Grue zace la ’nchisoare,

De trei ani lipsiți de soare,

Şi prin gratii lung priveşte!

Cerul care străluceşte Şi de dânsul nu ’ngrijeşte!

Dar cumplit inima-i seacă,

Plâns de jale mi-l îneacă,

Când zăreşte despre soare

Cârduri, cârduri de cocoare,

Călătoare, sburătoare,

Şi de el nepăsătoare.
Iată, mări, cum plângea,
Că ’n departe, sus, zăria
Un corb negru, corbişor
Ce sbura încetişor,
Şi din aripi tot bătea,
Şi cu jale croncănia:
Iar Grue se amăria,
Şi din gură-amar zicea:
„Căci n’am durdă, puiu de corb,
Zilele să ţi le sorb!
Ce tot ţipi şi croncăneşti,
Ori de mine te găteşti?“
Corbul se apropia,
Pe fereastră se punea,
Şi din pliscu-i răspundea:
„Gruişor, drăguţul meu,
Ce mă blestemi aşa rău,
Când umblu de rândul tău?
— Alei, corbe, corbişor,
De vrei tu să-mi faci pe dor,
Ţine ineluşul meu
Şi du-l unde voesc eu,
In munţii Catrinului,
In pădurea Pinului,
La condacul lui Novac,
Lui Novac Baba-Novac.
Și mă jur că de-oiu scăpa,
Pe tine te-oiu adăpa,
Nu cu sânge păsăresc,
Ci cu sânge pagânesc!”
Corbul vesel croncănia,
Inelu’n plisc îl punea,
Aripile ’şi ’ntindea,
Și pe cer el se zâria,
Întâi ca un porumbaş,
Apoi ca un lăstunaş;
Şi ’n zarea dacă-ajungea,
El din zare se ştergea.