Povestea uluitoare a Cetăţii-de-Aramă

Dar când fu cea de a trei sute treizeci şi noua noapte Șeherezada spuse: se povesteşte că în scaunul de domnie de la Damasc al califilor din neamul ommeiazilor se afla un sultan – numai unul Allah este sultan! — pe care îl chema Abdalmalek ben-Mervan1. Îi plăcea să stea adesea la taifas cu înţelepţii din împărăţia lui, despre stăpânul nostru Soleiman ben-Daud' (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!), despre harurile, despre virtuţile şi despre nemărginita putere a acestuia asupra fiarelor din pustietăţi, a efriţilor ce umplu văzduhurile, a ginnilor din ape şi de pe subpământuri.

Într-o zi, pe când califul, ascultând istorisirea cc i se deşternuse despre nişte vase de aramă veche pline cu un abur negru şi ciudat ce căpăta întruchipări diavoleşti, se minuna peste măsură şi părea că s-ar îndoi de adevărul unor atari fapte aşa de răzvădite, dintre oaspeţi se ridică Taleb ben-Sehl, vestitul călător, care adeveri istorisirea ce-o ascultaseră şi adăugă: 1 Califul Abdali-Malik ben Marvan a domnit intre anii 687-705; sub conducerea lui a avut loc o ampla reorganizare administrativă a statului, s-au bătut primele monede arabe şi s-au dus lupte grele pentru cucerirea posesiunilor bizantine din Africa de Nord.

        : Soleiman ben Dtiudeste numele arabizat al lui Solomon, fiul lui David, marele rege al evreilor.

Cu adevărat, o, emire al drept-credincioşilor, vasele acelea de aramă nu sunt altele dccât cele în care au fost închişi pe vremurile de demult ginni răzvrătiţi împotriva poruncilor lui Soleiman, şi care au fost aruncate, după ce au fost pecetluite cu pecetea cea înfricoşătoare, în afundul mării muginde, sub ţărmurile Maghrcbului din Africa de la Apus. Î-urnul care iese din ele nu este altceva dccât sufletul ccl înghesuit acolo al efriţilor, şi care nu pregetă să capcte iară în văzduhul slobod chipul lor cel cumplit de la începuturi.1

La vorbele acestea, ispita şi minunarea califului Abdalmalek sporiră până peste Pire, şi îi spuse lui Taleb ben-Sehl:

O, Taleb, tare aş vrea să văd şi cu unul din acele vase de aramă în care zac închişi efriţii ca un abur! Socoţi că lucrul ar fi cu putinţă? De-ar fi aşa, sunt gata să pornesc eu însumi să fac ccrcetările de trebuinţă. Ta spune!

El răspunse:

O, emire al drept-credincioşilor, poţi avea un vas ca. Tcela chiar aici, fară a te călători şi fară a-ţi osteni slăvitul trup. Nu ai decât a trimite o scrisoare emirului Mussa, locţiitorul tău din tara Maghrebului2. Căci muntele sub care zac vasele este legat cu Maghrcbul printr-o limbă de pământ ce poate fi străbătută cu piciorul. Emirul Mussa, de cum va primi scrisoarea ta, nu arc să zăbovească a împlini poruncile stăpânului nostru califul.

În varianta tradusa de M. A. Salic, sc adaugă: Iar printre cci de Faţă la acea adunare sc afla şi an-Nabiga az-Zubiani, care: „Adevărat a grăit Taleb în ccca cc a istorisit, precum mărturisesc şi. Ovilitele Celui dintâi dintre înţelepţi:

Şi Domnul către Soleiman rosti aceste vorbe sfinte: • Ridică-te fi fii califfi-ocărmuie ca un părinte! Pe cei care fi se supun cinstefte-i pentru supuşie, Dar pe acei ce se-ndărjesc inchiăe-i straşnicpe vecie!» Şi Soleiman i-a înghesuit în nişte vase de arama şi i-a rostogolit în marc." (An-Nabiga az-Zubiani a fost un poet de seamă în epoca prcislaloic. Î; prezenţa lui în povestea aceasta este un anacronism.)

Emirul Mussa ben Nossair a ocârmuit în numele califului regiunea Maghrcbului (denumirea arabă a Africii de Nord – cu Marocul, Algeria cuvintele acestea avură puterea de a-l hotărî pe Abdalmalek care, pe dată, îi spuse lui Taleb:

Şi cine mai bine ca tine, o, Taleb, ar fi în stare să meargă în ţara Maghrcbului să ducă scrisoarea mea emirului Mussa, locţiitorul meu? Îţi dau puteri depline să iei din vistierie tot ce socoţi că este de nevoie pentru cheltuielile de călătorie şi să iei câţi oameni îţi trebuie ca să te însoţească. Ci dă zor, o, Taleb!

Şi pe loc califul scrise cu chiar mâna lui scrisoarea către emirul Mussa, o pecetlui şi o înmână lui Taleb care sărută pământul dinainte-i şi, de îndată ce pregătirile se isprăviră, porni de sârg către Maghreb, unde ajunse fară de nici un necaz.

Emirul Mussa îl primi cu bucurie şi cu toate cinstirile cuvenite unui trimis al emirului drept-credincioşilor; iar Taleb îi înmână scrisoarca, pe care emirul o luă şi, după ce o citi şi pricepu despre ce e vorba, o duse la buze, pe urmă la frunte, şi grăi:

Ascult şi mă supun!

Şi numaidecât trimise să fie chemat la el şeicul Abdossamad, omul care străbătuse toate locurile de pe pământ locuite de oameni şi care acum îşi petrecea zilele bătrâneţii însemnând cu grijă, pentru cei ce vor veni, toate câte cunoscuse într-o viaţă întreagă de călătorii fară de răgaz.

Iar când şeicul sosi, emirul Mussa îl întâmpină cu multă cuviinţă şi îi spuse:

O, şeiculc Abdossamad, iată că emirul drept-credincioşilor îmi trimite poruncă să caut vasele cele vechi de aramă în care ginnii răzvrătiţi au fost închişi de către stăpânul nostru Soleiman bcn-Daud. Vasele acelea zac pe fundul unei mări ce se află la poalele unui munte care şi Tunisul de azi). Sub conduccrca lui, armatele musulmane au cucerit Andaluzia (Spania), intre anii 711-714. În timpul califatului lui al-Valid I. cel de al şaselea calif din dinastia ommeiazilor şi fiul lui Abd ali-Malik.

Pare-se că se ridică la fruntariile cele mai îndepărtate ale Maghrebului. Măcar că de multă vreme cunosc ţara toată, eu n-am auzit să se fi pomenit vreodată de marea aceea şi nici de vreun drum care să ducă într-acolo; dar tu, o, şeicule Abdossamad, care ai străbătut toată lumea, tic bună seamă că ştii de muntele acela şi de marea aceea.

Şeicul cugetă vreme de un ceas şi răspunse:

O, emirule Mussa ben-Nossair, despre muntele acela şi despre marea aceea am auzit eu cândva; însă până acum nu am putut, cu toată râvna mea, să ajung la ele; drumul care duce acolo este tare anevoios din pricina lipsei de apă din fântâni; şi e nevoie de mai bine de doi ani multe luni spre a ajunge, şi încă şi de mai mult spre a te întoarce, dacă te mai poţi întoarce cumva dintr-o ţară. Ii cărei locuitori nu au dat nici un semn de viaţă niciodată >i care trăiesc într-o cetate aşezată, zice-se, chiar pe vârful muntelui cu pricina, o cetate în care nimeni nu a izbutit încă să intre şi care se numeşte Cetatea-de-Aramă.

Şi, după ce rosti aceste cuvinte, bătrânul tăcu, mai c ugetă o vreme, şi adăugă:

Şi nu se cade să-ţi ascund, o, emirule Mussa, nici că ti rumul este presărat cu piedici înfricoşătoare şi că trece printr-o pustietate sălăşluită de efriţi şi de ginni, străjeri. Ii acelor locuri necălcate de picior de om încă din vremurile cele de demult. Află, aşadar, o, ben-Nossair, că fiii oamenilor nu au slobozenie să calce pe meleagurile acelea de la marginile cele mai dinspre apus ale pământurilor africane; numai doi inşi au putut să le străbată: unul este Soleiman bcn-Daud, iar celălalt Alexandru-Cel-CuI) ouă-Coarne. Şi, din vremilc acelea stinse, tăccrea s-a înstăpânit netulburată peste acele nemărginiri pustiite! I) acă deci, fară păsare faţă de atâtea piedici tainice şi faţă de atâtea primejdii, ţii să îndeplineşti poruncile califului, şi te ispiteşti la o asemenea călătorie pe nişte meleaguri Iară urmă de drum şi fară nici o altă călăuză decât sluga ta, pune să se încarce cu burdufuri pline cu apă o mie de cămile, şi alte o mie de cămile cu hrană şi cu zaherea; ia cu tine cât mai puţini străjeri, căci nici o putere omenească nu ne-ar izbăvi de mânia puterilor întunecate a căror stăpânire va s-o călcăm, şi nu avem de ce să le stârnim cu valuri de oştimi ameninţătoare şi zadarnice. Iar când totul va fi gata, să-ţi faci adiata, o, emirule Mussa, şi să pornim.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar cândfit cea de a trei sute patruzecea noapte spuse:

Şi când totul va Pi gata, o, emirule Mussa, să-ţi Paci adiata şi să pornim.

La cuvintele acestea, emirul Mussa, ocârmuitorul Maghrcbului, după ce chemă în ajutor numele lui Allah, nu mai vru să stea o clipă la şovăială, îi strânse pe toţi mai-marii oştilor şi ai împărăţiei lui, şi, de faţă cu ei, lăsă totul cu legământ şi îl numi caimacam în locul lui pe Piui său Harun. După care, porunci să sc facă pregătirile cuvenite, nu luă cu sine decât câţiva oameni aleşi pe sprânceană şi, însoţit de şeicul Abcfossamad şi de Taleb, trimisul califului, porni pe drumul către pustie, urmat de o mie de cămile încărcatc cu apă, şi de alte o mie încărcate cu hrană şi cu zaherea.

Caravana merse prin singurătăţi oable zile şi luni în şir, fară să întâlnească în calea ei nici o fiinţă vie prin acele nemărginiri netede ca o mare liniştită. Şi călătoria ţinu aşa mai departe prin tăcerea neclintită până ce, într-o zi, zăriră în depărtare ca un fel de nor sclipitor la dunga zării, către care se îndreptară. Şi văzură că era o clădire cu ziduri înalte de oţel chinezesc, sprijinită pe patru rânduri (ic stâlpi de aur ce măsurau de jur împrejur câte patru mii de paşi fiecare. Iar bolta acclui palat era de plumb şi slujea ca loc de sălaş potoapelor de ciori care erau singurii locuitori ce se zăreau sub cer. În peretele cel mare se deschidea o uşă largă de abanos greu, vârstat cu aur, iar pe o tablă uriaşă de aramă roşie se puteau citi, scrise în slove ioniene, aceste cuvinte pe care şeicul Abdossamad le buchisi şi pe care le tălmăci emirului Mussa şi însoţitorilor săi:

Intră şi învaţă cu luare-aminte de la stăpânii de mai înainte.

Dorm toţi, trecuţi deodată-n somnuri grele,

La umbra lungă-a turnurilor mele.

Căci moarte-n umbră i-a purtat curând.

S-au spulberat cu toţi ca pleavă-n vânt.'

Emirul Mussa rămase până peste poate de tulburat auzind aceste cuvinte tălmăcite ele bătrânul Abdossamad •,. I murmură:

Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah!

Pe urmă spuse:

Să intrăm!

Şi, urmat de tovarăşii lui, trecu pragul uşii cclci mari şi intră în palat.

În faţa lor se ivi atunci, înconjurată de zborul mut al păsărilor mari şi negre, în goliciunea lui de piatră, un 1 Li M. A. Salie:

Cei ce-au domnit cu fală nu mai sunt.

Ltlsarâ-fi toată fala pe pământ.

Numai palatul lor mai dă de veste ca din ei toţi niciunul nu mai este.

I-a secerat pe rtind amara moarte.

Şi pulbere-s acum, de oase sparte.

Au stat aici la un popas de-o clipă şi iarăşi au plecat în mare pripa.

Turn al cărui vârf se pierdea din privire şi la piciorul căruia se rânduiau roată patru şiruri de morminte ce înconjurau un sicriu măreţ de cleştar lustruit, împrejurul căruia se citea înscrierea aceasta, cioplită în litere ioniene, cu slove de aur împodobite cu nestemate:

Beţia bucuriei a trecut Ca un fior de frig abia-nceput.

De câtă faimă fi ce strălucire M-am bucurat la vremea-mi de mărire!

Câte cetăţi nu răsunară greu De sub copitele calului meu!

Ca un simun schimbai orafe-n fum! Ca fulgerul arsei domnii în scrum!

De carul meu târât-am regi puhoi! L-am hotărât pământului legi noi!

Şi iată-acum! Beţia a trecut, Ca un fior de frig abia-nceput,

Fără să lase urma unui chip Cât măcar lasă spuma pe nisip!

M-a doborât ne-nduplecata moarte! N-au fost puteri s-o-ntoarcă-n altă parte.

Nu rn-au putut scăpa de gheara ei Nici oftile fi nici curtenii mei.

Ascultă, călătorule, acum, Vorbe pe care gura mea, nicicum,

Pe când trăiam, nu le-a mai spus vreodată! Păstrează-ţi pururi inima curată!

Te bucură în pace/cuminte De tihna vieţii, fi de cât cuprinde din frumuseţea pururea năluca, Pentru că moartea mâine-o să te ducă.

Mâine, pământul are să răspundă Celor ce te-or striga cu faţa cruntă!

        „E mort! Din sânul meu nu mai dezlegi Pe cei pe care i-am închis pe veci V

1 La M. A. Salic, figurează trei inscripţii, nu doar una – precum urmează:

Cei ce trăiră-n ani fi evi apufi. Sul7 bolţile acestea, tofi sunt dufi. Privefte ce-au ajuns într-un sfârşit. Când marele prăpăd i-a biruit. S-au lepădat de tot cc-au adunat, de toată bucuria, şi-au plecat. Cc nu-mbrăcau? Şi cc n-or fi mâncând? Şi-acu-i mănâncă viermii în mormânt.

Cât frământ fi câtă trudă am tot risipit mereu! Cât potop de omenire am supus sub braţul meu! Câte băuturi alese, câte falnice ospeţe Am gustat în zvon de strune fi de glas de cântăreţe! Câte crâncene oprelifti fi porunci neclătinate Am pus neamurilor lumii înaintea mea plecate! Câte mari cetăţi zdrobite am prădat din temelie Şi fecioarele lor toate le-am târât în grea robie! Biet nebun, am spart zăporul lăcomiilor deşarte Fără-a cugeta vreodată că m-afteaptă neagra moarte! Omule, cât încă nu e ţol pocalul dulce-al sorţii, Cugetă la bietu-ţi suflet fi la ceasul mare-al morţii! Că nu peste mult ţărâna iţi va acoperi mormântul Şi pe veci vei pierde viaţa fi te va-ngbiţi pământul!

Tot ce vă las în urmă nu las din dărnicie,

Dar legea sorţii scrie a lumii temelie.

M-am bucurat de toate ce se pot lacom strânge şi le-am păzit ca leul cel nesătul de sânge.

Eu n-am ftiut ce-i tihna, nici darul ce-i, nici mila.

Nu m-a-njricat nici fond, nu m-a oprit nici sila.

Auzind aceste cuvinte pe care le tălmăcea şeicul Abdossamad, emirul Mussa şi tovarăşii lui nu se mai putură opri să nu plângă. Şi stătură multă vreme în picioare acolo, în faţa sicriului şi a mormintelor, repetându-şi jalnicele cuvinte. Pe urmă se îndreptară către turnul care era închis cu o uşă cu două canaturi de abanos, pe care se citea inscripţia aceasta, săpată şi ea tot în litere ioniene împodobite cu nestemate:

        /; numele Celui ce-n veci nu piere Şi care e în veci neschimbător, Domn al tăriei fi stăpân puterii – Ia bine-aminte, tu, cel călător Pe-aceste locuri: fugi de îngâmfare, Căci totu-i nălucire-nfelătoare.

Ia bine-aminte, deci, Li pilda mea, Nu te lăsa-nşeLit de ce-i părere, Căci te vei prăvăli-n genunea rea.

În grajdurile mele, zece mii De cai aveam, din cea mai bună rasă, Slujiţi de regii prinţi în bătălii Şi-aduşi ca robi de-of tenii mei acasă.

Zece mii de cadâne-aveam atunci, în umbrele iatacurilor mele – Neştiutoare de dureri fi munci, Din neamuri mari de regi, ca nişte stele.

Şi mă răpuse soarta sub grelele-i lacate, Cea scrisa din vecie de Ziditoru-a toate. Pierzarea mi-a fost scrisa cu grabnica urgie – Să-fi povestesc ae marea mea putere! Nu vrea să mi se schimbe pe multa-mi bogăţie. Nu-mi folosesc of tenii ce-n juru-mi stau ac pază* Nici fraţii, nici părinţii, nici slugile din casă. Pe drumurile-mi grele zadarnic străbătute. Mă-nvăluie pierzarea cu umbrele ei mute. Iar mâine altu-fi umple cu bucurii paharul. Pe mine mă afteaptă sicriul şi groparul Şi vine ceasu-n care voi sta li judecată Cu câte rele multe am săvârfit vreodată. Vezi dar să nu te-nsele amăgitoarea viaţă. Cea care schimbă lumea fi faţă după faţă!

Şi mai aveam o mie de fecioare, Minuni de pe tărămele minunii, Cu sâni pietroşi şi chipuri zâmbitoare, Mai luminoase decât faţa lunii.

Soţiile pe care le-am avut Mi-au dăruit, să-mi fie bucurie, Coconi frumoşi cum nu s-au mai văzut, Urmaşi viteji ca leii, peste-o mie.

Necântărite-aveam comori întregii Şi de la Răsărit până-n Apus, Noroadele, cu crai, cu domni şi regi, Sub braţul oastei mele s-au supus!

Şi socoteam cu gândul meu semeţ Cum că puterea mea nu va pieri Şi că durata marii mele vieţi Din veacuri e, şi-n veci va dăinui.

Deodată, insă, auzit-am glasul, Venind ca un răsunet de departe, Care-mi vestea că e aproape ceasul Hotărnicit de cel fară de moarte,

Şi-am strâns, gândind la soarta mea, ostaşi! Vitejii-mi călăreţi fără de număr, Şi sutele-mi de mii de pedestraşi Cu spade-n mâni şi platoşe pe umăr.

Şi-am strâns toţi regii prinşi în lupte grele Şi toate-ale oştirii-mi căpetenii. Şi toţi mai-marii-mpărăţiei mele, Supuşii toţi, de-a valma, sumedenii.

Si tot ce-aveam în sipete şi-n lăzi, în faţa tuturora am adus, Comori din trude-amare şi din prăzi, Şi tuturora le-am grăit şi-am spus: „Grămezi de aur şi argint – comori Necântărite – vi le dau pe rând.

Dacă-mi puteţi spori izbăvitor Cu-o singură zi viaţa pe pământ."

Ci ei au stat cu ochii-n jost tăcând. Iar sufletu-mi pieri cafumu-n vânt, Şi-ajunse-al morţii negre adăpost Palatul meu. Iar numele cu care M-au preaslăvit, pe când trăiam, a fost: Kuf ben-Sedadi ben-Aad cel MareJ auzind acestea, emirul Mussa şi tovarăşii lui izbucniră în hohote de plâns. După care intrară în turn şi începură să străbată sălile cele uriaşe, sălăşluite de pustiu şi de tăcere. Şi până la urmă ajunseră într-o încăpere mai marc decât toate celelalte, cu tavanul boltit. Şi, din tot turnul, numai în încăperea aceea se afla şi o masă, mare peste măsură, făcută din lemn de santal, minunat lucrată, şi pe care strălucea o înscriere bătută în litere frumoase, asemenea cu cele de mai înainte, cu următoarele stihuri: 1 Poporul lui Ad (sau Aad), după tradiţia arabă, era un neam de uriaşi care au locuit în Irem (Aram), cea cu mari coloane: „cetate care nu îşi avea asemuire în nici o ţară" (Coran, cap. l-XXXIX, v. 6, 7) situată pe dealurile Alahkaf (Colinele de Nisip) din sudul Arabici (regiunea Hadramaut). Despre poporul acesta, care a fost nimicit de Allah din pricina nesupunerii sale la poruncile divine, Coranul (cap. VII, v. 6,7) spune că a urmat poporului lui Noe şi că a fost dăruit de Dumnezeu cu o statură de uriaşi. Unii învăţaţi arabi, printre care şi celebrul Ibn Khaldun, observă totuşi că locuinţele acestei populaţii, ale căror urme sc mai pot vedea şi azi, nu depăşesc proporţiile obişnuite ale clădirilor altor neamuri.

La M. A. Salie, poc/. Ia arc un conţinui deosebit:

Prin ani fi ani să-ţi aminteşti de mine„Când va veni prăpădul fi la tine.

Sunt Jiul lui Şeddad!

— Pe-ntreg pământul Stăpânul lumii-am fost eu ani de-a rândul!

Mi s-au supus oftimile dufmane. Şamul, fi MisruL neamurile-adane*.

Toţi craii lor mi-ngenuncheau nainte Şi tremurau Jacânau-mi jurăminte.

        (• Şamul – Siria; Misrul – Egiptul; pentru neamurile adane – vezi nota de mai sus.)

Cândva aici Li masă Şedeau, sub mari cununi, O mie de domni chiori Şi-o mie cu ochi buni.

Acuma, în mormânt, Stau orbi, cu toţi, la rând.

Uimirea emirului Mussa spori şi mai mult înaintea acelei taine; şi, fară a putea să-i găsească dezlegarea, îşi însemnă şi aceste cuvinte pe pergamentele sale; apoi ieşi din palat, tulburat peste fire, şi porni mai departe cu însoţitorii lui pe calea către Cetatea-de-Aramă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfii cea de a trei sute patruzeci fi una noapte spuse:

Pomi mai departe cu însoţitorii lui pe calea către (etatea-de-Aramă.

Priveam din şaua calului în zare Cum străluceau of renii mei călare.

Am strâns rrămezi de aur ca să-mi fie cu aur să-mi răscumpăr suflet, viaţă – Aşa gândeam cu mintea mea semeaţă.

Am strâns grămezi de aur ca să-nu De ajutor Ta vreme de urgie.

Ci altfel hotărî Stăpănu-a-toate – Şi-acuma zac în grea singurătate.

M-a prăbuşit din slavă-n nefiinţă, M-a-nvăluit în giulgi de umilinţă.

Zălog sunt azi în cumpăna cumplită.

De căile pierzării te fereşte.

Căci piaza morţii împrejur pândeşte!

Merseră ci o zi, neseâ trei, până seara. Atunci văzură ivindu-se înaintea oi aşzat pe o temelie înaltă şi luminat de razele roşii ae oaelui în asfinţit, un călăreţ stând nemişcat şi ţinândânvâit o lance lată de fier cc părea o flacără vie, ae culară acrului de foc din zare.

Când ajunseră pDap de tot de năluca aceea, văzură că şi călăreţul, şi du, şkemelia pe care şedeau erau de aramă, iar pe fieru'laice, pe latura luminată de cele din urmă raze ale soarta, eau săpate în litere de jar cuvintele acestea: „Neînfricaţi căltai, uică aţi pătruns până la pământurile oprite, dacă ru n vti mai întoarce de unde aţi venit, dacă nu cunoaştetidrinvl către Cetate, împingeţi-mă cu mâinile fi rotiţi-mâpcter^lia mea, apoi înareptaţi-mă încotro voi rămâne irtos ci faţa."

Atunci emirul Nusa se apropie de călăreţ şi îl împinse cu mâns ii codată, cu iuţeala fulgerului, călăreţul se răsucişise >pri cu faţa în partea cu totul dimpotrivă cclci p areo urmaseră călătorii. Iar şeicul Abdossamad pricepcă ntr-adevăr se înşelase şi că noua calc era calca cea b iă.

Îndată caravanajitocându-se îndărăt, porni pe calea cea nouă şi îşi urrricăltoria zile şi zile în şir, până cc ajunse, într-un fapie sară, în faţa unui stâlp de piatră neagră, de care era fcptăân lanţuri o făptură ciudată din care nu se vedea deâ o jmărate de trup, cealaltă jumătate fiind îngropatăalân în pământ. Trunchiul acela ce ieşea din pământ pica în gurgui hâd, răsădit acolo de puterile iadului, fc< n<şru şi mare ca un trunchi de palmier bătrân şi. Sat văduvit de frunzele lui. Avea două aripi uriaşe şi leţreşi patru mâini, dintre care două erau ca labele cu gleae se leilor. Un păr ţepos ca părul cel aspru din coacfa nşaului sălbatic se zburlea crunt pe ţeasta lui înfricoşiare în găvanele ochilor ardeau lumini roşii, pe când fruntea cu două rânduri de coarne de bou era găurită de un ochi ce sc holba ţintă, împietrit, aruncând sclipiri verzi ca ochii de tigru ori de panteră.

La ivirea călătorilor, trunchiul începu să-şi zbată braţele, scoţând sunete înfricoşătoare şi frământându-se deznădăjduit, de parcă ar fi vrut să-şi rupă lanţurile ce-l ţineau legat de stâlpul cel negru. Şi caravana, cuprinsă ae o spaimă mare, încremeni pe loc, nemaiavând putere nici să meargă înainte, nici să dea îndărăt.

Atunci emirul Mussa se întoarse către şeicul Abdossamad şi îl întrebă:

Poţi tu cumva, o, preacinstite şeic, să ne spui ce poate fi aceasta?

Şeicul răspunse:

Pe Allah! O, emire, aceasta trece de înţelegerea mea.

Şi emirul Mussa zise:

Atunci du-te mai aproape şi întreabă-1. Poate ne-o lumina chiar el.

Şi şeicul Abdossamad nu vroi să arate că şovăie, sc apropie de arătare şi îi strigă:

În numele Atoatcstăpânitorului care ţine sub mâna lui împărăţiile cele văzute şi cele nevăzute, te juruicsc să-mi răspunzi. Spune-mi cine eşti, de când eşti aici, şi carc-i pricina ce ţi-a căşunat o pedeapsă aşa de ciudată.

Atunci trunchiul latră. Şi iată ce înţeleseră emirul Mussa, şeicul Abdossamad şi tovarăşii lor din grohăielile lui:

Sunt un efrit din spiţa lui Eblis, tatăl ginnilor. Numele meu este Daeş ben-Alaemaş. M-a înlănţuit aici Puterea cea Nevăzută, până la sfârşitul veacurilor.

Odinioară, în ţara aceasta ocârmuită de împăratul Mării, se afla Cetatea-de-Aramă, sub ocrotirea unei zeiţe cioplite din agată roşie. Paznic şi locuitor al acelei cetăţi eram eu. Întrucât chiar că îmi făcusem lăcaş în lăuntrul ei; şi din toate ţările veneau mulţimi de oameni să-şi afle soarta prin mijlocirea mea şi să asculte prorocirile şi prezicerile mele.

Împăratul Mării, căruia şi cu îi eram supus, avea sub stăpânirea lui toată oastea duhurilor răzvrătite împotriva puterii lui Soleiman ben-Daud; şi mă ridicase căpetenie peste oastea aceea, dacă ar fi fost să izbucnească vreun război între el şi acel stăpân înfricoşător al ginnilor. Şi chiar că războiul nu zăbovi mult până să izbucnească.

Împăratul Mării avea o fată aşa de frumoasă, încât faima ei ajunsese până la urechile lui Soleiman. Şi Soleiman, dorind s-o aibă printre soţiile lui, trimise un sol la împăratul Mării ca să i-o ceară de soţie şi totodată să-i poruncească să sfarme statuia de agată şi să mărturisească numaidecât că nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah şi că Soleiman este profetul lui Allah. Îşi îl ameninţa cu mânia şi cu răzbunarea, de nu se va supune pe dată dorinţelor lui.

Atunci împăratul Mării îşi adună vizirii şi căpeteniile tic ginni şi le spuse:

Iată că Soleiman mă ameninţă cu tot felul de năpaste, ca să mă silească să i-o dau pe fata mea şi să sfărâm statuia care slujeşte de lăcaş căpeteniei voastre Daeş benAlaemaş. Ce gândiţi voi despre ameninţările lui? Să mă plec ori să-i stau împotrivă?

Vizirii răspunseră:

Şi ce ai avea, o, doamne al nostru, să te temi de puterea lui Soleiman? Puterile noastre sunt pe puţin tot. Itâta de tari ca şi ale lui. Şi vom izbuti noi să i le nimicim!

Apoi se întoarseră către mine şi-mi cerură sfatul. Atunci eu spusei:

Singurul nostru răspuns către Soleiman este să-1 ciomăgim bine pe trimisul lui.1

Şi fapta se săvârşi pe dată. Şi-i spuserăm trimisului: 1 în varianta tradusă de M. A. Sal ie, împăratul Mării o imploră pe idoliţă: N-am să mă tem de Soleiman nicicând. Că ftiu cu bine tonte cate sunt. Îl voi zdrobi în praf, de vrea război – Şi sufletul am să i-i smulg apoi!

— Întoarce-te acuma să-i povesteşti stăpânului tău ce-ai păţit.

Când a aflat cum a fost pătimit trimisul lui, Soleiman s-a mâniat peste măsură şi a strâns numaidecât toate puterile pe care le avea la îndemână – duhuri, oameni, păsări şi jivine. A încredinţat lui Assaf ben-Barkhia puterea peste oştile omeneşti, şi lui Domriatt, sultanul efriţilor, puterea peste toată oastea duhurilor, în număr de şaizeci de milioane, şi peste cea a jivinelor şi a păsărilor de pradă, venite din toate părţile văzduhurilor şi de pe toate ostroavele şi din toate mările pământului. Şi când totul fu gata, Soleiman porni în fruntea acclei amarnice oştiri să năpădească ţara împăratului Mării, domnul meu. Şi cum ajunse, îşi orândui oastea în rânduri de bătălie. Aşeză mai întâi la cele două aripi jivinele rânduite după însemnătate, în patru şiruri, şi puse în văzduhuri păsările cele mari de pradă, menite să slujească de străji, spre a-l vesti despre mişcările noastre şi a se repezi deodată asupra luptătorilor noştri ca să le crape şi să le scoată ochii. Oastea din frunte o alcătui din oameni, iar pe cea din spate din duhuri; şi puse de-a dreapta lui pe vizirul Assaf ben-Barkhia, iar de-a stânga pe Domriatt, căpetenia efriţilor din văzduh. El rămase la mijloc, stând într-un jeţ de porfiră şi aur, purtat de patru elefanţi strânşi roată. Şi slobozi apoi semnul de bătălie.

Numaidecât se auzi o larmă care sporea odată cu iureşul şi cu zborul năvalnic al duhurilor, al oamenilor, al păsărilor de pradă şi al fiarelor de război; răsuna pământul de bufnetul năprasnic al paşilor, iar văzduhurile clocoteau de plesnetele potoapelor de aripi, şi de huiete, şi de ţipete, şi de mugete.

Iar accasta ii răspunde prin glasul ginnului:

Stăpână-a mea, iţi ftiu puterea mare. Ci Soleiman ar vrea să te doboare. Stăpână-a mea, te chem în ajutor – Poruncii tale-i stau împlinitor!

Eu aveam în seamă să poruncesc peste oştile aflate în frunte ale duhurilor supuse împăratului Mării. Dând semn şirurilor melc, mă repezii în fruntea lor asupra oastei de duhuri vrăjmaşe de sub porunca domnului lor Domriatt.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherczada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar cândfii cea de a trei sute patruzeci fi doua noapte spuse:

Asupra oastei de duhuri vrăjmaşe de sub porunca domnului lor Domriatt.

Şi, la rându-mi, căutai să răzbesc căpetenia vrăjmaşilor, când deodată îl văzui că se preschimbă într-un munte de flăcări ce se porni să reverse valuri de foc, străduindu-se să mă cuprindă şi să mă înăbuşe sub vârtejurile care cădeau peste noi în pânze aprinse. Eu, îndemnându-i pe-ai mei, mă apărai şi mă împotrivii cu îndârjire vreme multă; şi numai când văzui limpede că numărul vrăjmaşilor avea să ne zdrobească fară putinţă de scăpare, slobozii semnul de dare îndărăt şi căutai scăparea fugind cu bătăi dese de aripi prin văzduh. Ci, la porunca lui Soleiman, ne pomenirăm hăituiţi şi împresuraţi din toate părţile deodată de duşmani – duhuri, şi oameni, şi jivine, şi păsări; şi ne văzurăm unii nimiciţi, ilţii sfărâmaţi sub picioarele animalelor cu patru picioare, i.ir alţii prăvăliţi din slava slăvilor, cu ochii scoşi şi cu trupurile sfâşiate. Pe mine m-au ajuns după ce m-au iugărit vreme de trei luni. Atunci m-au prins şi, legat de fv'it, m-au osândit să zac priponit de acest stâlp negru, până la sfârşitul lumilor, pe când toate duhurile de sub porunca mea au fost luate prinse, apoi au fost preschimbate în abur şi închise în vase de aramă pecetluite cu pecetea lui Soleiman şi aruncate în adâncurile mării care scaldă zidurile Cetăţii-de-Aramă.

Cât despre oamenii care au sălăşluit în Cetate, nu ştiu ce s-o mai Pi făcut cu ei, înlănţuit cum sunt de când s-a nimicit puterea noastră. Ci, dacă va fi să ajungeţi la Cetatea-de-Aramă, poate că le veţi găsi urmele şi veţi afla povestea lor.

Când sfârşi de istorisit, trunchiul începu să se zbuciume amarnic. Iar emirul Mussa, temându-se ca nu cumva să izbutească să scape ori să le ceară să-1 ajute în strădaniile lui, nu voiră să mai zăbovească acolo şi grăbiră să-şi urmeze calea cătrc Cetatea-de-Aramă, ale cărei turnuri şi ziduri se şi vedeau ivindu-se în zări prin pojarul amurgului.

Când ajunseră la o mică depărtare de Cetate, întrucât se lăsa noaptea şi lucrurile dimprejur luau o înfăţişare potrivnică, chibzuiră că este mai bine să aştepte până dimineaţa spre a se apropia de porţi; şi îşi aşezară corturile ca să-şi petreacă noaptea acolo, sleiţi cum erau de truda călătoriei.

Dc-abia mijiseră zorii zilei luminând culmile munţilor dinspre răsărit, când emirul Mussa îşi şi deşteptă tovarăşii şi porni la drum cu ci spre a sc duce la una din porţile de intrare. Atunci, în strălucirea dimineţii, văzură cum se ridicau dinaintea lor zidurile măreţe de aramă, atât de lucii de-ai fi zis că sunt ieşite nou-nouţe din tiparele în care fuseseră turnate – şi atât de înalte că păreau a Fi chiar începutul munţilor uriaşi care le înconjurau şi pe coasta cărora păreau încrustate, parcă tăiate din cine ştie ce madem necunoscut.

După cc izbutiră să se smulgă din uimirea împietrită în care îi ţintuisc priveliştea, căutară cu ochii o poartă pe unde să intre în Cetate. Ci nu găsiră nici o poartă. Atunci porniră să dea ocol de-a lungul zidurilor, nădăjduind că până la urmă au să afle vreo intrare. Ci nu aflară nici o intrare. Şi urmară să umble aşa ceasuri în şir, fară să vadă nici o poartă şi nici o spărtură, nici pe cineva care să se îndrepte înspre Cetate ori care să iasă din ea. Şi, măcar că era ziua mare, nu auzeau nimic, nici în afara Cetăţii, nici în lăuntrul ei, şi nu băgau de seamă nici o mişcare, nici pe creasta zidurilor, nici la poalele lor. Ci, fară a-şi pierde nădejdea, emirul Mussa îşi îndemna soţii să caute mai departe; şi umblară aşa până seara, şi nu văzură decât desfăşurată dinaintea lor linia cea dreaptă a zidurilor de aramă urmând îndoiturile pământului peste culmi şi văi, şi parcă răsărind din chiar sânul pământului.

Atunci emirul Mussa le porunci tovarăşilor lui să se oprească pentru odihnă şi pentru masă. Iar el şezu să cnibzuiască o vreme asupra celor ce erau de făcut.

După ce se odihni, le spuse tovarăşilor lui să stea acolo să vegheze tabăra până ce se va întoarce el, şi, urmat de şeicul Abdossamad şi de'Ialeb ben-Sehl, urcă pe un vârf înalt de munte ca să cerceteze împrejurimile şi să vadă ce este cu cetatea aceea.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şcherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a trei sute patruzeci şi treia noapte spuse:

Şi să vadă ce este cu cetatea aceea care nu vroia să se lase călcată de iscodelile omeneşti.

I. A început nu izbutiră să zărească nimic în beznă, iutrucât noaptea îşi îndesise umbrele peste pământ; ci deodată, spre răsărit, se ridică o lumină vie, iar pe culmea muntelui se ivi minunată luna şi, dintr-o clipire a ochilor ei, strălumina cerul şi pământul. Iar la picioarele lor se desfăşură o privelişte care le tăie răsuflarea.

Se aflau deasupra unei cetăţi de vis.

Sub pânza albă ce se aşternea până hăt departe unde putea privirea să răzbată în zările cufundate în noapte, bolţi de palate, terase de casc, grădini liniştite se înşirau una după alta în cuprinsul brâului de aramă, şi ape luminate de lună curgeau în jgheaburi prin mii ele şipote limpezi pe sub umbra clădirilor, pe când jos de tot, un lac ca de argint scălda în adâncu-i rece strălucirile cerului oglindit; ceea ce făcea ca arama zidurilor, nestematele sclipinde ale bolţilor, terasele albe, jgheaburile neprihănite şi lacul tot, ca şi umbrele aşternute către apus, să se îngemăneze sub vraja lunii.

Ci toată întinderea aceea era învăluită într-o tăcere necurmată, ca de mormânt. Nici un semn de viaţă omenească nu se arăta acolo jos. Numai nişte chipuri înalte de aramă, fiecare pe câte o podină falnică; numai nişte călăreţi mari, ciopliţi în marmură; numai nişte animale cu aripi, încremenite într-un zbor nemişcat, toate la fel; iar în văzduh, la înălţimea clădirilor, se roteau singurele făpturi mişcătoare în acea nemişcare: mii de lilieci-vampir uriaşi sfâşiau tăcerea înmărmurită, pe când buhe nevăzute îşi aruncau jelaniile şi chemările bocitoare peste palatele moarte şi peste terasele adormite.

După ce îşi umplură ochii cu priveliştea aceea ciudată, emirul Mussa şi cei doi tovarăşi ai lui coborâră de pe munte, minunându-se peste măsură că nu zăriseră în toată cetatea nici o urmă de fiinţă omenească vie. Şi ajunseră la poalele zidurilor de aramă, într-un loc unde văzură săpate patru înscrieri ioniene, pe care şeicul Abdossamad le descifră numaidecât şi Ic tălmăci emirului Mussa.

Cea dintâi spunea:

O, fiu al omului! Deşarte Sunt visele ce le visezi, Căci moartea nu este departe, în nici un mâine să nu crezi.

E un Stăpân ce risipeşte Şi neamuri ţi oştiri, mereu;

Pe craii lumii-i prăbuşeşte* Cu braţu-i ne-ndurat şi greu, Din fala mândrelor palate în strâmte neguri de mormânt. Iar sufletele lor, scăldate în roua dulcelui pământ. Sunt preschimbate într-o mână De scrum sărac şi de ţărână.1

La acestc cuvinte, emirul Mussa grăi:

— O, adevăruri măreţe! O, lunecare a sufletului pe netezimea pământului! Tare-i cutremurător!

Şi însemnă aceste cuvinte pe pergamentele lui. Ci şeicul şi începuse să tălmăcească cea de a doua înscriere, care spunea:

O, fiu al omului! De ce Ţi-acoperi ochii strâns, sub mână? Cum poţi să-ţi mai clădeşti credinţa Pe-o lume ce n-o să rămână?

Au tu nu ftii că lumea nu-i, Pe drumul mare către veci, Decât un scurt popas de-o clipă, Un biet lăcaf prin care treci?

Ci spune, unde-s marii crai Care-au durat împărăţii – Domni pe Irak, pe Ispahan, Pe mândrul Khorassan, îi ftii, Cuceritorii duşi pe rândDe parcă n-ar fi fost nicicând.

1 La M. A. Salie:

Vai, unde-s împăraţii care-au zidit palate Şi după multă trudă le-au părăsit pe toate? Zac în mormânt, zăloage la marele judeţ. Şi putrezesc de-a valma, uitaţi fi fără preţ! Vai, unde li-i oftimea să-i apere luptând? Şi unde li-i averea ce-au strâns-o pe pământf emirul Mussa îşi scrise şi stihurile acestea şi, tulburat foarte, îl ascultă pe şeicul care tălmăcea a treia înscriere:

O, fiu al omului! Se duc Grăbite zilele în zbor. Dar tu priveşti nepăsător Al vieţii tale jalnic crug.

Ci cugetă l/i marea zi A Judecăţii celei Sfinte, Când Domnului vei sta-nainte Şi drept în ochi îl vei privi.

Unde sunt regii ce-au domnit La Indy la Sind, ori la Chitai, Ori peste-al Nubiei sfânt plai? Al morţii vânt i-a risipit1.

Şi emirul Mussa grăi:

— Unde sunt stăpânii Sindului şi ai Nubiei? Prăvăliţi în nimicnicie!

Or, cea de a patra înscriere spunea:

O, fiu al omului! Te-afunzi Cu sufletul în desfătări, Şi nu vezi cum, pe umeri, Moartea îţi stă, pândind orice mişcări.

1 M. A. Salie:

Vai, unde-i cel ce-acoperă întreg pământul cu palate, Stăpânul peste Ind fi Sind*, asupritorul lumii toate? Înfricoşatei lui porunci, la încruntările sprâncenii. Şi itubienii se-ncbinau, fi zindgii' fi-abisinienii. Să nu te-aştepfi la vreun răspuns de la acei ce-s în mormânt, Căci de la morţi nu este sol care s-aducă vreun cuvânt. Prăpădul morţii i-a înfrânt – fi nu le-aduse mântuire, lui ceasul negru, sorocit, palatul mai presus de fire. ('Sindeste numele ţârii de pe malurile râului Ind – în limba sanscrita Sindhu – cucerita de arabi în anul 711. "Zindgiiadică locuitorii insulei Zanzibar, de la răsărit de coastele Africii.)

E lumea pânză de paing, Şi-n umbra-i fară nici o treaptă Stă întunericul de veci Ce te pândeşte fi aşteaptă.

Unde-s acei bărbaţi vestiţi Duşi de-a nădejdilor aripă Şi strălucind ca nişte sori Cu visurile lor de-o clipă?

Au coborât toţi în mormânt Cu aripa din umeri frântă, Lăsând palatele pustii, Prin care cucuveaua cântă.'

Emirul Mussa nu-şi mai putu stăpâni atunci tulbularca şi porni să plângă îndelung, cu tâmplele în mâini, /icându-şi: „O, taină a naşterii şi a morţii! De ce să te mai naşti, dacă tot trebuie să mori? De ce să trăieşti, dacă moartea aşterne peste viaţă uitarea? Ci numai Allah c unoaşte sorţile, iar datoria noastră-i să ne plecăm fară de cârtire". După ce cugetă aşa un răstimp, porni iarăşi l. i drum cu tovarăşii săi către tabără, şi le porunci oamenilor lui să se aştearnă numaidecât pe treabă şi să întocmească din trunchiuri şi din crengi de copaci o scară lungă şi trainică, cu care să se poată urca până pe creasta zidurilor, ca să încerce să pătrundă astfel în cetatea aceea fară porţi.

Pe dată oamenii alergară să caute lemne şi crengi groam şi uscate, le ciopliră cum putură mai bine cu săbiile şi ' U M. A. Salie:

Vai, unde-i cel ce-a zidit palatele fară de seamă Şi care le-a împrejmuit cti-nalte ziduri de aramă? Şi unde-s cei ce-au locuit aceste falnice palate? S-au dus ca nişte călători zoriţi pe căi îndepărtate. Zâloage-s în mormânt acum, pană la ceasul Judecăţii Canei'oată taina lor va sta în tereziile dreptăţii. Doar Domnul – fie-n veci slăvit!

— Va dăinui în veşnicie Şi numai mare mila lui de-a pururi va rămâne vie.

Cu jungherele lor, le înnădiră între ele cu turbanele, cu centurile, cu frânghiile de la cămile, cu chingile şi curelele de la hamuri, şi izbutiră să întocmească o scară destul de înaltă cât să ajungă până la coama zidurilor. Duseră apoi scara până la locul cel mai prielnic, o proptiră din toate părţile cu pietre mari şi, chemând în ajutor numele lui Allah, începură să se caţere încetişor.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şcherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute patruzeci şi patra noapte spuse:

Începură să se caţere încetişor, cu emirul Mussa în frunte. Câţiva rămaseră însă la piciorul zidurilor, ca să vegheze tabăra şi împrejurimile.

Emirul Mussa şi tovarăşii lui umblară ce umblară o vreme pe creasta zidului şi, până la urmă, ajunseră la două turnuri între care se afla o uşă de aramă cu canaturile închise şi ferecate atât de desăvârşit, că nu s-ar fi putut vârî nici vârful unui ac printre ele. Pe uşa aceea era cioplit chipul unui călăreţ de aur care ţinea braţul întins şi palma deschisă; iar pe podul palmei erau scrise cu litere ioniene aceste cuvinte pe care şeicul Abdossamad le citi numaidecât şi le tălmăci astfel: „Freacă de douăsprezece ori cuiul ce se află în buricul meu".

Atunci emirul Mussa, măcar că era tare uluit de aceste cuvinte, se apropie de călăreţ şi băgă de seamă că avea într-adevăr un cui de aur înfipt chiar în mijlocul buricului. Întinse mâna şi frecă acel cui de douăsprezece ori. Iar la cea de a douăsprezecea frecare, cele două laturi ale porţii se deschiseră larg către o scară de piatră roşie ce cobora răsucită. Numaidecât emirul Mussa şi tovarăşii lui porniră pe treptele acelei scări, care îi duse în mijlocul unei săli cc da de-a dreptul spre o uliţă în care se aflau nişte străjeri înarmaţi cu arcuri şi cu spade. Şi emirul Mussa spuse:

Să mergem şi să vorbim cu ei, până ce nu sc iau de noi.

Se apropiară aşadar de străjerii aceia, dintre care unii şedeau în picioare, cu pavezelc la mână şi cu săbiile trase, iar alţii şedeau pe câte ceva sau tolăniţi pe jos; şi emirul Mussa, întorcându-se către ccl ce părea să le fie căpetenie, îi ură bună pace, cu multă cuviinţă; ci omul nici nu se clinti şi nu-i răspunse la salamalec; iar ceilalţi străjeri rămaseră şi ci tot atât de nemişcaţi şi cu ochii ţintă, nedându-lc noilor-veniţi mai multă luare-aminte decât dacă nu i-ar fi văzut deloc.

Atunci emirul Mussa, văzând că străjerii nu pricepeau arăbeşte, îi spuse şeicului Abdossamad:

O, şeicule, grăieşte-le în toate limbile pe care le cunoşti.

Şi şeicul începu să le vorbească mai întâi în limba grecească; apoi, văzând zădărnicia încercării sale, le vorbi în indieneşte, în evreieşte, în persieneşte, în etiopeneşte şi în graiul de la Sudan; ci niciunul dintre ci nu arătă prin vreun semn că ar pricepe ceva. Atunci emirul Mussa zise:

O, şeicule, străjerii aceştia or fi, poate, supăraţi că nu-i cinstim cu bineţelc din ţara lor. Trebuie, dar, să-i încerci cu salamalecurile din toate ţările pe care lc cunoşti.

Şi bătrânul Abdossamad li se temeni numaidecât cu salamalecurile folosite de neamurile de prin toate locurilc pe unde umblase el. Ci niciunul dintre străjeri nu se clinti şi toţi rămaseră împietriţi ca la început.

Văzând aşa, emirul Mussa, peste măsură de nedumerit, nu vroi să mai stăruiască şi le spuse tovarăşilor lui să-1 urmeze şi porni mai departe, neştiind care să fi fost pricina acelei muţenii. Iar şeicul Abdossamad îşi zicea: „Pe Allah! Niciodară, în niciuna dintre călătoriile mele, n-am mai văzut un lucru atâta de nemaipomenit!".

Merseră aşa înainte până ce ajunseră la intrarea în suk. Găsiră porţile deschise şi intrară. Sukul era plin de lume care vindea şi cumpăra; iar tarabele prăvăliilor erau împodobite minunat cu mărfuri. Ci emirul Mussa şi tovarăşii lui băgară de seamă că toţi cumpărătorii şi toţi vânzătorii, precum şi toată lumea ce se afla în suk, încremeniseră ca la un semn, oprindu-se din mers şi din mişcare, de îndată ce-i zăriseră; şi parcă nu aşteptau decât ca străinii să plece, pentru a-şi începe iar treburile obişnuite. Dar nu s-ar fi zis că dădeau vreo luare-aminte ivirii acestora, şi se mulţumeau să-şi arate numai prin tăcere şi nepăsare nemulţumirea faţă de venirea lor nedorită. Şi, ca să dea şi mai mult înţeles acelei purtări reci, la trecerea lor se aştemea peste tot nemişcarea, de nu se mai auzeau răsunând sub bolta uriaşă a sukului, în încremenirea dimprejur, decât paşii lor singuratici. Şi străbătură aşa, neîntâmpinaţi de nicăieri cu nici un semn de bunăvoinţă ori de vrăjmăşie, cu nici un zâmbet de bun venit ori de batjocură, sukul giuvaiergiilor, sukul de mătăsuri, sukul şelarilor, sukul neguţătorilor de pânzeturi, pe cel al pantofarilor, şi sukul neguţătorilor de arome şi de mirodenii.

După ce străbătură sukul de mirodenii, ajunseră deodată într-o piaţă uriaşă peste care soarele revărsa o lumină cu atâta mai orbitoare cu cât în sukuri fusese o lumina cernută ce le deprinsese privirile cu dulceaţa ei. Şi tocmai la capătul acelei pieţe, între nişte stâlpi de aramă ameţitor de înalţi, ce slujeau de piedestale unor jivine mari de aur cu aripi întinse, se ridica un palat de marmură mărginit de turnuri de aramă şi străjuit de un zid de oameni înarmaţi şi încremeniţi, cu lăncile şi spadele arzând fară să se mistuie. O poartă de aur deschidea intrarea în acel palat în care emirul iMussa pătrunse urmat de tovarăşii lui.

Şi văzură mai întâi, de-a lungul clădirii şi mărginind o curte cu havuze de marmură colorată, o prispă lungă sprijinita pe stâlpi de porfir; iar prispa aceea slujea de adăpost pentru arme, căci pretutindeni se vedeau, atârnând pe stâlpi, pe ziduri, ba până şi din tavan, arme grozave, minuni împodobite cu încrustături scumpe, aduse acolo din toate ţările de pe pământ. De jur împrejurul acelei prispe ferecate se înşiruiau sprijinite de pereţi nişte laviţe de abanos lucrate desăvârşit, împodobite cu argint şi cu aur, şi pe care şedeau sau dormeau războinici îmbrăcaţi în hainele lor de sărbătoare şi care nu făcură nici o mişcare, fie ca să le închidă oaspeţilor drumul, fie ca să-i poftească să-şi urmeze plimbarea uimită.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şchcrezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a trei sute patruzeci f i cincea noapte spuse:

Fie ca să-i poftcască să-şi urmeze plimbarea uimită.

Străbătură deci prispa aceea, care era împodobită sus cu o brână tare frumoasă, iar pe sineala brânei văzură poleită în litere de aur o înscriere în limba ioniană, cu o mulţime de sfaturi minunate, pe care şeieul Abdossamad le tălmăci întocmai: „In numele celui pururea neschimbător, stăpânul peste ursitele tuturora! O, fiu al omului, întoarce capul şi ai să vezi moartea cum stă să-ţi răpească sufletul'/Unde este Adam, părintele oamenilor? Unde sunt Nuh şi neamul urmaşilor lui? Unde este Nemrod cel înfricoşător> Unde sunt domnii, şi cuceritorii, şi toţi Chosroii, şi Cezarii, şi Faraonii, şi împăraţii de la Ind şi de la Irak, stăpânii Persiei şi cei ai Arabiei, şi Iskandar-Cel-Cu-Două-Coarne? Unde sunt stăpânii pământului, Hamam şi Karun1 şi Seddad, fiul lui Aad, şi toţi cei din neamul lui Kanaan? Im porunca Celui veşnic, au lăsat pământul şi s-au dus să dea seamă de faptele lor în ziua Răsplăţii.

O, fiu al omului! Nu te închina lumii şi deşertăciunilor ei!

Teme-te de moarte! Cucernicia faţă de Domnul şi teama de moarte sunt cheia oricărei înţelepciuni. Numai aşa ai să culegi roada faptelor celor bune care te vor înmiresma la ziua cea cumplită a Judecăţii. "2

După ce îşi însemnară pe pergamentele lor şi această înscriere care îi tulbură până peste fire, trecură printr-o uşă care se deschidea la mijlocul prispei şi intrară într-o sală în care era un havuz frumos de marmură străvezie, din care ţâşnea un şuvoi de apă. Deasupra havuzului se nuh este numele arabizac al biblicului Noc. Iskandar-Cel-Cu-Două Coarne este numele dat de arabi lui Alexandru cel Marc. Hamam, după Coran, era vizirul Faraonului de pe vremea lui Moisc. Karun (în Biblie: Corc) era, spune Coranul (cap. XXVIII, v. 76-82),. Din neamul lui Moisc" şi a fost atâta de boşat, încât oogătia lui a devenit proverbială; din pricina marii sale îngâmfări, Moisc l-a peaepsit sa fie înghiţit de pământ cu toate bunurile lui.

2 Li M. A. Salie, inscripţia este în versuri:

Viteazule, ia seama la câte vezi acum – Să fii cu chibzuinţă pe-al amăgirii drum. Priveşte-i pe cei care şi-au ridicat palate: Toţi sunt acum zăloage preamultelor păcate. Nici casa-mpodobită nu le-a adus noroc, Nici aurul [să schimbe al vieţii scurt soroc. S-au prăbuşit din piscul măririlor trufaşe> Şi-n strâmtele morminte ifi au acum lăcaşe. Cu ţipăt auziră la ceasul de-ntristare: Vai, unde sunteţi tronuri, coroane fi odoare? Şi dulcile fecioare> ascunse sub perdele, Cu care pctrecurăţi în ceasuri le-acele?" 'farâna din morminte răspunde-n aiuriri: „Li s-au uscat pe buze vrăjiţii trandafiri!" Mâncând fi bând trăiră ospăţul lor bogat, Pe urmă viermii lacomi cu ei s-au ospătat.

Desfăşură, ca o boltă măiestrit colorată, un cort făcut din văluri de mătase şi de zarafir de culori felurite, îngemănate între ele cu un meşteşug desăvârşit. Apa, ca să ajungă la havuz, curgea prin patru jgheaburi cu ghizdurile tăiate vrăjitor în pardoseala sălii, iar albia fiecărui jgheab era smălţuită în altă culoare: cel dintâi era un jgheab de porfiră trandafirie, cel de al doilea de topaze, cel de al treilea de smaralde, iar cel de al patrulea de peruzele; încât apa căpăta culoarea jgheabului prin care curgea şi, luminată de lumina cernută prin mătăsurile de deasupra, aşternea asupra lucrurilor dimprejur şi a pereţilor de marmură un abur ca priveliştea mării.

Dc acolo intrară pe cea de a doua uşă şi ajunseră într-o altă sală pe care o găsiră ghiftuită cu bani vechi de aur şi de argint, cu giuvaieruri, cu mărgăritare şi rubine şi tot felul de nestemate. Şi erau atâtea grămezi, că de-abia izbutiră să se strecoare printre ele şi să intre în cea de a treia sală.

Aceea era plină cu armuri făcute din mademuri scumpe, cu paveze de aur împodobite cu nestemate, cu coifuri vechi, cu săbii de la Ind, cu lănci, şi suliţe, şi platoşe de pe vremi le lui Daud şi ale lui Soleiman; şi armele acelea erau aşa de bine păstrate toate de parcă de-abia în ajun ar fi ieşit din mâinile celor ce le făuriseră.

Intrară apoi în cea de a patra sală, plină toată cu dulapuri şi rafturi de lemn scump, în care, rânduite frumos, şedeau o mulţime de haine alese, rochii bogate, mătăsuri scumpe şi zarafâruri iscusit ţesute. De acolo porniră cătrc o uşă deschisă care le îngădui să intre în cea de a cincea sală.

Acolo, din podea până la tavan, nu se aflau decât vase >i lucruri pentru băuturi, pentru mâncăruri şi pentru sfintele spălări: vase de aur şi de argint, lighene de cleştar-de-stâncă, pocale de pietre nestemate, tăvi de jad şi «le agată de felurite culori.

După ce se minunară de toate, se pregăteau să se întoarcă pe unde veniseră, când se ispitiră să ridice perdeaua mare de mătase şi de zarafir ce acoperea un perete al sălii. Şi văzură în spatele acelei perdele o uşă mare, lucrată în marchetării dibace de fildeş şi de abanos, închisă cu zăvoare grele de argint, fară nici o urmă de lăcaş pentru vreo cheie. Aşa că şeicul Abdossamad se apucă să cerceteze dichisul acelor zăvoare şi, până la urmă, eăsi un cârlig ascuns, pe care, după multă caznă, izbuti să-1 mişte. Numaidecât uşa se răsuci în ţâţâni şi se deschise dinaintea călătorilor, care intrară într-o sală de-a mirărilea, zidită pe de-a-ntregul ca o boltă, cioplită în marmură, atâta de lucitoare că părea o oglindă de oţel. Prin ferestre, printre giurgiuvelele de smaralde şi de diamante, se cernea o lumină care încercăna toate câtc se aflau acolo cu o strălucire nepământească. La mijloc, sprijinit pe nişte pilaştri de aur, fiecare purtând în vârf o pasăre cu penele de smarald şi cu ciocul de rubin, strălucea un fel de paraclis aşternut cu zarpalc de mătase care coborau lin, pe un şir de trepte de fildeş, până la podea, unde un chilim falnic, de culori semeţe, din lână aleasă, înflorea de flori fară miros şi de o iarbă fară freamăt, clocotind de toată viaţa închipuită a dumbrăvilor lui pline de păsări şi de jivine zugrăvite în nesmintita lor frumuseţe şi în trăsăturile lor aidoma.1 1 La M. A. Salie, sc consemnează şi următoarea inscripţie: Tu, omule, nu te lăsa răpit de-amăgitoarele nădejdi. Căci tot ceea ce-aduni cu mana grea, pe toate-a i fă le părăseşti. De bucurii fi străluciri lumeşti tnsetoşezi şi le râvneşti fierbinte – La fel le-au jinduit şi cei care-au plecat mai înainte. Pe drept şi pe nedrept au strâns grămezi de aur scump, de-a lungttl şi de-a latul.

Ci n-au scăpat de-al soartei negru rost când li s-a împlinit veleatul. Războinici crunţi aveau sub mana lor mulţimi de oşti neînfricate. Dar au lăsat şi aur scump, şi oşti, fi luminatele palate, în strâmtele morminte-nghesuiţi, în pulbere s-au mistuit. Şi-acum zâloage-s pentru tot ce-au fost ji pentru tot ce-au săvârşit, Ca nişte călători sunt, care-au mas lăsându-şi jos povara, într-o seară, lut casa unde găzduire nu-i şi nimeni nu-i aşteaptă-afară. Stăpânul case/strigă: „Hei, plecaţi! Ce-aţi tăbărât aici la poartă?

Emirul Mussa şi însoţitorii lui suiră treptele acelui paraclis şi, când ajunseră sus, încremeniră în uimire. Sub un baldachin de catifea împodobit cu geme şi cu diamante, pe un crivat larg de chilimuri de mătase puse unul peste altul, sta culcată o copilă cu chip orbitor, cu pleoapele lipite de somn sub genele lungi şi arcuite, şi a cărei frumuseţe sporea de liniştea vrăjită a obrajilor, de cununa de aur ce-i lumina fruntea şi de gherdanul sticlind de mărgăritarele care îi alintau cu gingăşia lor gâtul dauriu. La dreapta şi la stânga patului şedeau doi robi, unul alb şi altul negru, fiecare cu câte o spadă în mână şi cu o suliţă de oţel.

La picioarele patului se afla o tablă de marmură pe care erau zugrăvite aceste cuvinte: „Sunt domniţa îâdmor, fiica stăpânului amaleciţilor. Cetatea aceasta este cetatea mea.

Tu, cel care ai izbutit să răzbaţi până aici, călătorule, poţi să iei tot ce-ţi doreşti.

Cifereşte-te a cuteza, ispitit de farmecele mele şi de patima ta, sa mă atingi cu mână-ţi prihănitoare!"

Când se dezmetici din tulburarea pe care i-o pricinuise vederea acelei fecioare adormite, emirul Mussa le spuse tovarăşilor săi:

— E vremea să plecăm din aceste locuri, acuma, după cc am văzut lucruri atâta de uimitoare, şi să ne îndreptăm către mare, spre a încerca să găsim vasele de aramă. Ci puteţi să luaţi din acest palat tot ce vă ispiteşte; numai feriţi-vă să puneţi mâna pe domniţă ori să vă atingeţi de hainele ei.

A în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Luaţi-vă povara fi plecaţi pe drumul lung care vă poartă! I% Şi rătăcesc pe drumuri fără fel fi inima lt se sfâşie. Acuma nici popasul, nici plecarea nu le aduce bucurie. Adună-fi deci merinde mai alese fi strânge sfinte bogăfimi – Se cade doar cu frică de Domnul să trăim! '

Dar cândfu cea de a trei sute patruzeci/'şasea noapte spuse:

Numai feriţi-vă să puneţi mâna pe domniţă ori să vă atingeţi de hainele ei.

Atunci Taleb ben-Sehl zise:

O, emire ai nostru, nimica din palatul acesta nu se poate asemui cu frumuseţea fetei. Ar fi păcat s-o lăsăm aici, în loc s-o ducem cu noi la Damasc, ca să i-o dăruim califului. Asemenea dar ar preţui mai mult decât toate vasele cu efriţi din mare.

Emirul Mussa răspunse:

Nu se cade să ne atingem de domniţă. Ar fi s-o supărăm şi să atragem asupra noastră năpastele.

Ci Taleb grăi:

O, emire al nostru, domniţele nu se supără niciodată de asemenea silnicii, fie că sunt vii, fie că sunt adormite.

Şi, spunând aceste cuvinte, se apropie de copilă şi vru s-o ridice în braţe. Ci pe dată căzu mort, străpuns de săbiile şi de suliţele celor doi robi care îl izbiră amândoi deodată, şi în cap şi în inimă, şi iarăşi rămaseră nemişcaţi ca piatra.

Văzând acestea, emirul Mussa nu vroi să mai zăbovească o clipită în acel palat, şi le porunci tovarăşilor lui să iasă degrabă şi să pornească pe calea către mare. Când ajunseră pe ţărmul mării, văzură o mulţime de oameni negri trudind să-şi usuce mrejele de pescuit şi care răspunseră în limba arăbească la salamalecurile lor, după datina musulmană. Şi emirul Mussa îi spuse celui ce era mai vârstnic dintre ei şi părea că le este căpetenie:

O, preacinstitule şeic, venim din partea stăpânului nostru, califul Abdalmalek ben-Mervan, să căutăm în marea aceasta nişte vase în care se află nişte efriţi de pe vremea profetului Soleiman. Ne poţi ajuta să le găsim şi poţi să ne lămureşti taina acestei Cetăţi în care toate fiinţele stau neclintite?

Bătrânul răspunse:

Fiule, află mai întâi că noi toţi cei de-aici, pescarii de pe ţărmul acesta, suntem drept-credincioşi întru cuvântul lui Allah şi al Trimisului său (asupra-i Fie rugăciunea şi pacea!); iar toţi cei ce se află în Cetatea-deAramă sunt vrăjiţi din vremurile cele de demult, şi aşa au să rămână până la ziua Judecăţii. In ceea ce priveşte vasele în care se află efriţii, apoi nimica nu este mai uşor dccât să vi le dăm, de vreme ce avem aici o mulţime de care ne slujim, după ce le golim, ca să ne Fierbem peştele şi hrana. Putem să vă dăm câte vreţi. Numai că, înainte de a le goli, trebuie să le faceţi să vuiască bătându-le cu palmele până când cei cc se află în ele jură că primesc adevărul soliei Profetului nostru Mahomed, spre a-şi răscumpăra păcatul lor dintâi şi răzvrătirea împotriva puterii lui Soleiman bcn-Daud.

Pe urmă adăugă:

Iar noi vrem să vă mai dăm, ca dovadă a credinţei noastre faţă de stăpânul nostru al tuturora, emirul dreptcredincioşilor, două Fete ale Mării, pe care le-am pescuit chiar astăzi şi care sunt mai frumoase dccât toate Fiicele oamenilor.

Şi, spunând aceste cuvinte, moşneagul îi aduse emirului Mussa douăsprezece vase de aramă, pecetluite cu plumb de pecetea lui Soleiman. Şi îi mai aduse, după ce Ic scoase dintr-un feredeu mare, şi pe cele două Fete ale Mării, care erau două făpturi minunate, cu nişte plete lungi şi unduioase, cu chipurilc ca luna, cu nişte sâni nurlii şi rotunzi şi tari ca posmagii năierilor; dar de la mijloc în jos erau lipsite de podoabele obişnuite ale fetelor oamenilor, iar în locul acestora aveau o coadă de peşte ce se mişca la dreapta şi Ia stânga cu nişte legănări aidoma celor pe care le fac femeile când văd că ia seama cineva la mersul lor. Aveau un glas tare dulce şi un zâmbet vrăjitoresc, dar nu pricepcau şi nu grăiau în nici un grai cunoscut şi doar se mulţumeau, la toate întrebările câte li se puneau, să răspundă cu zâmbetul din ochii lor.

Emirul Mussa şi soţii lui nu pregetară să-i mulţumească bătrânului pentru bunătatea lui darnică şi îl poftiră, pe el şi pe toţi pescarii lui, să lase acele locuri şi să meargă cu ei în ţara musulmană, la Damasc, cetatea poamelor şi a dulcilor izvoare. Bătrânul şi pescarii se învoiră şi, toţi laolaltă, se întoarseră mai întâi la Cetateade-Aramă, de unde luară toate lucrurile scumpe pe care puteau să le care – şi nestemate, şi giuvaieruri, şi aur, şi tot ce era uşor ca greutate şi greu ca preţ. Încărcaţi aşa, coborâră îndărăt de pe zidurile de aramă, îşi umplură sacii şi lăzile cu prada aceea fară de asemuire, şi porniră apoi mai departe pe drumul Damascului, unde ajunseră cu bine, după o călătorie lungă şi fară de necazuri.

Califul Abdalmalek rămase fermecat şi uluit de povestea pe care i-o istorisi emirul Mussa despre călătorie şi oftă:

Tare îmi pare rău că n-am fost cu voi la Cetatea aceea de Aramă. Ci, cu îngăduinţa lui Allah, am să mă duc şi eu cât de curând, să mă minunez de acele minuni şi să încerc să lămuresc taina vrăjii aceleia.

După care, ţinu să deschidă cu chiar mâna lui cele douăsprezece vase de aramă. Şi le deschise unul câte unul. Şi de fiecare dată ieşea câte un abur tare des, ce se preschimba într-un efrit înfricoşător, care se arunca numaidecât la picioarele califului şi striga:

Cer îndurare lui Allah şi ţie pentru nesupunerea mea, o, stăpâne al nostru Soleiman!

Şi pierea prin tavan, spre uimirea tuturor celor de faţă.

Apoi califul fu nu mai puţin minunat şi de frumuseţea celor două Fete ale Mării. Zâmbetul şi glasul şi graiul lor necunoscut îl înfiorară şi îl tulburară numaidecât. Şi porunci să fie aşezate într-un havuz larg, în care ele trăiră o vreme, da mai apoi muriră de zăcăşeală şi de năduf.

Ci emirul Mussa căpătă de la calif îngăduinţă să se aşeze în sfântul Ierusalim şi să-şi petreacă acolo zilele ce le mai avea de trăit, cugetând la cuvintele cele de demult, pe care avusese grijă să le însemneze pe pergamentele sale. Şi muri în cetatea aceea, după ce fusese cinstit şi lăudat de toţi drept-credincioşii, care şi azi se mai duc să-1 pomenească la kubba în care sc hodineşte în tihna şi binecuvântarea celui Preaînalt.

Şi-aceasta-i, o, mult-norocitule sultan, spuse mai departe Şeherezada, povestea Cetăţii-de-Aramă!

Atunci sultanul Şahriar zise:

Povestea aceasta, Şeherezada, chiar că este de minunare!

Ea spuse:

Da, Măria Ta! Ci nu vreau să las noaptea să treacă fară a-ţi povesti întâmplarea ce i s-a întâmplat lui Ibn Al-Mansur.

Şi sultanul Şahriar, minunându-se, întrebă:

Da cine-i Ibn Al-Mansur ăsta? Habar n-am de el!

Atunci Şeherezada, cu un zâmbet, spuse:

Iacătă!