La dealul Bârlat,

Pe drumul săpat.

Merge hăulind,

Merge chiuind,

Mihul Copilaş,

Mândru Păunaş,

Păunaş de frunte,

Copilaş de munte.

Merge el cântând,

Din cobuz, sunând,

Codrii desmierdând.

Din cobuz de os,

Ce sună frumos.

Merge cel voinic

Pe-un murguşor mic,

Prin miezul nopţii,

Prin codrul Herţii.

Mult e frunza deasă

Noaptea ’ntunecoasâ,

Şi calea pietroasă!

Dar când se urca,

Şi murgul călca,

Piatra scăpăra.

Noaptea lumina,

Noaptea ca ziua.

Merge, mări, merge,

Şi-urma li se şterge

Prin frunze căzute,

Pe cărări pierdute.

Merge tot mereu

Voinicelul meu,

Din frunze pocnind,

Codrii vechi trezind,

Şi mereu grăind

„Hai, murgule, hai,

Pe coasta de plaiu.

Ce laşi tu drumul

Şi-apuci colnicul?

Ori zaua te-apasă,

Ori şaua te’ndeasă,

Ori frâul cu fluturi

Ori scumpele rafturi,

Ori armele mele,

Ce lucesc ca stele,

De duci aşa greu

Trupuşorul meu?

— Zaua nu mă’ndeasă,

Şaua nu m’apasă,

Frâul nu mă strânge,

Chinga nu mă frânge,

Dar ce mă apasă

Şi’n drum nu mă lasă,

Că s’aţin pe-aici

Patruzeci şi cinci.

Cincizeci fără cinci,

De haiduci Levinţi.

Duşi dela părinţi,

De când erau mici,

La codru ’n potici.

Şi-acum se găsesc

De benchetuesc

La Valea adâncă.

La muchie de stâncă.

La des păltiniş,

Mărunt aluniş,

La masă de piatră,

În patru crăpată,

Cu sârmă legată,

Cu slove săpată,

Cu slove de carte,

Cu aur suflate.

Iar la masă sade,

Gata să te prade,

Ianuş Ungurean

Vechiul hoţoman.

Cu barba zburlită,

De rele ’nvechită,

Până ’n brâu lungită,

Cu brâu ’nvelită.

El are, măi frate,

Săbii lungi şi late,

Durdă ghintuită,

Inimă-oţelită.

Şi mai are încă

Pe prejur de stâncă.

Vornicei Levinţi

Cu armele ’n dinţi,

Feciori buni de mână,

Căliţi, tari de vână,

Flăcăi groşi în ceafă

Voinici far' de leafă,

Cu chivere ’nalte,

Cu cozile late,

Lăsate pe spate.

Ei te-or auzi Si s’or repezi,

Şi amar de tine,

Şi amar de mine!

— Hai, murgule, hai,

Pe coasta de plaiu,

Lasă colnicul,

Ş’apucă drumul,

Că eşti cu Mihul!

Lasă ’n urmă-ţi teama

Că te iau pe seamă

Istor braţe groase,

Groase şi vânoase,

Istui piept lat,

Lat şi ’nfăşurat

Istui păloşel,

Cu buza de-oţel.

Unguru-i fălos,

Nu-i primejdios,

Gura lui e mare,

Dar nu muşcă tare.

Câţi sunt ei? Cincizeci

Şasezeci, optzeci,

O sută şi-o mie?

[...] voinicilor,

[...]minilor,

[...] v’a mânat

Capul v’a mâncat!“

Şi nici că sfârşeşte

La harţă porneşte

Şi se învârteşte,

Toţi îi risipeşte.

Apoi iar purcede

Prin cel codru verde.

Murgul se urca,

Şi când el călca,

Piatra scăpăra,

Noaptea lumina,

Noaptea ca ziua.

Ianuş cum îl vede

Din loc se repede:

„Voi, vitejilor,

Haramanilor!

Daţi cu lăncile,

Daţi cu flintele,

— Lăsaţi flintele,

Lăsaţi lăncile,

Voi, voinicilor,

Haramanilor!

Că eu Mihu sunt,

Şi vreau să vă cânt

Un mândru cântec,

Cântec de voinic,

Cum n’aţi auzit.

Cât veac aţi trăit.

Iată, mări, iată,

Că Mihu deodată,

începe pe loc

A zice cu foc,

începe uşor

A zice cu dor.

Un cântec duios.

Atât de frumos,

Munţii că răsună,

Şoimii se adună,

Codrii se trezesc,

Frunzele şoptesc,

Stelele clipesc,

Şi’n cale s’opresc!

Iar Ungurii mult

Cu drag îl ascult,

Şi Ianuş îndată,

Ca ne-altă dată,

Glasu-şi îmblânzeşte,

Mihului grăeşte,

La masa-l pofteşte.

„Vin’tu, Mihule,

Vin voinicule,

Să benchetuim

Şi să veselim,

Şi apoi amândoi

Ne-om luptă noi doi.“

Ei cu toţi s’adun,

La masă se pun

Şi benchetuesc,

[...]veselesc
[...]tile ciocnesc
Vesel chiuiesc
Dar când au sfârșit
De benchetuit
Masa de-ospătat
Vinul de gustat
Ianuș Ungureanul
Mihul Moldoveanul

De o parte se duc,

La luptă s'apuc.

Cruntă-i luptă lor

Că e pe omor.

Cine c’o pica

Nu s’o mai scula!

’ Iar Ungurii toţi

Lui lanuş nepoţi

Stau de mi-i privesc

Cum mi se învârtesc,

Cum mi se smucesc,

Cum mi se trântesc,

Ca doi smei, ca lei,

Ca lei paralei,

Iată, mări iată

Că Mihu deodată

In loc se opreşte,

Pe lanuş suceşte,

Sus îl opinteşte

Jos încă-l izbeşte,

Și-n genuchi îl pune, Şi capu-i răpune.

Iar Ungurii toţi

Lui Ianuş nepoţi

Stau încremeniţi

De moarte ’ngroziţi.

Mihu mi-i trezeşte

Ş’astfel le grăeşte.

„Voi copiilor,

Haramanilor!

Care s-a afla

De va ridica
Buzduganul meu,

Cât este de greu,

Durduliţa mea

Cât este de grea,

Şi zalele mele,

Cât îmi sunt de grele.

Acela să vie

Cu mine’n frăţie

Ca să vitejească

Numele să-i crească!“

Ungurii se ’ntrec

La pământ se plec,

Şi ’n zadar se ’ncerc!

Nici unul nu poate

Să ridice ’n spate

Armele culcate,

Cu aur îmbrăcate

Cu fier ferecate.

„Voi, mişeilor,

Haramanilor!

Codrul mi-l lăsaţi,

Jugul apucaţi,

Că nu sunteţi, voi,

Oameni de mândrie

Buni de vitejie,

Ci oameni de gloată

Buni de sapă lată.“

Şi cum zice ’ndată,

Mihul cel voinic

Cu degetul mic

Armele-şi ridică,

Plecând pe potică

Cu murgul voios.

Prin codrul frunzos.

Şi-n urmă-i vueşte,

Codrul clocoteşte,

De un mândru cântic,

Cântic de voinic,

De un glas de cobuz.

Dulce la auz

De cobuz de os

Ce sună frumos!

(Ibidem)