Preţul castraveţilor1
Într-o zi, emirul Moin ben-Zaida2 întâlni la vânătoare un arab călare pe un măgar şi care venea din pustie3. Îi ieşi înainte şi, după salamalec, îl întrebă:
Unde mergi aşa, frate arab, şi cc duci înfăşurat cu atâta grijă în săculeţul acela?
Arabul răspunse:
Merg la emirul Moin, să-i duc trufandaua aceasta de castraveţi ce s-au copt mai înainte de vremea lor pe ogorul meu. Cum emirul este cel mai darnic om din câţi se cunosc, n-am nici o îndoială că are să-mi plătească pe castraveţi un preţ pe potriva mărinimiei lui!
1 La M. A. Sal ic: Povestea cu Man ibn Zaida.
2Moin ben-Zaida – căpctcnic de oşti şi fruntaş al lumii arabe din primele vremuri ale Islamului – era de o dărnicie care a devenit legendară. A murit pe Ia 770.
* Varianta tradusă de M. A. Salic a acestei poveşti începe cu un episod care ilustrează şi el mărinimia emirului ben-Zaida: mai înainte de a-l întâlni pe arabul cu castraveţii, emirul, însetat, bea apă din cofciclclc unor fete şi, ncavând cu cc să Ic răsplătească pe fete, întrucât nu avea bani la el,
Emirul Moin, pe care arabul nu-l mai văzuse niciodată până atunci, îl întrebă:
Şi cu cat nădăjduieşti să-ţi plătească emirul Moin castraveţii?
Arabul răspunse:
Pe puţin cu o mie de dinari de aur! Emirul întrebă:
Şi dacă emirul ţi-o spune că e prea mult? Arabul răspunse:
N-am să mai cer decât cinci sute!
Şi dacă el o să-ţi spună că e prea mult?
Am să cer trei sute!
Şi dacă el o să-ţi spună că tot e prea mult?
O sută!
Şi dacă o să-ţi spună iar că e prea mult?
Cincizeci!
Şi dacă iar o să-ţi spună că e prea mult?
Treizeci!
Fiind la vânătoare, le dăruieşte câte o săgeată din vestitele lui săgeţi cu vârful de aur – generozitate care le face numaidecât pe cele trei fete să-şi dea scama cinc este mărinimosul din faţa lor şi, drept mulţumire, fiecare ii înalţă câte o laudă, în versuri cam aidoma, totuşi interesante:
Prima:
Ce darnic e viteazul, fi ce bun e! Siintcea de aur puse la săgeţi – Să-fi cumpere răni fii leacuri bune, Iar pentru cei răpufi un giulgi măreţ!
A doua:
Nu-i altu-n dărnicie mai presus – Prieteni, dufmani – el pe tofi i-nfruptă! Sâmcea de aur Ia săgeţi fi-a pus Ca să rămână darnic fi în luptă!
A treia:
E-atâta dărnicie în inima-i viteaza, Cât cu săgefi de aur dufmanii-i săgetează! Să-fi ia răni fii leacuri pe scumpele săgefi, Iar celor morfi sovoane să li se ia, de preţ!
Şi dacă o să-ţi spună că şi atâta e prea mult?
UP. Atunci am să-mi bag măgarul în haremul lui şi-am s-o iau la fugă cu mâinile goale!
Auzind cuvintele acestea, Moin pufni în râs şi dete pinteni calului, ca să-şi ajungă alaiul şi să se întoarcă reE edc la sarai unde le porunci robilor şi musaipilor să-1 isc să intre pe arabul cu castraveţii.
Şi-aşa, peste un ceas, când arabul ajunse la palat, cămăraşul se grăbi să-1 ducă în sala de primire, unde aştepta emirul Moin, stând măreţ, împresurat de toată fala de la curtea lui şi înconjurat de străjerii cu spadele în mână. Încât arabul nici pomeneală să-1 mai cunoască în cel din faţa lui pe călăreţul întâlnit pe drum; şi, cu sacul de castraveţi în mână, aşteptă, după cuvenitele salamalecuri, să-1 întrebe mai întâi emirul. Şi emirul îl întrebă:
Ce-mi aduci în sacul acela, frate arab?
El răspunse:
Punându-mi credinţa în mărinimia emirului, stăpânul nostru, îi aduc nişte trufandale de castraveţi tineri crescuţi în bostănăria mea.
Bun gând! Şi la cam cât socoţi să se ridice mărinimia mea?
La o mic de dinari!
E cam prea mult!
Cinci sute!
E prea mult!
Trei sute!
Prea mult!
O sută!
E mult!
Cincizeci!
Mult!
Treizeci!
Încă-i mult!
Atunci arabul strigă:
Pc Allah! Ce întâlnire de piază rea mai avusci şi cu adineaori, în pustie, când mă întâlnii cu faţa aia de catran! Nu, pe Allah! O, emire, nu pot să las castraveţii la mai puţin de treizeci de dinari.
Auzind aceste cuvinte, emirul Moin zâmbi a râde şi nu răspunse nimic. Atunci arabul se uită la el şi, băgând de seamă că omul cel întâlnit în pustie nu era altul decât emirul Moin, spuse:
Pe Allah! O, stăpâne al meu, porunceşte să fie aduşi cei treizeci de dinari, căci măgarul meu este legat la poartă!
La cuvintele acestea, emirul Moin izbucni într-un hohot de râs de căzu pe spate; apoi îl chemă pe cămăraşul lui şi-i spuse:
Numără-i numaidecât acestui frate arab mai întâi o mie de dinari, pe urmă cinci sute, pe urmă trei sute, pe urmă o sută, pe urmă cincizeci, şi, la sfârşit de tot, treizeci, ca să-1 îndupleci să-şi lase măgarul acolo unde este legat!
Şi arabul rămase cu gura căscată, primind o mie nouă sute optzeci de dinari pentru un sac de castraveţi. Aşa de darnic era emirul Moin! Mila lui Allah fie cu el în veci!
Pe urmă, Şeherezada spuse:
Pletele albe1
Abu-Suvaid povesteşte: într-o zi, intrasem într-o livadă să cumpăr nişte poame, când zării de departe, şezând la umbra unui cais,
: Li M. A. Salic: Povestea cu Abu-Suveidţi bătrâna.
O femeie ce-şi pieptenă părul. Mă apropiai de ea şi văzui că era bătrână şi că părul îi era alb; ci faţa îi era desăvârşit de proaspătă, iar obrazul arăta minunat. Dacă văzu că mă apropii de ca, nu făcu nici o mişcare să-şi tragă iaşmacul pe faţă, nici vreun semn că ar vrea să-şi acopere capul, ci zâmbea mai departe, descurcându-şi părul cu pieptenul ei de fildeş. Mă oprii dinainte-i şi, după cuvenitele salamalecuri, îi spusei:
— O, tu, cea bătrână după ani, dar aşa de tânără după chip, de ce nu-ţi vopseşti părul, ca să semeni întru totul cu o fată tânără? Ce pricină te împiedică să nu faci aşa?
În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a trei sute şaptezeci şi opta noapte spuse:
Cc pricină tc împiedică să nu faci aşa?
Ha ridică atunci capul, mă privi cu ochii mari şi îmi răspunse:
L-am mai vopsit o dată, Şi iarăşi a albit. Că doar culoarea vremii Rămâne, nesmintit.
Nu-l mai vopsesc de-acuma – Că n-are nici un rost, Şi nici nu se mai poate Să fii ceea ce-ai fost.
Şi Şeherezada spuse apoi:
