Povestea lui Ibn Al-Mansur despre cele două fete

Foarte mult ştim, o, norocitule sultan, că Harun kwftâ AI-Raşid, califul, se chinuia deseori de nesomn, din pricina grijilor pe care i le da împărăţia. Or, într-o noapte, degeaba se tot răsuci el în patul lui, şi pe-o parte şi pe alta, că tot nu izbuti să aţipească; ba se istovi şi mai tare de zădărnicia strădaniilor acelea. Aruncă atunci furios cu piciorul pătura de pe el şi, bătând din palme, îl chemă pe Massrur, spătarul, care veghea necurmat la uşă, şi îi zise:

Massrur, găseşte-mi ceva cu care să mă veseleşti, căci nu izbutesc să aţipesc!

Massrur răspunse:

Doamne al meu, nimica nu este mai potrivit pentru liniştirea sufletului şi potolirea simţurilor dccât o plimbare în noapte! Afară, în grădină, noaptea e frumoasă. Să coborâm printre copaci şi flori; şi să privim stelele şi semnele lor măreţe, şi să ne minunăm ae frumuseţea lunii ce trece lin printre ele şi coboară până la fluviu ca să se scalde în ape.

Califul spuse:

Massrur, sufletul meu nu râvneşte să vadă asemenea lucruri în noaptea aceasta.

Massrur grăi:

Doamne al meu, ai în sarai trei sute de minuni; şi fiecare minune are un iatac al ei. Mă duc să le vestesc pe toate să fie gata, iar tu ai să treci pe la perdelele de la fiecare iatac şi ai să le cercetezi pe fiecare în parte în toată goliciunea lor, mai cu seamă că ele n-au să ştie că eşti acolo.

Califul spuse:

Massrur, saraiul acesta este saraiul meu, iar fetişcanele acelea sunt roabele mele; ci sufletul meu, în seara aceasta, nu râvneşte nimic de la ele.

Massrur spuse:

Doamne al meu, porunceşte şi-i adun dinaintea ta pe toţi cărturarii, pe toţi înţelepţii şi pe toţi poeţii din Bagdad. Înţelepţii să-ţi spună cugetări alese, învăţaţii să-ţi istorisească ce-au mai dibăcit ci prin hrisoave, iar poeţii să-ţi vrăjească minţile cu stihurile lor.

Califul răspunse:

Massrur, sufletul meu, în seara aceasta, nu râvneşte nimic din toate astea.

Massrur grăi:

Doamne al meu, în saraiul tău sunt o mulţime de paji răpitori şi flăcăiandri desfătători Ia înfăţişare. Mă duc, dacă porunceşti, să le spun să vină aici şi să-ţi ţină tovărăşie.

Califul răspunse:

Massrur, sufletul meu, în seara aceasta, nu râvneşte asemenea desfătări.

Massrur spuse:

Doamne al meu, atunci taie-mi capul! Poate că aceasta ar fi singura cale de a-ţi risipi aleanul.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şcherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar cândfit cea de a trei sute patruzeci fi faptea noapte spuse:

Doamne al meu, atunci taie-mi capul! Poate că aceasta ar fi singura cale de a-ţi risipi aleanul.

La aceste cuvinte, Al-Raşid se porni să râdă cu hohote; pe urmă zise:

Hei, Massrur, poate că într-o zi ai s-o păţeşti şi pe asta! Da până una alta du-te de vezi dacă nu cumva se mai află în sala de la intrare careva cu adevărat vrednic de privit şi de ascultat.

Massrur ieşi numaidecât să îndeplinească porunca şi se întoarse pe dată să-i spună califului:

O, emire al drept-credincioşilor, nu l-am găsit afară decât pe Ibn Al-Mansur.

Şi Al-Raşid întrebă:

Care Ibn Al-Mansur? N-o fi Ibn Al-Mansur din Damasc?

Căpetenia hadâmbilor spuse:

Ba e chiar el, bătrânul cel mehenghi!

Al-Raşid spuse:

Adu-l degrabă!

Şi Massrur îl aduse pe Ibn Al-Mansur, care spuse:

Salamaleikum, o, emire al drept-credincioşilor!

Al-Raşid îi răspunse la fel şi spuse:

Ya Ibn Al-Mansur, povesteşte-mi vreo păţanie de-a ta.

Acela răspunse:

O, emire al drept-credincioşilor, vrei să-ţi povestesc vreun lucru pe care l-am văzut eu însumi, ori ceva ce mi s-a povestit şi mie?

Califul răspunse:

De-ai văzut vreun lucru cu adevărat uimitor, grăbeşte-te de mi-l povesteşte, căci lucrurile văzute sunt cu mult mai căutate decât cele ce sunt cunoscute numai din poveste!

Al-Mansur spuse:

— Atunci, o, emire al drept-credincioşilor, ascultă-mă cu urechile deschise şi cu dulce luarc-aminte.

Califul răspunse:

Ya Ibn Al-Mansur, iată-mă-s gata să te ascult cu urechea, să te privesc cu ochiul şi să-ţi dăruiesc o dulce luare-aminte.

Atunci Ibn Al-Mansur spuse:

Află, o, emire al drept-credincioşilor, că cu în fiecare an mă duc la Bassra să-mi petrec câteva zile la emirul Mohammad al-Haşemi, caimacamul tău din cetatea aceea. Într-un an, mă duc aşadar la Bassra, după obiceiul meu, şi, când ajung la sarai, îl văd pe emir gata să încalece pe cal şi să plece la o vânătoare cu câini. Când mă văzu, nu pregetă, după salamalecurile de bun venit, să mă poftească să-1 însoţesc; ci eu îi spusei:

Iartă-mă, Domnia Ta; căci pe mine numai vederea unui cal şi-mi şi tulbură mistuirea, şi de-abia ştiu să mă ţin pe măgar. Nu sc cade să merg la vânătoare cu câini pe spinarea unui măgar!

Emirul Mohammad mă iertă, lăsându-mi deschis tot saraiul lui şi poruncind slugilor să mă slujească cu toată grija şi să nu care cumva să duc lipsă de ceva cât voi şedea acolo. Şi aşa făcură.

După ce emirul plecă, îmi zisei: „Pe Allah! Ya Ibn Al-Mansur, iată că de ani şi ani vii necurmat de la Bagdad la Bassra şi te-ai mulţumit până astăzi, drept toată plimbarea, să te tot muţi din sarai în grădină şi din grădină în sarai. Treaba asta nu e de nici un folos pentru luminarea ta. Aşa că du-te acuma, când ai destulă zăbavă, şi cată să vezi şi tu vreun lucru mai deosebit pe uliţele Bassrei. Că de altminteri nici nu e nimic mai de dorit ca umbletul pentru a ajuta la mistuire; iar mistuirea ta chiar că este cam anevoioasă; şi te-ai îngrăşat şi te-ai umflat ca un burduf.'1 Atunci, mă lăsai supus de glasul sufletului meu supărat pe burduhănia mea şi mă ridicai pe dată, îmi pusei hainele cele mai frumoase şi ieşii din sarai ca să hoinăresc oleacă, pe ici, pe colea, la nimereală.

Or, bine ştii, o, emire al drept-credincioşilor, că Bassra are şaptezeci de uliţe şi că fiecare uliţă este lungă de şaptezeci de parasanji, după măsura de la Irak. Încât, de la o vreme, mă pomenii deodată rătăcit printre atâtea uliţe şi, în încurcătura mea, începui să merg tot mai grăbit, neîndrăznind să întreb pe nimeni ce cale să iau, de teamă să nu mă fac de râs. Aşa că începui să asud amarnic; şi mă mai cuprinse şi o sete mare; şi gândii că fară doar şi poate soarele năprasnic arc să topească toată grăsimea cea simţitoare de sub pielea mea.

Zorii atunci s-o iau pe cea dintâi uliţă din cale, căutând să dau de vreo umbră, şi aşa ajunsei într-o fundătură unde se afla intrarea într-o casă mare cu o înfăţişare tare frumoasă. Intrarea aceea era pe jumătate ascunsă sub nişte perdele de mătase roşie şi da într-o grădină ce se afla dinaintea casei. Pe fiecare latură se afla câte o laviţă de marmură, adumbrită de o boltă de viţă agăţătoare, şi care mă poftea să mă aşez acolo spre a-mi trage sufletul.

Pe când îmi ştergeam fruntea şi suflam de căldură, auzii din grădină un glas de femeie ce cânta tânguitor cântecul acesta:

De când frumosul căprior s-a dus,

Mi-e inima sâldf de jale-amarâ.

E deci păcat, afa cum el a spus, Să mă iubească-o tânără fecioară?' ' La M. A. Salie:

Sufletul inii este plin de mâhnire fi de dor După cel care i-a dus, ne-nduratul căprior. 0, tu, vânt care-ai stăruit al tristeţii mele jar, Pe Allah. Te rog. Plângând: adu-mi-l acasă iar. Dojeneftc-l cătincl, susură-i în preajmă lin Despre sufletu-mi zdrobit fi-al iubirii mele chin. Şi întreabă-l ta sjârfit, vântule rătăcitor: „Ce-ai de gând cu roaba ta? Oare vrei s-o fi omori Cu al despărţirii chin? Pe un altul n-a-ndrâgit. Sufletul nu fi-a schimbat, vorbele-fi nu le-a minţit. Niciodată n-a călcat sfântul vostru legământ!"

Glasul care cânta era aşa de frumos, iar eu rămăsei aşa de nedumerit de acele cuvinte, încât spusei sufletului meu: „Dacă stăpâna glasului o fi la fel de frumoasă pe cât îmi dă de înţeles cântecul, trebuie să fie o făptură minunată". Atunci mă ridicai, mă apropiai de intrare şi trăsei la o parte binişor perdeaua; şi încet-încet începui să privesc, în aşa fel ca să nu fiu văzut. Şi zării în mijlocul grădinii două tinere, dintre care una părea stăpâna, iar cealaltă roaba. Şi amândouă erau fară pereche de frumoase. Şi cea mai frumoasă era chiar cea care cânta; iar roaba o însoţea din lăută. Şi mi se păru că văd însăşi luna, în cea de a patrusprezecea zi a ei, coborând în grădină; şi îmi amintii stihurile unui poet în această privinţă:

Babilonul desfătării arde-n ochiul ei vrăjit, Printre genele-i frumoase ce mai repede ucid Decât lancea, decât spada, decât fierul ascuţit.

Iar când pletele ei negre peste gatu-i de iasmin Se revarsă legănate, mă întreb cu lung suspin: Nu e noaptea ce-şi aşterne vălul ei peste grădini?

Oare ce podoabe scumpe ard pe pieptu-i rotofei? Două cupe mari de fildeş, rodii sunt, ori sănii ei? Iar sub haina-i străvezie, legănându-se uşor, Oare trupu-i se-nmlădie, sau nisipul mişcător?'

Dacă va zâmbi duios, vântule, şopteşte-i blând: „Bine-ai face s-o ajuţi cu apropierea ta! Mult ii e de tine dor, mult te mai iubeşte ea! Ochii ei nu mai au somn – plâng mereu şi pătimesc!" Dacă-l vei 'ândupleca – eu altceva nu-mi doresc. Dacă insă ai să vezi ură pe obrazul lui, „Nu te mai gândi la ea! Nu te mai gândi!" să-i spui!

        ' La M. A. Salie:

Şirul de mărgăritare cine sub buze ţi-a pus? Cine vin şi românită pe gura-ţi dulce-a adus?

Şi tot ca mă făcu să mă gândcsc şi la aceste stihuri ale poetului:

Ca două petale de dulce narcisă Sunt dulci le-i pleoape; surâsu-i cuminte E'O albă-auroră; iar gura-i e scrisă Ca-n două rubine; sub haina-i fierbinte îţi leagănă raiul grădinile sfinte.'

Atunci eu, o, emire al drept-credincioşilor, nu mă mai putui opri să nu-mi strig: „Ya Allah! Ya Allah!" şi rămăsei acolo, nemişcat, mâncându-le şi sorbindu-le din priviri nurii cei atâta de vrăjitori. Aşa că fata, întorcând u-şi capul către mine, mă zări şi îşi coborî repede iaşmăcuţul peste faţă; apoi, cu toate semnele unei mari supărări, o trimise la mine pe tânăra roabă, cea care cântase din lăută, şi care alergă şi, după ce mă ţintui cu privirile, îmi spuse:

O, şeicule, au nu ţi-e ruşine să priveşti aşa femeile în casa lor? Au bătrâneţea ta şi barba-ţi albă nu te îndeamnă să cinsteşti cele ce se cad a fi cinstite?

Eu răspunsei cu glas puternic, aşa ca să fiu auzit de tânăra ce stase jos:

O, stăpâna mea, ai dreptate, bătrâneţea mea este vădită; dar în ceea ce priveşte ruşinea mea, aceasta-i cu totul altceva.

Şi zâmbetul zorilor cine oare ţi l-a dat? Şi cu lacat de mărgean cine mi te-a ferecat? Dacă cel ce te privefte se socoatefericit. Atunci cel ce te sărută cum să Jur socotii? Dar iată şi spusele altuia:

Stai sfios, mărgăritare, Lingă dulcele mărgean: Fără gura-i zâmbitoare. Strălucirea ta e-n van!

1 La M. A. Salie:

Când se iveşte, ne sugrumă, iar când piere De dortd ei plâng toţi cu grea durere. Ca soarele fi luna luminează. Dar nu-fi ascunde-n nori vrăjita razi/! F. drum spre rai cănutfa ei ufoară – Iar luna, când o vede, stă să moară!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfit cea de a trei sute patruzeci fi opta noapte spuse:

Dar în ccea ce priveşte ruşinea mea, accasta-i cu totul altceva.

Când auzi aceste cuvinte, tânăra se ridică şi veni lângă roaba ei, ca să-mi spună, tulburată peste măsură:

Hei, şi oare cam ce altă ruşine-i mai mare pentru pletele talc albe, o, şeicule, decât faptul de-a te opri la uşa unui harem care nu-i haremul tău şi la uşa unei locuinţe care nu-i locuinţa ta?

Eu mă temenii şi răspunsei:

Pe Allah! O, stăpână a mea, pentru o barbă ca a mea ruşinea nu-i prea marc, mă jur pe viaţa ta! Venirea mea aici are o pricină de iertare.

Ea întrebă:

Şi care-i acea pricină?

Eu răspunsei:

Sunt străin şi mă topea o sete de simţeam că-mi dau sufletul!

Ea răspunse: înţelegem pricina ta şi te iertăm, căci, pe Allah! Este de crezut.

Şi îndată se întoarse înspre o roabă copilă şi-i spuse:

O, drăguţa mea, dă fuga şi adu-i de oăut!

Micuţa pieri şi se întoarse într-o clipită cu o carafa de aur pe o tavă şi cu o năframă de mătase verde. Mă pofti să beau din carafa plină cu apă proaspătă şi înmiresmată frumos cu muşc curat. Luai carafa şi începui să beau domol, cu sorbituri lungi, aruncând priviri furişe către fetişcana stăpână, şi priviri vădite de mulţumire amândurora. După un timp, înapoiai carafa tinerei roabe, care îmi întinse atunci ştergarul de mătase, poftindu-mă să-mi şterg gura. Mă ştcrsci la gură, îi înapoiai ştergarul cel desfătător parfumat cu santal, dar nu mă mişcai din loc.

Când văzu că nemişcarea mea trece peste marginile îngăduite, fetişcana cea frumoasă îmi spuse cu glas stânjenit:

O, şeicule, ce mai aştepţi de nu te întorci în calea ta pe drumul lui Allah?

Eu răspunsei dus pe gânduri:

O, stăpână mea, îmi trec prin minte nişte gânduri care mă frământă tare şi mă vezi cufundat în nişte cugetări pe care nu izbutesc să mi le lămuresc singur.

Ea mă întrebă:

Şi care sunt acele cugetări?

Eu spusei:

O, stăpână mea, cugetam la răsturnările lucrurilor şi la trecerea întâmplărilor care-s roadele vremilor!

Ea îmi răspunse:

Dc bună seamă, astea-s gânduri grele şi toţi avem de plâns câte un necaz pe care ni-l pricinuieşte timpul. Dar pe tine, o, şeicule, ce te-a putut face să cugeţi la asemenea lucruri dinaintea uşii casei noastre?

Eu spusei:

Mă gândeam, o, stăpână a mea, chiar la stăpânul casei acesteia. Mi-I amintesc bine acum. Mă îndemnase cândva să mă mut pe ulicioara aceasta pe care nu se afla decât o casă cu o grădină. Da, pe Allah! Stăpânul acestei case era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei!

Ea mă întrebă:

Atunci, de bună seamă că îţi aminteşti şi de numele prietenului tău?

Eu spusei:

Fără îndoială, o, stăpână a mea! Se numea Aii ben-Mohammad, şi era cinstitul staroste al tuturor giuvaicrgiilor din Bassra. Sunt ani mulţi de când nu l-am mai văzut şi gândesc că acum se află întru mila lui Allah!

Îngăduie-mi, dar, o, stăpână a mea, să te întreb de-a lăsat vreun urmaş!

La aceste cuvinte, ochii fetei se umplură de lacrimi, şi spuse:

Pacea şi milele lui Allah fie asupra starostelui Aii ben-Mohammad! Află, o, şeicule, întrucât ai fost prieten cu el, că răposatul staroste a lăsat o fată numită Badr, drept singura lui urmaşă. Şi ea este singura moştenitoare bunurilor şi a multelor lui bogăţii!

Eu strigai:

Pe Allah! Binecuvântata fiică a prietenului meu nu poţi fi decât chiar tu, o, stăpână a mea!

Ea zâmbi şi răspunse:

Pe Allah! Ai ghicit!

Eu spusei:

— Allah adune-şi asupră-ţi binecuvântările sale, fiică a lui Aii ben-Mohammad! Ci, din cât pot să pricep privind prin mătasea ce-ţi acoperă faţa, o, luno, îmi pare că chipul tău e umbrit de o tristeţe mare! Nu te sfii să-mi dezvăluieşti pricina; căci poate că Allah mă trimite ca să încerc să aduc leac durerii care îţi înnegurează frumuseţea.

Ea răspunse:

Dar cum aş putea să-ţi vorbesc despre nişte lucruri atâta de tainice, câtă vreme nu mi-ai spus nici cum te cheamă, nici cine eşti? 1

Eu mă înclinai şi răspunsei:

Sunt robul tău, Ibn Al-Mansur, din Damasc, unul dintre cei pe care stăpânul nostru Harun Al-Raşid îi cinsteşte cu prietenia sa şi pe care şi i-a ales ca soţi de taină ai lui!

        ' La M. A. Salic: Că spune pocnii: faina-fi poartă numai ce! Ce-ţi rămâne credincios, Cel cu sufletul ales, omul bun, mărinimos. Taina mea o fin în piept ca-ntr-o casă încuiată Cu greu lacăt ferecat fi cu cheia aruncată.

Nici nu rostii bine aceste cuvinte, o, emire al dreptcredincioşilor, că Sett Badr îmi şi zise:

Fii binevenit în casa mea, o, şeicule Ibn Al-Mansur, şi deie Allah să găseşti aici ospeţie caldă şi prietenească!

Şi mă pofti s-o însoţesc şi să intru să iau loc în odaia de primire.

Atunci tustrei intrarăm în odaia de primire din fundul grădinii. După ce şezurăm şi ne răcorirăm cu obişnuitele răcoritoare, care fură minunate, Sett Badr îmi spuse:

Pentru că doreşti, o, şeiculc Ibn Al-Mansur, să afli pricina tristeţii pe care ai ghicit-o pe chipul meu, făgăduieşte-mi taină şi credinţă.

Eu răspunsei:

O, stăpână a mea, taina va fî în inima mea ca într-un sipet de oţel a cărui cheie nu poate fi găsită.

Ea îmi spuse atunci:

Ascultă, dar, povestea mea, o, şeicule!

Şi, după ce copila, roaba cea atâta de drăgălaşă, mă pofti să mai iau o linguriţă din dulceaţa de trandafiri, Sett Badr spuse:

Află, o, Ibn Al-Mansur, că sunt îndrăgostită şi că iubitul meu m-a părăsit. Asta-i toată povestea mea!

Şi Sett Badr, după vorbele acestea, scoase un oftat adânc şi tăcu. Iar eu îi zisei:

O, stăpână a mea, eşti dăruită cu o frumuseţe desăvârşită, iar cel pe care îl iubeşti trebuie să fie desăvârşit de frumos. Cum îl cheamă?

Ea îmi spuse:

Da, Ibn Al-Mansur, iubitul meu este desăvârşit de frumos, întocmai precum zici tu. Este emirul Jobair, căpetenia tribului Bani-Şaiban. Fără de nici o îndoială că el este flăcăul cel mai minunat din Bassra şi din tot Irakul!

Eu spusei:

O, stăpână a mea, nu poate să fie altfel! Ci dragostea voastră s-a mărginit numai la vorbe, ori v-aţi dat şi alte dovezi prin felurite întâlniri mai lungi ori cu urmări mai adânci?

Ea spuse:

De bună seamă că întâlnirile noastre ar fi avut urmări fericite, dacă lunga lor durată ar fi fost de-ajuns ca să lege inimile. Ci emirul Jobair m-a părăsit numai dintr-o bănuială.

La vorbele acestea, o, emire al drept-credincioşilor, strigai:

O, poate fi bănuit crinul că iubeşte noroiul dacă vântul îl pleacă spre pământ? Şi chiar dacă bănuielile emirului Jobair ar fi întemeiate, frumuseţea ta este un temei viu de iertare, o, stăpână a mea!

Ea zâmbi şi îmi spuse:

Şi, o, şeicule, măcar de-ar fi fost vorba de un bărbat! Dar emirul Jobair mă învinuieşte că iubesc o tânără fată, pe aceasta ce se află chiar sub ochii tăi, drăgălaşa care ne slujeşte.

Eu strigai:

Cer iertare de la Allah pentru emir, o, stăpână a mea. Blestemat fie Cel-rău! Ci cum s-ar putea iubi femeile între ele? Dar nu vrei măcar să-mi spui pe ce îşi întemeiază emirul bănuielile sale?

Ea răspunse: într-o zi, după ce mă scăldasem în hammamul din casă, mă întinsesem pe pat şi mă lăsasem pe mâinile roabei mele dragi, copiliţa pe care-o vezi, să se îngrijească de mine şi să-mi pieptene părul. Era o căldură înăbuşitoare, iar roaba, ca să mă mai răcoresc, dăduse la o parte ştergarele ce le aveam pe umeri şi care îmi acopereau pieptul; şi s-a apucat să-mi pieptene cosiţele. Când a isprăvit, m-a privit şi, părându-i tare frumoasă aşa, mi-a cuprins gâtul cu braţele şi m-a sărutat pe obraz spunându-mi: „O, stăpână a mea, mi-ar plăcea să fiu bărbat, ca să te iubesc şi mai mult decât te iubesc". Şi, drăguţa de ea, căuta să mă înveselească, născocind tot felul de jocuri. Şi iată că tocmai în acea clipă a intrat emirul; ne-a aruncat amândurora o privire ciudată şi a plecat repezit, trimiţându-mi nu peste mult timp un bileţel pe care erau scrise aceste cuvinte: „Dragostea nu înseamnă fericire decât atunci când nu se împarte. " 1 Şi din ziua aceea nu l-am mai văzut niciodată; şi niciodată n-a binevoit să-mi mai trimită vreo veste de la el, ya Ibn Al-Mansur.

Eu, atunci, o întrebai:

Dar eraţi legaţi prin vreun senet de căsătorie?

Ea răspunse:

Şi de ce să ne fi legat cu senet? Nu eram legaţi decât prin vrerea noastră, fară amestecul vreunui cadiu şi al vreunui martor.

Eu spusei:

Atunci, o, stăpână a mea, de binevoieşti a-mi îngădui, aş vrea să fiu eu trăsătura de legătură între voi doi, numai de dragul de a şti că se află iarăşi laolaltă două făpturi alese ca voi.

Ea grăi:

Binecuvântat fie Allah care ne-a scos în calea ta, o, şeicule cu faţă albă! Şi să nu crezi cumva că ai să faci un bine unei fiinţe ce uită apoi de preţul facerilor de bine. Am să-i scriu, aşadar, pe dată, cu mcâna mea, emirului Jobair o scrisoare pe care să i-o înmânezi, încercând să-1 faci să judece drept.

Ea i le aduse, şi Sett Badr scrise: ' La M. A. Salic:

Dacă inima-n iubire cu altcineva se-mparte.

Fug de patima iubirii fi ispitele-i deşarte.

Când cel îndrăgit nu-ţi leagă de iubirea-ntreagă dorul.

Ce să caute-n iubire, ce să vrea îndrăgitorul?

        „Mult-iubitul meu, de ce această lungă despărţire? Nu ştii, oare, că durerea alungă somnul departe de ochii mei, fi că atunci când mi se arată în vis, nici nu mai cunosc chipul tău, atât de schimbat fiind?

Spune> te rog fierbinte, de ce ai lăsat iqa deschisă celor ce mă defai? M? Ridică-te, scutură pulberea gândurilor urâte fi întoarce-te fară de zăbavă la mine. Ce zi de sărbătoare are să fie pentru noi amândoi ziua ce va vedea împăcarea noastrăr1

După ce isprăvi de scris, împături scrisoarea şi mi-o înmână.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar cândfii cea de a trei sute cineizecea noapte ' La M. A. Salie, scrisoarca este în versuri şi întrucâtva deosebită: Dragul meu. de ce-a i plecat de la mi fie cu mânie,

BPHHJmostrilinâ? Poate că m-au ponegrit bârfiiorii răi de gura Şi-ai crezut minciuna lor nă vădită-n neagra ură? I-ai crezttt, iubitul meu, şi-ai plecat atunci grăbit, Fără să-mi arăţi măcar ce greşealâ-am săvârşit! Ce minciuni fi-or fi şoptit numai tu le ftii pe toate – Nu vrei insă, dragul meu, şi le judeci cu dreptate! Iar de-oi fi greşit chiar eu vreun cuvânt mai necum în te. Ştii că uneori greşim tâlcurile din cuvinte! Chiar şi vorba lui Allah nu-i aceeaşi tuturora – Oamenii au măsluit chiar şi spusele din Tora Multe s-au răstălmăcit, de când lumea, pe pământ. Cum lui Iacov l-au pârât pe lusuf cel bun şi blând. Dar şi pe cel ce-a pârât, şi pe tine, şi pe mine, Ne aşteaptă, da, pe toţi, crâncenul judeţ ce vine!

        (# Tora este denumirea primelor cinci cărţi – Facerea, Ieşirea, Leviticui Nu merii şi Deuteronomul – din Biblie.)

Spuse:

După cc isprăvi de scris, mpături s<risoarca şi mi-o înmână; şi, totodată, îmi streură în buunar, fară să-mi dea răgaz s-o opresc, o pungscu o mie le dinari de aur, pe care hotărâi s-o păstrez ca minţire pntru slujbele ce i le făcusem odinioară cinstiului starcte, răposatul ei ărinte, şi ca o arvună pentrice va maifi. Îmi luai apoi un-rămas de la Sett Badr şi nă îndrepai către casa lui jobair, emirul neamului BaniŞaiban, ptal cărui părinte, mort de mulţi ani, de asemeiea îl cunccusem.

Când ajunsei la saraiul emrului Jobar, mi se spuse că emirul era şi el la vânătoare, aa că aştepai să se întoarcă. Nu zăbovi mult până ce să £ întoarcăşi, de îndată ce auzi cum mă cheamă şi cine unt, trim>e o slugă să mă poftească a primi să-i fiu oaoete şi să ocotesc casa lui ca drept casa mea. Şi el însus numaidcât veni în calea mea să mă întâmpine.

Or, eu, o, emire al drept-crdincioşilcr, luând seama la dcplina-i frumuseţe de flăcău h floare, rănăsci înmărmurit şi simţii că-mi pierd minţileru totul. Ia el, văzând că nu mă clintesc, socoti că stau în la din pricită sfielii, aşa încât sc apropie zâmbind de mine şi după datiiă, mă îmbrăţişă; îl îmbrăţişai şi cu la rându-mi şi mi se pxu în clipa aceea că îmbrăţişez soarele, şi luna, şlumea întragă cu toate câte se află pe ea. Şi, cum era vrerrsa prânziui, emirul Jobair mă luă de mână şi mă pofti să; tau jos lâigă el pe saltea. Şi numaidecât robii aşternură msa dinainta noastră.

Era o masă plină cu văsăie de la Kiorassan, făcută numai din aur şi din argint şi cu totfclul de bucate fripte ori rumenite pe care şi^ura, şi nsul, şi ochii şi le puteau râvni, într-adevăr1. S< aflau aco3, printre multe

        ; în traducerea lui M. A. Salic, fâgueaza aici şi unâtoarea parodic de kasâdă (poem eroic specific liricii arab):

Sfârâie cocorii graşi, frip pe jar la vatr> Abur de vânat prăjit umle-ntreaga şa ti. Plânge-şi fragezii boboci'âsca – plâng ş eu!

— După puii rumeniţi şi ccoşulgreu.

Alte lucruri minunate, pă. Ri umplite cu fistic şi cu stafide, şi peşti aşternuţi pelăcinte ddofane, şi mai ales o salată de agurijoară pe cai numai vzând-o şi mi se şi umpluse gura de apă. Nimai ponenesc şi de alte bunătăţuri, precum de pilc un orez ninunat cu lapte de bivoliţă, în care îmi ve; a să-mi fund amândouă mâinile până la coate; niciesprc duleaţa de morcovi cu nuci, care îmi place ce r s-a pomciit – o, dulceaţa asta arc să mă omoare întn zi, fară <c nici o îndoială! Nici despre poame, nici de<re băutur ci, o, emire al drept-crlincioşiloi mă jur pe slava strămoşilor tăi! Mi-am stăprit pofta i: imii şi nu m-am atins de nici o îmbucătură. Qmpotriu, am aşteptat ca gazda să mă îmbie de mai lulte ori î întind mâna şi atunci i-am spus:

Pe Allah! Mă juruiesc >, emire obair, că nu mă ating de niciuna din bucateecu care nă ospeţeşti, până ce n-ai să te supui unei ru; îninţi anime pentru care am venit în casa ta!

El mă întrebă:

Măcar pot să aflu, o, «spete al neu, care-i rostul venirii tale, înainte de a mifcga să facun lucru atât de însemnat, încât te poare hoăî să te lejezi de buna mea ospeţire?

Eu, drept orice răspuns, >osei din în scrisoarea şi o întinsei către el.

O luă, o deschise şi o ceti. Car pe dario rupse, o aruncă pe jos făcută bucăţele, o calci n picioar şi îmi spuse:

Ah, ce-mi arde sufletuapă sfântul ffte Qind pe-o lipie, în ur po<ispât, se păjefte! Cină vrednică de-AlUr. Ah, blagoslvire De verdeţuri într-un 11 cu oţet sul/re! Fiert în lapte gras de i.

— Ald pilaf te bea mă Să-fi înfigi în el vârto lâna, fam temi! Sufi ere, indură-tc! Bn -Allah9 se} F: Dacă n-ai să poţi râzi.'fi dă el tărf ya Ibn Al-Mansur! Cere-mi orice vrei şi vei căpăta acel lucru numaidecât. Da să nu-mi pomeneşti nimic despre această scrisoare, la care nu am de dat nici un răspuns.

Eu atunci mă ridicai pe dată şi vrusei să plec; el însă mă opri agăţându-se de hainele mele şi mă rugă fierbinte să rămân, spunându-mi:

O, oaspete al meu! De-ai şti pricina pentru care nu vreau să răspund la scrisoare, n-ai mai stărui o clipă! de altminteri, să nu crezi că ai fi cel dintâi căruia i s-a încredinţat o atare sarcină. Şi, dacă vrei, am să-ţi spun întocmai cuvintele pe care ai fost însărcinat să mi le spui.

Şi numaidccât îmi spuse vorbele cu pricina, întocmai ca şi cum ar fi fost de faţă în clipa când fuseseră rostite. Pe urmă adăugă:

Crede-mă! Dă uitării povestea asta. Şi rămâi de te odihneşte în casa mea atât cât îţi va pofti sufletul.

Vorbele acestea mă hotărâră să rămân. Şi petrecui ziua şi seara toată mâncând, bând şi tăifăsuind cu emirul Jobair. Ci, întrucât nu auzeam nici cântece, nici zvon de lăute, mă minunam băgând de seamă atare obicei osebit de datinele ospeţelor; şi mă hotărâi să-i mărturisesc uimirea mea tânărului emir. Văzui atunci că se înnegurează la chip şi băgai de seamă la el o mare stânjeneală; pe urmă îmi spuse:

De multă vreme am alungat cântecele şi muzica de la ospeţele mele. Ci, de vreme ce aceasta îţi este dorinţa, am să ţi-o îndeplinesc!

Şi pe dată trimise după una dintre roabele lui, care veni cu o lăută indienească învăluită într-un toc de mătasă, şi se aşeză dinaintea noastră spre a începe numaidecât să cânte pe rând în douăzeci şi unu de glasne felurite. Se întoarse apoi la glasna dintâi şi cântă:

Copilele ursitei, cu părul despletit, Plâng toate/'suspină, o, suflete mâhnit!

Şi totufi rnasa-i plină cu poame fi bucate, Şi trandafirii varsă parfumul lor vrăjit, Zâmbesc narcifii zalefi, iar apa în havuzuri Şoptefte lin fi râde în dulce clipocit.

O, fă-ţi curaj, biet suflet Al meu, plin de amar! În ochii tăi nădejdea Are să ardă iar. Şi vei mai bea din cupa Cu-al fericirii har.

Trecu apoi la o glasnă şi mai tânguioasă, şi cântă:

Cel care n-a gustat dulceaţa Iubirii9 nici amarul ei, Atunci când pierde ce-a iubit! Cel care nu cunoaşte rana Iubirii, nu are temei Să ftie-a chinurilor miere: Durerea de-a fi fericit.

Unde sunt nopţile de vrajă Alături de iubitul meu? Unde ni-s ochii plini de doruri, Cu drag privindu-se mereu? Unde ni-s buzele unite Şi unde-i mierea gurii lui? Ah, mierea gurii lui iubite, Dulceaţa sărutării nu-i!

Nopţile până dimineaţa Şi zilele până-n amurg – Trecutul, ah, nu4poţi întoarce Cu valurile-i care curg! Ce mai poţi face împotriva Unei ursite ce te-mpilă, O, biată inimă sfărmată Sub hotărârea-i fară milă?

Nici nu apucă bine cântăreaţa să încheie aceste tânguiri din urmă, că-1 şi văzui pe tânărul meu emir cum cade leşinat, scoţând un ţipăt jalnic. Şi roaba îmi spuse:

O, şeiculc! Asta-i din vina ta! Căci noi de multă vreme ne ferim să cântăm în faţa lui, din pricina tulburării în care îl cufundă şi a zbuciumului pe care i-l stârneşte orice cântare de dragoste.

Eu, la rându-mi, mă certai amarnic că iscasem supărarea gazdei mele şi, când roaba mă pofti, plecai în odaia mea, ca să nu-l mai stânjenesc cu şederea mea acolo lângă el.

A doua zi, chiar când mă pregăteam să plec şi tocmai rugam o slugă să-i ducă stăpânului său mulţumirile mele pentru ospeţire, un rob veni să-mi înmâneze o pungă cu o mie de dinari din partea emirului, rugându-mă s-o primesc pentru oboseala ce-mi dasem, şi spunându-mi că are sarcina să primească bun-rămasul din parte-mi. Eu atunci, ncizbutind nimic în folosul soliei melc, părăsii casa lui Jobair şi mă întorsei la aceea al cărei sol fusesem.

Când ajunsei la grădină, o găsii pe Sett Badr în uşă, aşteptându-mă; şi fară a-mi da răgaz să deschid gura, îmi spuse:

Ya Ibn Al-Mansur, ştiu că n-ai izbutit nimic în solia ta!

Şi îmi povesti pe de rost tot ce se petrecuse între mine şi emirul Jobair, şi-aşa de aidoma, încât gândii că avea niscaiva iscoade plătite care-i spuneau tot ce vroia ea să afle. Dar tot o întrebai:

Cum se face, o, stăpână a mea, de ştii totul atât de bine? Oare erai acolo, fară să te vadă nimeni?

Ea îmi spuse:

Ya Ibn Al-Mansur, află că inimile îndrăgostiţilor au ochi care văd ceea ce alţii nici nu-şi pot închipui! 1 Ci tu nu eşti cu nimic vinovat pentru purtarea lui, ştiu. Asta-i soarta mea!

Pe urmă adăugă, ridicând ochii spre cer:

— O, stăpâne al inimilor, fa ca de acum înainte eu să Piu cea iubită, fară ca să mai iubesc vreodată! Fă ca tot ce a mai rămas din dragoste, în această inimă, pentru Jobair, să se reverse, spre chinul lui, în inima lui Jobair! Fă-1 să se întoarcă la mine, să mă roage pierdut să-1 ascult, şi dă-mi puterea să-1 fac să se chinuiască!

După care îmi mulţumi pentru ceea ce vrusesem să fac pentru ea, şi ne despărţirăm. Iar eu mă întorsei la saraiul emirului Mohammad şi de-acolo plecai îndărăt la Bagdad.

Or, anul următor, trebui, ca de obicei, să mă duc iarăşi la Bassra, pentru neguţătoriile mele; căci se cuvine să-ţi spun, o, emire al drept-credincioşilor, că emirul Mohammad îmi era datornic şi n-aveam decât mijlocul acesta de a mă călători în fiecare an la el spre a izbuti să-1 fac să-mi plătească banii ce mi-i datora. Or, eu, a doua zi de la sosire, mi-am zis: „Pe Allah! Trebuie să aflu urmarea întâmplării cu cei doi îndrăgostiţi".

Mă dusei mai întâi la casa frumoasei Sett Badr. Găsi poarta de la grădină închisă şi mă ului jalea ce se revărsa din tăcerea dimprejur. Privii atunci printre zăbrelele porţii şi văzui în mijlocul cărării, sub o salcie plângătoare, un mormânt de marmură încă nou-nouţ, dar nu izbutii, din pricina depărtării, să citesc numele scris pe el. Şi îmi spusei: „Nu mai este Sett Badr! Tinereţea ei a fost secerată. Ce păcat că o frumuseţe ca aceea s-a prăpădit pe totdeauna! Mâhnirea a copleşit-o, de bună seamă, i-a năpădit inima".

1 Li M. A. Salic:

Inimile-ndrăgostite au, ce-i drept, un ochi anume Care vede-ntotdeauna ce nu vede altă lume.

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a trei sute cincizeci şi una noapte spuse:

Şi i-a năpădit inima."

Mă hotărâi atunci, cu pieptul sugrumat de amărăciune, să mă duc la saraiul emirului Jobair. Acolo mă aştepta o privelişte şi mai mâhnitoarc. Totul era pustiu; zidurile se prefăceau în ruine, grădina era veştejită şi nu se vedea nicăicri urma unei mâini grijulii. Uşa saraiului nu era păzită de nici un rob, şi nu era nicăicri o fiinţă vie care să-mi poată spune o vorbă despre cei ce locuiau acolo. La priveliştea aceasta, îmi spusei în sufletul meu: „Şi el trebuie să fi murit!" Pe urmă, tare trist şi tare amărât, mă aşezai la poartă şi însăilai suspinând:

O, casă tristă, stau în pragu-ţi Să plâng cu-aceste pietre goale Prietenul ce nu mai vine Să-mi iasă fericit în cale.

Ah, unde-i primitoarea gazdă A cărei voioşie caldă Pe toţi căfi i-au bătut la poartă I-a ospătatu-i laolaltă?

Şi unde-s cei ce-odinioară, Prietenii cu dulce fire, Te luminau, sarai de faimă, în anii tăi de strălucire?

Tu, cel ce treci pe drum, urmează-ţi Cărarea vieţii mai departe – Dar nu uita aceste urme Lăsate ţie peste moarte!

Pe când mă lăsam dus aşa de mâhnire, se ivi un rob negru care se apropie de mine şi îmi spuse răstit:

Hei, moşnege! Da mai tacă-ţi gura! Ţi s-a urât cumva cu viaţa? Pentru ce rosteşti asemenea bocete la poarta noastră?

Eu răspunsei:

Ticluiam şi eu nişte stihuri întru pomenirea unui prieten ce locuia în casa aceasta şi care se numea Jobair, din tribul Bani-Şaiban!

Robul grăi:

Numele lui Allah fie asupra lui şi împrejurul lui! Roagă-te întru Profetul, o, şeiculc! Ci pentru ce zici că emirul Jobair e mort? Slavă lui AJlah! Stăpânul nostru încă mai trăieşte, în cinste şi bogăţie!

Eu strigai:

Dar atunci ce-i cu toată jalea asta aşternută peste casă şi peste grădină?

El răspunse:

Din pricina dragostei! Emirul Jobair trăieşte, da-i ca şi cum s-ar şi afla în rândul celor duşi. Zace întins, nemişcat, pe patul lui; iar când îi este foame, nu spune niciodată: „Daţi-mi să mănânc!", şi când îi este sete, niciodată nu spune: „Daţi-mi să beau!"

La cuvintele acestea ale arapului, spusei:

Du-te repede, răsplătească-te-ar Allah! O, faţă neagră, şi spune-i că vreau să-1 văd. Spune-i: „Ibn AlMansur aşteaptă la uşă".

Arapul plecă şi, peste câteva clipe, se întoarse şi mă vesti că stăpânul lui putea să mă primească. Mă pofti să intru şi-mi spuse:

Ai grijă că n-are să priccapă nimic din ce ai să-i vorbeşti, decât dacă ai să ştii să-1 înduioşezi cu anumite vorbe.

Îl găsii pe emirul Jobair culcat, într-adevăr, pe patul lui, cu privirea pierdută în gol, galben şi tras la chip, şi chiar necunoscând pe nimenea. Mă temenii dinainte-i numaidecât, ci el nu răspunse la salamalecul meu. Îi vorbii, ci el nu-mi răspunse. Atunci robul îmi spuse la ureche:

Nu pricepe decât graiul stihurilor. Nimic altceva!

Or, pe Allah! Eu nici n-aveam trebuinţă de altceva mai bun ca să intru în vorbă cu el. Cugetai aşadar o clipă; apoi, cu glas limpede, ticluii:

Dragostea pentru Sett Badr Inima tot ţi-o mai scurmă? Sau la ţărmul dulce-al tihnei Ai ajuns până la urmă (

Stai şi-acuma nopţi de-a rândul Tot în jale şi-n veghere? Ori pleoapa ta cunoaşte Somnul – lina mângâiere?

Dacă tot mai curg fi astăzi Triste lacrimile tale, Dacă sufletu-ţi, sărmanul, Nu s-a vindecat de jale, Ai s-ajungi nebun cu totul Tot urmând această cale.

Când auzi stihurile, emirul Jobair deschise ochii şi îmi spuse:

Fii binevenit, Ibn Al-Mansur! Lucrurile au luat o întorsătură rea în sufletul meu.

Răspunsei pe dată:

Aş putea măcar să-ţi fiu de vreun folos, o, Domnia Ta!

El spuse:

Numai tu mă mai poţi scăpa. Gândesc să trimit prin tine o scrisoare către Sett Badr, căci numai tu ai izbuti s-o îndupleci să-mi răspundă.

Eu răspunsei:

Pe capul şi pe ochii mei!

Atunci, însufleţit oleacă, se ridică într-un peş, întinse pe palmă o foaie ae hârtie, luă un calam şi scrise: „O, mult-iubito crudă, mintea mi s-a risipit şi mă zvârcolesc în deznădejde. Până acum socoteam iubirea lucru fară de nici un preţ, lucru uşuratic, lucru fară de însemnătate. Văd însă, vai! În urma înecării mele în valuri le-i amare, că pentru cel ce se avântă pe apele ei este o mare cumplită şi zbuciumată. Mă întorc la tine cu inima supusă şi îţi cer fierbinte iertare pentru toate câte au fost. Hie-ţi milă de mine şi adu-ţi aminte de dragostea noastră. Dacă îmi vrei moartea, dă uitării bunătatea.

Pecetlui scrisoarea şi mi-o înmâna. Or, măcar că habar n-aveam de soarta gingaşei Sett Badr, nu şovăii o clipă: luai scrisoarea şi plecai la grădină. Străbătui curtea şi intrai în sala de primire, fară să mai bat la uşă.

Or, care nu-mi fu mirarea când zării zece tinere roabe albe stând roată jos pe chilim, iar în mijlocul lor, plină de viaţă şi de sănătate, numai că îmbrăcată în haine cernite, însăşi Sett Badr, soare luminat, dinaintea privirilor mele uluite. Ci grăbii să mă plec şi să-i urez bună pace; iar ea inii zâmbi, răspunse la salamalecul meu şi îmi spuse:

Fii binevenit, Ibn Al-Mansur! Şezi colea! Casa mea este casa ta!

Eu atunci îi spusei:

— Toate necazurile ducă-se cât mai departe de aici, o, stăpâna mea! Dar pentru ce te văd în haine cernite?

        ' în traducerea lui M. A. Salic. Scrisoarca este în versuri: Pe Allah! Stăpâna mea, iartă-mi necredinţele! Dragostea îmi sfâşie liniştea şi minţile. Mă sugrumă patima şi mă ard căinţele, Mă-nvelesc în greu alean toate umilinţele. N-am ştiut să-i preţuiesc dragostei putinţele. Socoteam că e uşor să-i înfrunt silinţele. Dar când valid mării ei şi-a stârnit velinţele, Vru Allah să-i ştiu şi eu toate suferinţele. De vei vrea să te înduri – iartă-mi îndoinţele; De vei vrea să mă ucizi – uită-mi juruinţele!

Ea răspunse:

Oh! Nu mă mai întreba, Ibn Al-Mansur! A murit roaba cea drăgălaşă. I-ai văzut, pesemne, în grădină, mormântul în care doarme.

Şi izbucni în plâns, pe când toate roabele ce se aflau în preajma ci se străduiau s-o mângâie.

Socotii mai întâi că e de datoria mea să păstrez tăcerea, apoi spusei:

Allah s-o aibă întru mila lui! Şi în schimb întoarcă asupră-ţi, o, stăpâna mea, toate zilele pe care trebuia să le mai trăiască acea fată tânără, dulcea ta prietenă, pe care o plângi. Căci de bună seamă că ea trebuie să Fie cea care a murit.

Sett Badr spuse:

Chiar ea este, sărmana!

Eu atunci, prilejuindu-mă de starea de înduioşare în care sc afla Sett Badr, scosei scrisoarea de la cingătoare şi i-o înmânai, adăugând:

Dc răspunsul tău, o, stăpână a mea, atârnă viaţa sau moartea lui. Căci, în adevăr, aşteptarea acestui răspuns este singurul lucru care-l mai leagă de pământ.

Ea luă scrisoarca, o deschise, o citi, zâmbi şi spuse:

Oare-a ajuns acum la o asemenea stare de dragoste, el care odinioară nici nu vroia să citcască scrisorile mele? N-a trebuit decât să păstrez tăcerea şi să mă slujesc de nepăsare ca să-1 văd cum se întoarce la mine mai înfocat ca niciodată!

Eu răspunsei:

De bună seamă, ai dreptate! Da, de bună seamă! Ba ai avea tot dreptul să vorbeşti cu şi mai multă amărăciune.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a trei sute cincizeci şi doua noapte spuse:

Ai avea tot dreptul să vorbeşti cu şi mai multă amărăciune. Ci iertarea greşelilor este harul sufletelor alese. Şi-apoi ce-ai să te faci tu, în acest sarai, singură cu durerea ta, acuma când copila care te alina cu dulceaţa ei este moartă?

La vorbele acestea, văzui că ochii i se umplu de lacrimi şi ea însăşi căzu pe gânduri vreme de un ceas. După care îmi spuse:

Ibn Al-Mansur, mi se pare că ai vorbit drept. Am să-i răspund.

Atunci, o, emire al drept-credincioşilor, luă o hârtie şi scrise o scrisoare cum nici calemgiii cei mai iscusiţi din palatul tău n-ar şti să scrie mai tulburător şi mai grăitor. Nu mai ţin minte întocmai vorbele din scrisoare; da cam aşa grăiau: „Cu toată străduinţa mea, încă nu am înţeles pricina despărţirii noastre. Dacă mă gândesc bine, poate că ţi-oi fi greşit cu ceva în trecut. Dar trecutul nu mai este şi toată bănuiala se cu vine să piară odată cu aceea care a căzut jerftă Atoatedespărţitoarei. Acum lasă-mă să mi te pun sub pleoape ca să-mi odihnesc ochii cu tine mai dulce decât cu orice somn."'

Pe urmă Sett Badr pecetlui scrisoarea şi mi-o înmână; iar eu îi zisei:

Pe Allah! Iată cu cc se poate astâmpăra setea celui însetat şi cu ce sc poate lecui beteşugul celui beteag.

N varianta tradusa de M. A. Salie, scrisoarca – întrucâtva diferită – este scrisă în versuri:

Ce-atâtea vorbe lungi fi supărare? Toţi răii-fi râd de noi în gura mare! De ţi-am gref ir, fiiră să ftiut vreodată. De ce nu-mi spui cu ce sunt vinovată? Iubitule. Te vreau să-mi fii aproape. În loc de somn. pe ochii-mi fi pe pleoape!

Şi mă găteam să-mi iau rămas-bun ca să mă duc să-i duc ştirea celui care o aştepta, când Sett Badr mă opri ca să-mi spună:

— Ya Ibn Al-Mansur, poţi să adaugi şi că noaptea aceasta va fi pentru noi amândoi o noapte de binecuvântare!

Iar eu, plin de bucurie, alergai la emirul Jobair, pe care-l găsii cu ochii aţintiţi la uşa pe care trebuia să intru.

După ce citi scrisoarea şi-i pricepu înţelesul, scoase un geamăt de bucurie şi căzu leşinat. Ci îşi veni degrabă în simţiri şi mă întrebă, încă destul de îngrijorat:

Dar, pană să ajungă Ia această scrisoare. În varianta respectivă tânăra Badr (Budur, aici) mai întâi ii spune lui lbn-Al-Ylansur:

Eu, o, Ibn Mansur, nu mă potrivesc cu poetul care spunea: Iubirea am s-o port mehisă-n mine, Pânâ-am să-l vad pe solul tău că vine!

Aşa că îi scrie lui Jobair (Giubair, la M. A. Salic): „Eu jurământul l-am ţinut – tu de ce l-ai trădat? I» (_ _. T iubire.

Zadarnic am păzi? Mereu duiosul jurământ Pe care tu fără temei l-ai necinstit plecând. Iar ochii mei văzură-atunci ce n-ar fi vrut să vadă, Şi-amare vorbe-am auzit de rău fi de tăgadă. Spre cinstea ta să-mi dau acum întreaga cinstea mea? De mă cinsteai, te-af preacinsti fi eu asemenea! Te ivi uita, iar inima-mi o las să se aline – Mă spăl pe mâini fi mă dezleg de orice dor de tine!

Ibn Mansur ii spune insă ca o asemenea scrisoare il va omori pe Giubair şi o îndupleca să scrie aha:

M-am liniftit, iar pleoapa-mi adoarme-n somn tihnit.

Mi-au spus clevetitorii de ce tn-ai părăsit.

Nu mi se mai plâng ochii visând mereu la tine.

Iar inima-mi te uită fi-ncepe să se-aline.

Mint cei ce spun:» Amară e despărţirea! M – mie ca zahărul îmi pare, fi-mi pare bucurie.

Urăsc pe orificine mi te-ar aduce-aminte.

Iar când aud de tine, mânia mă cuprinde.

Te-am dat de mult uitării cu-ntreaga mea făptură -

Să afle vestea asta toţi cei ce bat din gură!

Ibn Mansur stăruie însă pe lângă Budur să fie iertătoare, şi ca atunci scrie scrisoarea pe care am redat-o mai sus.

Spune-mi, a scris chiar ea scrisoarea aceasta? A scris-o chiar cu mâna ei?

Eu răspunsei:

Pe Allah! N-am ştiut până acum că s-ar putea scrie vreodată cu piciorul.

Or, o emire al drept-credincioşilor, nici nu rostisem hine vorbele astea, că şi auzirăm un clinchet de brăţări la uşă şi o vânzoleală de şoapte şi de mătăsuri şi, peste o clipă, văzurăm ivindu-se fata însăşi. Cum bucuria nu sc poate zugrăvi pe potrivă prin vorbe, n-am să mă apuc de-o strădanie zadarnică. Am să-ţi spun doar, o, emire al drept-credincioşilor, că cei doi îndrăgostiţi sc repeziră unul către celălalt şi se îmbrăţişară pierduţi, cu buzele împerecheate în tăcere.

Când sc mai dezmeticiră din vrajă, Sett Badr rămase în picioare, nevoind să ia loc, cu toate stăruinţele iubitului ei. Fapt ce mă nedumeri, aşa încât o întrebai care-i pricina. Ea îmi spuse:

N-am să stau jos dccât după ce senetul nostru va fi întocmit!

Eu spusei:

Ce senet, o, stăpâna mea?

Ea spuse:

Un senet care nu-i priveşte decât pe îndrăgostiţi!

Şi se plccă spre urechea iubitului ei şi-i spuse ceva în şoaptă. El răspunse:

Ascult şi mă supun!

Şi chemă un rob de-al lui şi îi şopti o poruncă; şi robul ieşi.

Nu peste mult, văzui că intră cadiul şi martorii, care întocmiră senetul de căsătorie al celor doi îndrăgostiţi şi apoi plecară, dăruiţi cu o mie de dinari de către Sett Badr. Vrusei să plec şi eu, ci emirul nu-mi îngădui, spunându-mi:

Nu se cuvine să se spună că nc-ai împărtăşit numai necazurile, fară să ne împărtăşeşti şi bucuriile!

Şi mă poftiră 1 un ospăţ care ţinu până în zori. Atunci mă lăsară s; plec în odaia cc porunciseră să fie orânduită pentru nine.

Dimineaţa, cânt mă deşteptai, o copilă roabă intră la mine, aducându-ni un lighean şi un ibric, iar cu mă spălai după datină ţ îmi făcui rugăciunea de dimineaţă. Apoi mă dusei în ala de primire, unde nu peste mult veniră, ieşiţi proapeţi de la hammam, după ce se drăgostiseră, şi cei loi soţi. Le urai o dimineaţă norocită şi le menii bucirie şi hiritiselile cuvenite; pe urmă adăuga i:

Sunt bucuros ă am ajutat şi eu oleacă la împăcarea voastră. Dar, pe AlLh! Emire Jobair, dacă ţii să-mi dai o dovadă de bunăvonţă, lămureşte-mă şi pe mine ce-a putut să te supere aa de tare şi să te îndemne să te desparţi, spre jalea ta, c iubita-ţi Sett Badr? Mi-a povestit şi ea întâmplarea cândnicuţa ei roabă, după cc o pieptănase şi îi împletise cosiţJe, a sărutat-o şi a îmbrăţişat-o. Ci, emire Jobair, mie nimi se parc cu putinţă ca numai atâta să fi pricinuit supăr. Rca ta, de n-ar mai fi avut şi alte temeiuri de mânie or alte dovezi şi prepuneri.

La vorbele acesta, emirul Jobair zâmbi a râde şi îmi spuse:

Ibn Al-Mansu, tare mai eşti isteţ! Acuma, că roaba cea dragă a dulcei Sttt Badr este moartă, supărarea mea s-a stins. Pot, dar, să-ţi mărturisesc, fară să-ţi ascund nimic, pricina neînţJegerii noastre. Ea n-a pornit decât de la o glumă, despr care un luntraş care le-a purtat cu luntrea mi-a povestixă şi-ar fi spus-o ele două între ele, într-o zi, când au feut o plimbare pe apă. Mi-a spus acela: „Stăpâne, cun de te-ai legat cu o femeie care îşi bate joc de tine cu o oabă pe care o iubeşte? Află, dară, că şedeau în luntrea nea sprijinindu-se galeş una de alta >i cântau nişte lucrui anapoda despre dragostea bărbaţilor. Şi şi-au încheiat: întecele cu aceste stihuri:

Nici jarul, că-i jar, nu arde Ca lăuntrurile mele. Dar stăpânul meu când vine, Gheaţă-mi creşte pe sub piele. Dorul lui îmi stinge focul Sub troiene mari şi grele.

Căci stăpănu-mi nu-i ca mine: Ceea ce-i să fie tare, Moale-i; iar ce-ar fi să fie Dulce, vai, numai amar e; Sărutarea-i e sălcie, Iar altceva-i neînstare.

Eu atunci, la acea povestire a luntraşului, văzui lumea înnegurându-se dinaintea ochilor mei şi alergai acasă la Sett Badr unde văzui ceea ce văzui. Şi atâta ajunse ca să-mi întărească bănuielile.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fii cea de a trei sute cincizeci şi treia noapte spuse:

Ajunse ca să-mi întărească bănuielile. Ci, din mila lui Allah, acuma totul s-a uitat.

Atunci, ca dovadă de mulţumire din partea lui pentru slujbele mele, mă rugă să primesc trei mii de dinari; iar eu îi spusei încă o dată mulţumirile mele.

Ibn Al-Mansur se opri deodată din povestit. Căci tocmai auzise un sforăit care îi reteză vorba. Era al califului, care căzuse adânc în somnul stârnit de poveste. Aşa că Ibn Al-Mansur, de teamă să nu-l trezească, se strecură încetişor pe uşa pe care i-o deschidea şi mai încetişor căpetenia hadâmbilor.

N-ai putea să-mi spui câte ceva, de pildă despre vreun leac pentru femeile care-şi sâcâie soţii, printr-un nesaţ care nu poate fi niciodată satisfăcut, împingându-i în cele din urma spre mormânt.

La aceste vorbe, Şeherezada stătu o clipă pe gânduri, apoi zise:

Desigur, o, norocitule sultan, nu-mi amintesc nici o altă poveste mai bine dccât pe aceea care arc legătură cu acest subiect şi pe care ţi-o voi povesti pe dată.

Şi Şeherezada zise: