corn înfipt mai peste tot, săraca, Şi-oricum dau eu să mă întorn, Mă vatămă mai rău ca ghioaca.

Aii El-Yamani, auzind aceste cuvinte ale grăsanei Lună-Plină, îi spuse:

— Acum poţi să te opreşti! E rândul Huriei-de-Rai!

Atunci micuţa şi subţirica fetişcană o privi zâmbitoare pe grăsana Lună-Plină şi-i zise:

— Slăvit fie Allah carele m-a zămislit dăruindu-mi trup mlădios ca trunchiul subţire de plop, gingaş ca tulpina de chiparos şi legănător ca un crin.

Când mă ridic, sunt ca un fulg; când mă aşez, sunt ca o umbră; când zburd, sunt ca o boare. Răsuflarea mi-e gingaşă şi înmiresmată, căci sufletul îmi e uşor şi neatins de nici o greutate.

Eu niciodată n-am auzit, o, preagraso, vreun îndrăgostit să-şi laude iubita spunând: „E ditamai cât un elefant; e dolofană ca un hipopotam."

Dimpotrivă, totdeauna i-am auzit pe îndrăgostiţi spunând, ca să-şi zugrăvească iubita: Are un mijlocel mlădiu şi gingaş. Şi-atâta calcă de uşor, încât de-abia atinge pământul când trece. Cu puţin se îndestulează, şi-un strop de apă-i astâmpără setea. Iar mişcările ei şi mângâierile îi sunt gingaşe, şi-mbrăţişările-i sunt pline de desfătare. E mai sprintenă ca vrabia şi mai zglobie ca o pitulice. Şi-i mlădioasă ca un fir de bambus. Zâmbetul ei e plin de gingăşie, şi gingaşe-i sunt şi mişcările. (-and o cuprind la piept, nu-mi rupe braţul. Şi când se înclină peste mine, se înclină cu sfioasă duioşie; dacă se aşază pe genunchii mei, nu cade greu, ci se aşază dulce ca fulgul unei păsări."

Află, dar, dolofano, că pentru mine, cea mărunţică şi subţire, ard toate inimile. Eu stârnesc patimile cele mai cumplite şi-i fac pe cei prea simţitori să înnebunească.

Pe mine, în sfârşit, mă asemuie cu viţa cea căţărătoare care se înlănţuie atât de moale pe trunchiul palmierului. I; u sunt gazela cea sprintenă, cu ochi umezi şi galeşi. Şi numele meu de Hurie nu este purtat pe nedrept.

În ce te priveşte, grăsano, lasă-mă acum să-ţi spun iot adevărul.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a trei sute treizeci fi faptea noapte spuse:

În ce re priveşte, o, grăsano, lasă-mă acum să-ţi spun adevărul.

O, morman de grăsime şi de carne, când umbli parcă eşti o raţă; când mănânci parcă eşti un elefant. La dragoste eşti nesăţioasă, iar de la odihnă nu te-ai mai da dusă.

Sufletu-ţi e şi el buhăit, ca şi trupul tău, tot la fel. Giugiulelile tale atâta-s de grele, că înăbuşă sub ele. Zbenguielile talc doboară, omoară. Iar râsul tău atâta-i de înfricoşător de sparge şi osul urechilor. Când îţi suspină-n braţe cel iubit, abia de mai răsufli gâfâit; iar la sfârşit, de truda mare, eşti leoarcă, năclăită de sudoare.

Sforăi când dormi; iar când eşti trează, sufli ca bivoliţa la nămiază; de-abia poţi să te mişti din loc în loc; iar când te odihneşti, şi mai cu foc îţi eşti povară, ca întâia oară. Ca vacile rumegi din falei în toate zilele, şi râgâi precum râgâie cămilele.

De te priveşte cineva din faţă, eşti mai ca elefantul de măreaţă; de te priveşte dindărăt vreodat, eşti aidoma cu un burduf umflat.

Într-un sfârşit, de bună seamă că despre tine a spus poetul:

Ca un burduf e, greu fi plin; Cu şold cât malul, că, mifcându-l Oleacă doar, cât de puţin, Cutremură sub ea pământul.

Şi dacă numai ar tuf i La Răsăritul lumii-o dată, Apusu-ntreg s-ar nărui Ca-ntr-un vârtej, cu lumea-i toată.

La cuvintele acestea ale Huriei-de-Rai, stăpânul ei, Aii El-Yamani, spuse:

O, Huria, chiar că limbuţia ta este de pomină! Şi tu, Lună-Plină, ai vorbit minunat. Ci acuma se cade să vă întoarceţi la locurile voastre, ca să lăsaţi să vorbească bălaia şi roşcovana.

Atunci Soare-în-Amiaz şi Văpaie-de-Jar se ridicară şi veniră să stea faţă. Şi mai întâi grăi fetişcana cea bălaie către potrivnica ei:

Eu sunt bălaia cea atât de temeinic zugrăvită în CoranPe mine m-a pomenit Allah atunci când a rostit: „Galbenul este culoarea care bucură toate privirile!" Aşa încât este cea mai frumoasă dintre culori!

Culoarea mea e o minune, frumuseţea mea e un hotar, iar farmecul meu e desăvârşire. Căci culoarea mea dă preţ aurului şi dă frumuseţe soarelui şi celorlalte stele.

Ea împodobeşte şi mere şi piersici, şi-i dă şofranului lucire. Ea dă sclipire nestematelor, şi dă lumină grânelor coapte.

Eu le pun toamnelor aur în plete, iar pământul nu este atât de frumos sub covorul lui de frunze decât mulţumită smalţului cu care îl dauresc razele mele de soare.

Ci tu, ruginiţo, când culoarea ta răsare în vreun lucru, e de ajuns ca să-i scadă din preţ. Nimica nu este mai de rând şi mai hâd. Priveşte bivolii, măgarii, lupii, câinii: ca şi tine.

Spune-mi un singur lucru în care culoarea ta să fie văzută cu drag. Nici florile, nici nestematele n-au fost vreodată ruginii; numai arama cea murdară are culoarea ta.

Iii nici albă nu eşti, nici neagră. Aşa încât nu te fali cu nici un har al acestor două culori, cu nici o vorbă ce se poate spune întru lauda lor!

La aceste cuvinte ale bălaiei, stăpânul ei grăi:

Acuma sa vorbească şi Văpaie-de-Jar!

Atunci fctişcana cea roşcovană lăsă un zâmbet să-i strălumineze cele două şiruri de mărgăritare ale dinţilor şi, în afară de culoarea cea focoasă, mai avea şi nişte rotunjimi gingaşe, un mijlocel minunat, nişte trăsături potrivite, mişcări alese şi plete de jar revărsate în grele cosiţe pe spatele-i vrăjitor, începu prin a-şi arăta mai întâi nurii, într-o clipă de tăcere, după care grăi către potrivnica cea bălaie:

Slăvit fie Allah carele m-a zămislit nici peste măsură de grasă, nici uscată ca de boală, nici neagră ca praful de cărbune, ci a îngemănat în mine, cu un meşteşug de minune, culorile cele mai gingaşe şi rotunjimile cele mai ispititoare.

De altmintrelea, toţi poeţii au înălţat laudă frumuseţilor mele în toate limbile de pe lume, şi toate vârstele şi minţile pe mine m-au râvnit anume.

Ci, ca să nu-mi aduc singură laude, că nici nu e de trebuinţă, iată numai câteva stihuri ticluite întru slăvirea mea.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şehcrczada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar cândfu cea de a trei sute treizeci fi opta noapte spuse:

Iată numai câteva stihuri ticluite întru slăvirea mea.

Un poet a spus:

Roşcovanele au în firea lor Un tainic simţ. De ftii, fi daca vrei Să-l vezi, n-ai să mai simţi vreodată dor Să mai priveşti şi alt fel de femei.

Ele cunosc deplin gingaşa artă De-a te vrăji cu ceea ce-i plăcut, Şi-ar fi în stare, dacă-ar vrea> să-l piardă Chiar şi pe îngerul Harut1.

Un altul a spus:

Mi-e dragă-o roşcovană-ncăntătoare, Cu trup ca lancea dreaptă şi subţire, Şi care m-a vrăjit cu-a ei culoare.

Iar mătăsoasa-i umbrăy ce-n neştire I-mpodobeşte ga tu.

— Amăgitoare, De-atâtea ori rn-a fermecat cu totul!

Culoarea ei scăldată-n strălucire Revarsă un parftim pe care potti-l Asemui cu cel de sfânt aloe.

Iar când şi-ntinde noaptea lin năvodul, Ea se strecoară-atunci la mine-n voie, Şi-o ţin alături, dulce, lângă mine,

Pană ce însăşi noapteay anevoie, îşi schimbă-ncet culoarea şi devine Ca visurile noastre prea senine.

Ci tu, o, galbeno, eşti spcalbă ca frunzele de mulukia2 cele de soi rău, culese la Bab El-Luk3, aţoase şi aspre.

Eşti ca oala de lut ars, de care se slujesc neguţătorii de căpăţâni de oaie.

        : După credinţa musulmană, Harut era un înger de o frumuseţe răpitoare, trimis de Allah pe pământ, şi care i-a învăţat pe oameni vrăjitoria.: M. A. Salie traduce malvă = nalbă. * Poarta de vest a oraşului Cairo în Evul Mediu.

Eşti ca huma şi ca irul de pucioasă cc se foloseşte la hammam pentru smulsul perilor; şi ca iarba-câinelui.

Ai chipul ca arama cea galbenă, asemănător poamelor din pomul Zakum1 ccl din iad, care în loc de fructe e plin cu căpăţâni de demoni.

Şi despre tine a şi spus poetul:

Mi-a dat ursita o femeie-atât De galbenă încât, privind-o doar, Simt că-mi plesnef te capul de amar, Iar inima fi ochii de urât.

Şi dacă sufietu-mi nu va putea S-o dea uitării, am să-mi pun de gât Un ftreang ori, blestemând fi amărât, Să-mi dau cu pumnii-n cap până-oi crăpa.

Când Aii El-Yamani auzi aceste cuvinte, se cutremură de plăccrc şi se porni pe un râs de se dete cu picioarcle-n sus; după care le spuse celor două fetişcane să şadă jos la locurile lor; şi, ca să le dovedească tuturora bucuria pe care o avusese ascultându-le, le dărui daruri bogate, la fel la toate, haine frumoase şi nestemate de pe pământ şi din ape.

Şi-aceasta-i, o, emire al drept-credincioşilor, spuse Mohammad El-Bassri către califul El-Mamun, povestea celor şase fetişcane care şi-acuma trăiesc cu bună pace între ele, în casa stăpânului lor Aii El-Yamani, la Bagdad, cetatea noastră.

Califul fu mulţumit cum nu sc mai poate de povestea aceasta şi întrebă:

— Ci, o, Mohammad, ştii tu baremi unde se află casa stăpânului acestor fetişcane? Şi te-ai putea tu duce să-l

        : în cap. XXXVII, v. 62 şi 63 din Coran, se spune: „Acesta este un pom care creşte din fundul iadului. Vârfurile lui sunt ca nişte capete de demoni." întrebi de nu vrea cumva să le vândă? Dacă vrea să le vândă, cumpără-mi-le şi adu-mi-le.

Mohammad răspunse:

Ceea ce pot să-ţi spun, o, emire al drept-credincioşilor, c că nu am nici o îndoială că stăpânul acelor roabe 11-0 să vrea să se despartă de ele, întrucât le îndrăgeşte jK'ste poate!

El-Mamun spuse:

Ia la tine, ca preţ pentru fiecare, zece mii de dinari: ceea ce face în totului tot şaizeci de mii de dinari. Dă-lc din partea mea acelui Aii El-Yamani şi să-i spui că le vreau pe cele şase roabe ale sale.

La vorbele accstea ale califului, Mohammad El-Bassri sc grăbi să ia dinarii porunciţi şi se duse să-l caute pe stăpânul roabelor, căruia îi spuse dorinţa emirului dreptcredincioşilor. Aii El-Yamani nu cuteză să se împotrivească dorinţei califului şi, luând cei şaizeci de mii de dinari, Ie dădu pe cele şase roabe lui Mohammad El-Bassri, care le duse îndată dinaintea lui El-Mamun.

Califul, dacă le văzu, fu cum nu se poate mai încântat >i de culoarea şi de purtările lor alese, şi de mintea lor luminată şi de feluritele lor haruri. Şi hotărî pentru fiecare dintre ele, în haremul lui, câte un iatac scump şi, vreme de mai multe zile, putu să se bucure de desăvârşirile şi de frumuseţile lor.

Estimp, stăpânul dintâi al celor şase, Aii El-Yamani, simţi singurătatea grea şi începu să se căiască de spaima care îl făcuse să se supună dorinţei califului. Şi, într-o zi, ajuns la capăt de răbdare, îi trimise califului o scrisoare plină de deznădejde mare, şi în care, printre alte lucruri. Unare, erau şi stihurile următoare:

Talâmul meu cel plin de jale Străbată negură şi vânt, Şi-ajungă la acelea care m-au frânt cu despărţirea grea! Iile sunt ochii mei, ah, ele îmi sunt urechile, fi sunt Şi hrana mea, şi băutura, Grădina, cerul viaţa mea!

De când am fost lipsit de ele, Mă-nec în jale fi dureri Nimica nu mă mai desfată, Nimica nu mă mai alină. Iar pleoapele-mi, de doruri arse Şi plânse de nemângâieri, Nu mai cunosc, sărman de ele, Nici dulcea somnului hodină!

De ce nu le-oi fi-nchis, nătângul, tn ochii mei> pe toate fase? Să le fi-nchis pe toate fase Sub negurile pleoapei mele, Ascunse-adânc, până Li moarte, Pe veci iubite fi frumoase, Să le fi fost păstrat ca-n umbra Unor perdele mari fi grele.

Durere! Neagra mea durere! Mai bine mi-ar fi fost, îmi pare, Să nu mă fi născut pe lume, Ori să nu le fi cunoscut, Decât să-mi lase-nfipte-n coaste Săgeţile ucigătoare Ale privirii lor cu care M-au doborât fi m-au pierdut:

După ce califul El-Mamun citi această scrisoare, cum avea un suflet bun, porunci să fie chemate degrabă cele şase fetişcane, le dărui la fiecare câte zece mii de dinari, şi haine minunate, şi alte daruri bogate, şi le trimise pe dată îndărăt la stăpânul lor de-altădată.

Când Aii El-Yamani le zări, sosind mai frumoase decât fuseseră ele vreodată, şi mai bogate, şi mai fericite, fu peste măsură de bucuros, şi trăi mai departe cu ele împreună în desfătări şi în dezmierdări, până ce sosi şi a toate Despărţitoarea.

Ci, spuse Şeherezada mai departe, să nu crezi, o, sultane mult-fericit, că toate poveştile câte până acuma le-ai auzit sunt mai de preţuit sau că ar fi de asemuit cu Povestea Oraşului-de-A ramă, pe care am păstrat-o ca să ri-o povestesc noaptea următoare, dacă vei binevoi, de bună seamă.

Şi micuţa Doniazada strigă:

O, cc dulce ai fi de ne-ai povesti, aşteptându-te iar, primele vorbe măcar!

Atunci Şeherezada zâmbi şi grăi:

Se povesteşte că a fost un sultan – numai unul Allah!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.