Într-o joi de dimineață,
        mult e ceață
        negureață.
Foaie verde ismă creață
        nu-mi e ceață
        negureață
Ci mi-e numai de-o albeață
        Că-n cornul
        Buzăului
        și-n susul
        Călnăului
Scos-a Costea oile
        oile, odăile
d-a umplut câmpiile
        Să le pască florile
și și-a pus perdelele
        pe toate vâlcelele
să le vadă soarele.
Așezat-a Costea stâna
        pe movila,
        cu scursura
        ca să tundă toată lâna
        pân-o trece săptămâna.

Azi e luni și mâine marți,

        pleacă Costea la Galați,

        să ia sare

        la mioare

        bolovani

        pentru cârlani,
        şi opinci
        pentru ciobani.

Frunzuliţă lemn uscat,

iată, măre, s’a ’ntâmplat

Că pe drum l’a întâmpinat

Fulga moşul, fulg bătrân,

moş cu barba pân’ la brâu,

Cu mustaţa resfirată

Şi cu ghioaga

’mbăierată.

După Fulga se ţinea

Şi cu Fulga ’mi tot venia

tocmai patruzeci şi cinci

cinzeci măre, fără cinci,

tot voinici

şi tot levinţi,

Străiori, fâr’ de părinţi,

Cu mustaţa ’n barbaric

Cum stă bine la voinic.

Fulga măre de-l vedea,

drumu ’n două că tăia

— spre Costea se ’ndrepta

iar din gură ce-i zicea?

— Cale bună, Costeo frate,

Und’te duci aşa departe?

Costea, măre-i răspundea

şi din gură îi zicea:

— am plecat şi io ’ntr’o Marţi

colo ’n schelă la Galaţi

să iau sare

la mioare,

bolovani

pe la cârlani,

şi opinci

pe la ciobani!

Fulga, măre, d’auzia
iar lui Costea-i mai zicea:

— rău ’mi pare, Costeo frate,

că te duci aşa departe

c’ai plecat tocma ’ntr’o marţi

Colo ’n schelă la Galaţi,

Că la tine m’am gândit

Şi-alt conac nu mi-am gătit.

Costea, măre, d’auzia,

lui moş Fulga răspundea

Du-te, neică, ’n stâna mea

C’am un miel de opt oca

numai pentru seama ta,

Şi am lapte şi am caş

de mâncat pentru drumaş.

Cale bună de-şi zicea,

Costea drumul că-şi luă,

iar moş Fulga ce-mi făcea?

El la stână se ducea,

prin perdele se ’ntorcea,

oişoarele-aduna,

Şi lui Costea-i răspundea:

— D’alelei, stăpânul meu,

nu sunt, nu, de vină eu!

Eu pe Fulg, am cunoscut

hoţ bătrân şi de demult:

după dânsul m’am ţinut

până, măre, m’a bătut;

dar ăi patruzeci şi cinci

Cinzeci, măre, fără cinci,

Stâna ’ntreagă a prădat,

oile c’a adunat,

la ceardac că le-a mânat,

la ceardac de acioaiă,

Că-i bună carnea

de oaiă,

mămăligă din pârnaiă,

şi picior de oaiă

laiă.

Ia-te Costeo, după mine

Să le faci cum o fi bine!

Dolfa, măre, de-i vorbia,

înainte c’o lua

Şi pe Costea că-l ducea

pe din dreptul câinilor

spre mulsoarea

oilor

până colo la ceardac,

unde-i Fulga la conac.

Dolfa, măre, când trecea,

toţi dulăii se strângea

după Costea se ducea.

Costea, măre, d’ajungea,

Acolo ce mi-şi găsia?

Unii la oi jupuia,

Alţii ’n oale le fierbea,

Alţii ’n frigări le ’ntorcea

iar moş Fulga jos şedea

Şi la dânşii se uita.

Fulga unde mi-l zăriă,

inima îi îngheţă,

Dar şi Costea ce făcea?

Pas lui Fulga nu-i dădea
ci la el se repezia.

Şi de ceafă-l apucă

Şi din gură-l judecă:

d’alei, Fulgo, moş bătrân,

moş cu barba pân la brâu,

de conac m’ai ’ntrebat

Şi io, neică, io ţi-am dat

mieluşel de opt oca

numai pentru seama ta,

ţi-am dat lapte, ţi-am dat caş

pentru cinzeci de drumaşi.

Tu p’atât nu te-ai lăsat,

Ci din turme mi-ai furat

fruntea dobitoacelor,

fala negustorilor!

Costea spune şi vorbeşte,

Fulga stă şi se căeşte,

iar Dolfa căţea bătrână

ce ştie seamă la stână,

ţine pe Fulga de vână,

şi Togan câine bătrân,

tată la şeaizeci de câini,

Ţine pe Fulga de brâni.

Atunci Costea de vedea,

lor pe seamă că-l lăsă,

după ăilalţi se lua

după patruzeci şi cinci

cinzeci, măre, fără cinci

străiori, fâr’de părinţi.

După dânşii se lua

Şi cu cine mi-i prindea!

Cu Mocan câine bătrân,

tată la treizeci de câini,

Care, de unde-i prindea,

Cam de vână-i apuca

Şi la Costea mi-i ducea.

Costea pe care-l prindea

pe supt paloş îl trecea

până când îi isprăvia;

iar după ce-i omora,

câte cinci mi-i aşeza,

nouă grămezi că făcea,

lemne ’n mprejur punea

foc din patru părţi le da
şi cine pe drum treceatot lui Costea-i mulţumia.

Dar cu Fulga ce-mi făcea?

La vâlvoare-l aducea,

lângă focuri îl lega

Şi, când para se topia,

Costea lancea-şi apuca,

inimioara-i săgeta,

Capul cu spata-i tăia

în suliţă i-l punea

la domnie că îl ducea.

Domnul, măre, de îl vedea

Tot lui Costea-i mulţumia,

Cu podoabe îl dăruia

Şi din gură-i tot zicea:

— D'alei, Costeo, dumneata,

bine te-ai ştiut purta,

Că te-ai scăpat de-un duşman

Şi ţara d’un hoţomam.

Noi de mult îl căutam,

de găsit nu-l prea găsiam

Şi de prins nu prea puteam;

clar acuma Dumnezeu

mi-a făcut pe gândul meu

de văzui cu cap tăiat

pe moş Fulga blestemat,

mâncătorul oilor,

frica negustorilor

Şi biciul săracilor!

Apoi Domnul poruncia
trupul lui Fulga să-l ia
Şi pe Dunăre să-l dea,

Şi, cum domnul poruncia
slujitorii ’ndeplinia:

trupu’n Dunăre ’i trântia,

Ca piatra la fund cădea,

Cu nisip s’amesteca,

iar capul d’asupra sta,

Şi ca fulgul tot plutia:

Cine la apă venia,

Cine pe Fulga-l vedea,

Cruce cu dreapta-şi făcea,

Ca de naiba se mira

Şi pomina se ducea

numele de-i rămânea.

Foicică şi-o lalea,

Costea, măre, ce făcea?

El la domnul se ducea

Ziua bună ca să-şi ia,

Dară domnul nu-l lăsa,

Ci din gură mi-i zicea:

— Ajută-mi, doamne, cu bine

Ca să fac un fin pe lume!

Şi pe Costea’l logodia

Şi pe Costea-l cununa;

Nuntă mare că-i făcea

de se ducea pomina

tocma colo ’n Moldova.

Lumea bea
         se veselia
Și lui Costea-i mulţumia

C’a scăpat-o de Fulga;

iar Costea mi-se ’ntorcea
         la cornul

Buzăului

din susul

Călnăului,

Stâna de şi-o ridica,

turmele de-şi aduna
Şi la munte le pornia
Cu Togan şi cu Dolfa,

iar pe urma lor Costea

Călare cu mândruţa.