Cartea a noua

Astfel îşi înarma mâinile-i nelegiuite împotriva mea acest nemilos călău. Dar ameninţarea unei primejdii atât de mari grăbi planul pe care mi-l făcusem şi, fără să mai stau mult la gânduri, mă hotărâi să scap prin fugă de ciopârţirea care mă ameninţa. Într-o clipă rup funia cu care fusesem legat, o iau la sănătoasa, în goana mare şi, ca să-mi asigur o bună apărare, zvârleam des cu copitele de dinapoi. Repede ca fulgerul, străbătând colonada învecinată, intru într-o sufragerie în care stăpânul casei împreună cu preoţii zeiţei se ospătau cu carnea animalelor jertfite şi, în năvala-mi furioasă, sparg şi răstorn o bună parte din vesela ospăţului, mesele, chiar şi făcliile aprinse. Capul familiei, revoltat de această pagubă atât de însemnată, m-a dat, ca pe un animal nărăvaş şi rebel, pe mâna unuia dintre sclavii săi, poruncindu-i să mă închidă cu grijă într-un loc sigur, ca să nu-i mai tulbur din nou liniştea ospăţului printr-o astfel de zburdălnicie. Prin această ispravă pe care o născocisem cu destulă dibăcie, scăpasem din mâinile călăului şi mă bucuram de adăpostul salvator pe care mi-l oferea închisoarea.

Dar, hotărât lucru: când Soarta se împotriveşte, nimic nu-i reuşeşte omului aici, pe pământ, căci nu există sfat înţelept, nici mijloc iscusit care să poată răsturna sau schimba rânduiala fatală a Providenţei divine! În ce mă priveşte, chiar vicleşugul născocit de mine, care, pentru un moment, părea că mi-a asigurat salvarea, a atras asupra mea o mare primejdie, ba mai mult, o moarte care mă ameninţa de aproape. Căci deodată, un tânăr sclav, schimbat la faţă şi speriat, se repezi ca un nebun în sala banchetului, unde oaspeţii şuşoteau între ei prieteneşte şi anunţă stăpânului său că un câine turbat din ulicioara vecină a intrat mai adineauri pe uşa din dos cu o repeziciune uimitoare; că în furia lui turbată s-a aruncat asupra câinilor de vânătoare; că în cele din urmă s-a îndreptat spre cel mai apropiat grajd şi s-a năpustit asupra vitelor de povară cu o furie nemaipomenită, că în sfârşit n-a cruţat nici chiar oameni.

— Pe Myrtilus, catârgiul, pe Hafaestion, bucătarul, pe Hypnophilus224, camerierul, pe Apolonius, medicul, şi încă pe multe alte persoane din casă, care încercau să-l gonească, i-a hărtănit în tot chipul cu muşcăturile lui şi e sigur că unele animale în care şi-a înfipt colţii otrăviţi s-au molipsit de turbare!

Această veste vârî spaima în mintea tuturor şi, crezând că şi eu mă molipsisem de această boală şi tocmai din această cauză eram furios, puseră mâna pe tot ce găseau nimerit şi, îndemnându-se unii pe alţii ca să înlăture o moarte obştească, deveniseră mult mai turbaţi decât mine şi porniră în urmărirea mea. Fără îndoială, mi-ar fi făcut mădularele bucăţi cu suliţele, cu ţăpoaiele de vânător şi mai ales cu topoarele cu două tăişuri, pe care li le procurau uşor servitorii, daca la vederea acestei furtuni neprevăzute şi periculoase n-aş fi intrat numaidecât în camera unde erau găzduiţi stăpânii mei. Atunci, închizând repede uşa după mine şi trăgând zăvorul, ei m-au ferecat acolo, aşteptând, fără nici o primejdie pentru ei, ca mortala otravă a acestei boli de nevindecat să mă consume încetul cu încetul şi să mă ucidă. Dar în acest chip mi-am aflat libertatea şi, profitând de fericita întâmplare de a fi singur, m-am aruncat pe un pat gata făcut şi, într-adevăr, după atâta trecere de timp, am dormit şi eu ca oamenii.

Era de-acum ziuă demult când, cu oboseala înlăturată de moliciunea patului, mă trezii bine dispus şi plin de vigoare. Pe cei care făcuseră de gardă toată noaptea ca să mă păzească, îi auzii discutând astfel despre mine:

— Putem noi, oare, să fim siguri că acest mizerabil măgar o mai fi încă bolnav de turbare? Probabil că veninul bolii, ajungând la cel mai înalt grad de dezvoltare, şi-a pierdut orice putere!

Părerile fiind împărţite, ei se hotărăsc să verifice faptul şi privind printr-o crăpătură văd că eram sănătos şi că stăteam pe picioare, liniştit şi fără grijă, în curând, deschizând mai larg uşa, voiră să se asigure mai de aproape, dacă, în sfârşit, mă liniştisem.

Dar unul dintre ei, un adevărat salvator, pe care de bună seamă cerul mi-l trimitea, arătă celorlalţi următorul mijloc de a verifica dacă sunt sănătos: să mi se pună înainte o căldare plină ochi cu apă proaspătă ca să beau.

— Dacă nu începe să tremure, dacă bea apă ca de obicei şi apa îi face plăcere, să ştiţi, le zise el, că e sănătos şi cu desăvârşire scăpat de boală; dacă dimpotrivă fuge şi e cuprins de groază la vederea şi la atingerea apei, e sigur că o turbare îngrozitoare continuă să-l stăpânească cu îndărătnicie. Este o experienţă transmisă până şi de vechi autori şi o observaţie obişnuită.

Găsind bună părerea lui, ei, tremurând încă, mi-au pus dinainte o enormă găleată cu apă limpede, luată din cel mai apropiat izvor. Eu înaintam fără şovăire, alergam chiar cu grabă înaintea lor, căci eram mort de sete şi, afundându-mi în întregime capul în găleată, sorbeam cu lăcomie din această apă cu adevărat dătătoare de viaţă. Atunci am răbdat liniştit să fiu lovit uşor cu palma, tras de urechi, dus de căpăstru şi încercat în toate chipurile, până când, împotriva neroadei lor presupuneri, am dovedit lămurit tuturor că sunt un animal blând şi supus.

Astfel scăpat de un îndoit pericol, a doua zi mi-au pus din nou în spinare sfintele podoabe şi, în sunetul castanietelor şi cimbalelor, m-au pornit la drum ca să cerşesc din sat în sat. După ce am trecut pe lângă multe bordeie şi case arătoase, am sosit într-un târg, zidit, după cum spuneau locuitorii, pe ruinele unui oraş, altădată bogat. Trăgând la cel mai apropiat han, auzirăm hazlia poveste a unui sărman om înşelat de nevasta lui, poveste pe care vreau s-o cunoaşteţi şi voi.

Era un sărman muncitor, un fierar care trăia de azi pe mâine din micul lui câştig. Avea o soţioară, ca şi el destul de săracă, dar renumită prin stricăciunea ei fără pereche. Într-o zi, omul plecând de acasă la o lucrare la care se angajase, îndată un ibovnic îndrăzneţ se strecură pe furiş în casă şi amândoi amanţii începură să dea luptele Venerei în deplină siguranţă. Bărbatul, care nu ştia şi nu bănuia nimic de felul acesta, se întoarse acasă pe neaşteptate. Găsind uşa încuiată cu zăvorul, ridică în slăvi cinstea soţiei sale. Bătu şi chiar fluieră ca să-şi anunţe prezenţa. Dar vicleana cumătră, foarte deprinsă cu astfel de destrăbălări, se smulse din braţele amantului care nu se-ndura să-i dea drumul şi-l ascunse pe furiş într-un butoi gol, pe jumătate îngropat într-un colţ. Apoi, deschizând uşa, chiar din prag, îşi primi bărbatul cu cele mai aspre cuvinte:

— Aşa va să zică, îmi hoinăreşti cu mâinile în sânul togii, fără să faci nimic şi fără să aduci un ban şi lăsând baltă munca ta obişnuită, puţin îţi pasă că nu avem cu ce trăi şi ce mânca! Şi eu, nenorocita, toată noaptea şi toată ziua îmi chinuiesc degetele, torcând lână pentru a avea cel puţin lumina unei lămpi în cămăruţa noastră! Cu cât mai fericită decât mine e vecina mea, Daphne, care începând de dimineaţă bea şi mănâncă de se sparge şi se tăvăleşte cu amanţii ei!

— Ce vrei să spui? Îi răspunse bărbatul aşa de rău primit. Deşi patronul, având un proces, a închis atelierul, totuşi, eu m-am îngrijit de umila noastră cină. Vezi butoiul ăsta gol, care ocupă în mod nefolositor atâta loc şi care într-adevăr nu serveşte la nimic decât să ne încurce gospodăria? L-am vândut cu şase dinari şi omul va veni îndată să-l ia, după ce va fi achitat preţul. Ei, hai, dă-mi repede o mână de ajutor ca să-l dezgropăm şi să-l predăm numaidecât cumpărătorului.

Prinzând repede ideea, vicleana femeie a izbucnit într-un râs neruşinat:

— Adevărat, zise ea, strălucit şi priceput om de afaceri am mai găsit în bărbatul ăsta al meu, care a vândut aşa ieftin un obiect pe care eu, o simplă femeie şi fără să mă mişc din casă, l-am vândut demult cu şapte dinari!

— Cine l-a cumpărat cu o sumă aşa de mare? Întrebă bărbatul încântat de acest adaos de preţ.

— Uite, nerodul acela, care mi s-a urât de când tot stă în butoi să se încredinţeze de tăria lui!

Celălalt nu scăpă prilejul de a se folosi de vorbele femeii şi, ieşind numaidecât, zise:

— Bună femeie, vrei să-ţi spun adevărul? Butoiul ăsta al dumitale e prea vechi şi în multe locuri e spart de se vede prin el!

Apoi, întorcându-se spre bărbatul ei şi prefăcându-se că nu-l cunoaşte, continuă:

— Şi tu, omule, oricine ai fi, dă-mi repede o lampă ca să pot vedea, după ce-i voi fi răzuit cu grijă murdăriile dinăuntru, dacă mă pot servi de el. Tu crezi că eu fur banii?

Fără întârziere şi fără să bănuiască nimic, bărbatul, model de pătrundere şi de fineţe, aprinse o lampă.

— Dă-te la o parte, frate, zise el, şi stai liniştit până ce-ţi voi da eu polobocul curăţat cum se cuvine!

Zis şi făcut: îşi scoase haina, intră în butoi cu lampa şi începu să răzuiască grosul strat de murdărie, care de multă vreme rodea lemnul. La rândul său amantul, un foarte frumos adolescent, pe când soţia fierarului se apleca înainte pe butoi, o strângea în braţe şi o lucra şi el după placul său. Dar ea, cu capul aplecat în butoi, îşi bătea joc de bărbatul ei ca o adevărată vicleană curtezană, arătându-i cu degetul locurile: ici, colo, apoi dincolo, şi mai încolo unde trebuia să răzuiască. Îndoita treabă fiind terminată şi cei şapte dinari număraţi, nenorocitul fierar, ridicând butoiul, fu obligat să-l ducă în spinare până la locuinţa înlocuitorului său.

Oprindu-se pentru câteva zile în locul acela, prea pioşii noştri preoţi, îngrăşaţi din dărnicia publică şi încărcaţi de numeroasele venituri aduse de prezicerile lor, au născocit un nou mijloc de câştig. Alcătuind un singur oracol tras la sorţi225 pentru cele mai multe întâmplări, ei îşi băteau joc în chipul următor de marea mulţime a celor care veneau să-i consulte despre cele mai felurite lucruri. Iată cum era întocmit oracolul:

Doi boi puşi la jug brăzdează pământul, Pentru ca mai târziu să aducă recolte bogate.

Dacă cineva îi întreba cu privire la o căsătorie, ei spuneau că oracolul era hotărâtor: că trebuia să se pună sub jugul căsătoriei şi că frumoasele recolte erau copiii care se vor naşte. Dacă-i consulta unul care voia să cumpere o proprietate, oracolul, cu drept cuvânt, îi vorbea de boi, de jug şi de câmpii semănate şi fertile. Dacă altul cerea părerea zeiţei despre o călătorie care-l îngrijora, i se răspundea că cele mai blânde dintre toate patrupedele sunt şi înjugate, şi gata de plecare, şi că recoltele bogate îi prevestesc câştig. Dacă cineva, hotărât să dea o luptă sau să urmărească o bandă de hoţi, voia să ştie de va izbândi sau nu, ei susţineau că după acest liniştitor oracol victoria îi era asigurată, căci avea să treacă pe sub jug capetele duşmanilor, şi din jefuirea lor să aducă o pradă bogată şi producătoare de câştig.

Astfel, ghicitorii noştri adunară mulţi bani prin şiretlicul acestor înşelătoare profeţii.

Dar, nemaiputând răspunde mulţumitor la neîncetatele întrebări ce li se puneau, trebuiră să pornească din nou la drum, un drum, vai! Cu mult mai rău decât toate celelalte, străbătute în timp de noapte: erau numai gropi şi hârtoape adânci, ici era o baltă stătută în care te afundai, colo un smârc noroios în care alunecai. În sfârşit, cu picioarele zdrobite de multe poticneli şi necontenite alunecări, am reuşit, cu greu şi rupt de oboseală, să ajung la o potecă netedă în câmpie. Dar iată că, deodată, din spate, o ceată de călăreţi înarmaţi se reped asupra noastră şi, abia stăpânind cursa furioasă a cailor, se aruncă în grabă asupra lui Filebus şi a însoţitorilor lui, îi apucă de gât şi, numindu-i sacrilegi şi nemernici, îi burduşesc cu numeroase şi zdravene lovituri de pumn. Apoi, punându-i pe toţi în lanţuri, îi somează insistent, cu tot felul de ameninţări, să scoată, cât mai repede, din sacii lor, vasul226 de aur care făcea dovada crimei.

— Da, ziceau ei, în timpul unei pretinse slujbe sfinte pe care aţi făcut-o în secret, l-aţi şterpelit chiar de pe pernele mamei zeilor227 şi, ca şi cum aţi fi putut scăpa de pedeapsa unei crime atât de mari, când ziua se îngâna încă cu noaptea, v-aţi luat tălpăşiţa pe tăcute şi aţi lăsat cu mult în urma voastră zidurile oraşului!

Atunci unul dintre călăreţi mi-a pus mâna în spinare şi, scotocind până şi în sânul zeiţei pe care o purtam, a aflat acolo vasul de aur şi l-a arătat tuturor celor de faţă.

Ei, bine! Nici cel puţin această neînchipuită fărădelege n-a avut darul să înfunde sau să sperie De aceşti indivizi atât de ticăloşi şi, cu un râs prefăcut, ei au început să ia lucrurile în glumă.

— Iată – spuseră ei – ce ruşine! Ce neomenie! Ca aproape întotdeauna, nevinovaţii sunt acuzaţi pe nedrept! Pentru o sărmană cupă pe care mama zeilor a dăruit-o ca semn de ospitalitate surorii sale, zeiţa siriană, slujitorii cultului său sunt învinuiţi şi aduşi la două degete de moarte!

Dar în zadar înşirară ei aceste nerozii şi altele la fel, că ţăranii i-au întors din drum şi, punându-i numaidecât în lanţuri, i-au aruncat în aşa-zisul Tullianum228, iar vasul şi statuia pe care o purtam în spinare au fost depuse ca obiecte sfinte în tezaurul templului unde se păstrau ofrandele. Cât despre mine, a doua zi fiind dus la târg şi scos din nou la vânzare prin glasul pristavului, am fost cumpărat de un morar din satul vecin cu şapte dinari mai mult decât dăduse Filebus pe mine, mai înainte.

Numaidecât, noul meu stăpân m-a încărcat peste măsură cu nişte grâu pe care tocmai atunci îl cumpărase şi, pe un drum anevoios, plin de pietre ascuţite şi de rădăcini înţepătoare, m-a condus la moara lui. Acolo, un mare număr de animale de povară, înhămate la nişte maşini, învârteau mai multe pietre de moartă de diferite mărimi şi asta nu numai ziua, ci chiar toată noaptea, fără odihnă, producând prin această grea muncă o făină datorată nesomnului lor. Dar pentru ca ucenicia acestui serviciu să nu mă înspăimânte prea mult, noul meu stăpân, fireşte, m-a tratat ca pe un oaspete de onoare. În această primă zi, el m-a lăsat să mă odihnesc şi mi-a umplut ieslea cu hrană din plin. Dar fericirea de a nu face nimic şi de a mă îngrăşa a fost de scurtă durată, căci a doua zi, dis-de-dimineaţă, am fost pus la piatra de moară care părea cea mai mare. Într-o clipă mi se acoperă capul229, şi sunt împins într-un şanţ îngust şi circular, unde călcând şi iar călcând pe propriile mele urme, trebuia să fac la nesfârşit acelaşi ocol, fără să înaintez deloc.

Cu toate acestea, cum eu nu uitasem de isteţimea şi de prudenţa mea obişnuită, avui grijă să nu mă arăt prea destoinic în ucenicia noii mele meserii, şi deşi, când făceam parte din specia umană, văzusem adesea umblând astfel de râşniţe, totuşi, ca şi cum n-aş fi avut nici cea mai mică deprindere sau nici cea mai mică idee cu privire la această muncă, rămâneam pironit locului şi mă prefăceam foarte mirat. Mă gândeam că, văzându-mă aşa de nepriceput şi neajutorat pentru o astfel de treabă, mă vor pune la orice altă muncă, în tot cazul mai uşoară, sau că poate mă vor hrăni fără să fac nimic. Dar în zadar am folosit eu această păgubitoare viclenie. Căci numaidecât o mulţime de braţe înarmate cu reteveie se ridică în jurul meu şi, în clipa când nu bănuiam nimic, fiindcă eram cu ochii acoperiţi, deodată, la un semnal dat, ei scot un chiot puternic şi loviturile încep să curgă ca ploaia pe spinarea mea. Acest zgomotos atac până într-atât mă zăpăci, încât, fără să mă mai gândesc la toate socotelile mele, am întins îndată şleaul de papură cu o perfectă siguranţă şi, la repezeală, am făcut mai multe ocoluri. Prin schimbarea asta aşa de neaşteptată a felului meu de a umbla provocasem râsul tuturor celor de faţă.

După ce trecu cea mai mare parte a zilei – eram de altfel frânt de oboseală – mi-au scos funia de papură cu care trăgeam la râşniţă şi m-au dus în grajd. Deşi cădeam de oboseală, deşi aveam nespus de mare nevoie să-mi refac puterile şi eram cum nu se poate mai lihnit de foame, cu toate acestea, împins de curiozitatea mea firească şi destul de tulburat, am lăsat la o parte hrana care era din belşug şi cu un fel de interes am început să examinez cum era condusă această moară dezgustătoare. Mari zei! Ce-mi văzură ochii! Nişte oameni piperniciţi, a căror piele era în întregime împestriţată de vânătăile loviturilor de bice; plină de răni, spinarea le era mai curând umbrită decât acoperită cu o zdreanţă peticită şi sfâşiată; unii n-aveau pe ei decât o fleandură de şorţ, care să le ascundă sexul, într-un cuvânt, toţi erau îmbrăcaţi în aşa fel, încât prin aceste zdrenţe li se vedea trupul. Erau însemnaţi cu litere în frunte, aveau părul pe jumătate ras şi cătuşe la picioare. Pe lângă că erau desfiguraţi de o paloare cadaverică, fumul cuptoarelor şi aburii fierbinţi230 le roşeau pleoapele şi aproape le luaseră vederea. Şi, la fel ca pugiliştii care se acoperă cu praf foarte fin înainte de luptă, aceşti sclavi erau albi din cap până în picioare de o făină închisă şi murdară aidoma cenuşii.

Acum, în ce priveşte pe confraţii mei, animalele de povară, ce să spun sau cum să-i descriu? Ce catâri bătrâni! Ce mârţoage de cai deşelaţi! Aşezaţi în jurul ieslei în care îşi afundau capul, rodeau maldăre de paie. Gâtul le era mâncat de răni pline de puroi, o tuse continuă îi zguduia şi la fiecare respiraţie nările bolnave li se umflau şi dezumflau ca nişte foaie. Pieptul le era numai o rană din cauza necontenitei frecări a funiei şi li se vedeau coastele jupuite până la os de veşnicele lovituri de ciomag. Copitele, din cauza atâtor învârtituri ale maşinii, li se lăţiseră enorm şi, în sfârşit, toată pielea le era aspră şi numai gloduri din cauza murdăriei învechite şi a râiei.

Jalnicul tablou al unei astfel de societăţi mă făcu să-mi fie frică. Mi-am adus aminte de starea mea de mai înainte, când eram Lucius şi, comparând-o cu această mizerie extremă şi fără mijloc de scăpare, mi-am plecat capul cu o adâncă mâhnire. Chinuitei mele existenţe nu-i găseam consolare decât în înnăscuta-mi curiozitate, care singură mă mai lega de viaţă şi, de altfel, cum nu se dădea nici o importanţă prezenţei mele, toţi se purtau şi vorbeau de faţă cu mine în toată libertatea. Nu fără dreptate, divinul creator al poeziei antice la greci231, voind să arate un om de o rară înţelepciune, a spus că acesta dobândise cele mai mari virtuţi călătorind prin multe oraşe şi cercetând felurite popoare. Într-adevăr, eu însumi mi-aduc aminte cu recunoştinţă de existenţa mea de măgar, pentru că, ascuns sub acest înveliş şi încercat de multe şi felurite nenorociri, dacă nu m-am făcut mai înţelept, cel puţin am învăţat o mulţime de lucruri.

În sfârşit, iată o bună poveste, mai nostimă şi mai picantă decât celelalte, pe care m-am hotărât s-o aduc la urechile voastre. Încep:

Morarul acela care mă cumpărase era, de altfel, un om cumsecade şi tare aşezat, dar soarta îi dăduse ca soţie o femeie rea, o fiinţă cum nu se afla alta mai dezgustătoare, şi el îndura tot felul de supărări în căsnicia şi gospodăria lui, astfel încât eu însumi, pe drept cuvânt, de multe ori îi căinam soarta în tăcere. Nici un viciu nu lipsea acestei femei desfrânate; în sufletul ei, ca într-o cloacă mocirloasă, se strânseseră absolut toate ticăloşiile. Era răutăcioasă, crudă, stricată, beţivă, arţăgoasă, încăpăţânată, pe cât de lacomă în hoţiile ei murdare, pe atât de risipitoare în cheltuieli neruşinate, lipsită de bună-credinţă, duşmană declarată a ruşinii. Ea dispreţuia şi călca în picioare sfintele divinităţi şi, în locul adevăratei religii, pretindea că are cultul mincinos al unui zeu pe care-l numea unic232: prefăcătorie goală prin care ea amăgea pe toată lumea şi înşela pe nenorocitu-i soţ; se îmbăta de dimineaţă până seară şi se dădea primului venit cât era ziua de lungă.

Această femeie mă urmărea cu o ură nemaipomenită. Înainte de a se lumina de ziuă şi încă din patul ei, striga să se înhame la piatra de moară măgarul nou-venit şi, abia ieşită din cameră, cerea să mi se dea, în prezenţa sa, cât mai multe lovituri de ciomag, iar când sosea ora mesei şi celelalte animale erau deshămate, ea poruncea să fiu dus la iesle cu mult mai târziu. Aceste persecuţii au făcut să-mi crească şi mai mult înnăscuta-mi curiozitate de a cunoaşte moravurile şi purtarea ei. Ştiam că introducea zilnic în camera sa un anumit tânăr, a cărui faţă doream nespus de mult s-o văd. Dacă pânza care-mi acoperea capul ar fi lăsat un moment de libertate ochilor mei, nu mi-ar fi lipsit dibăcia de a descoperi, într-un chip sau altul, corupţia acestei blestemate femei.

O anumită bătrână era mijlocitoarea desfrâurilor ei şi purtătoare de veşti pe lângă amanţi. Toată ziua, de dimineaţă până seara, erau nedespărţite, împreună începeau gustarea de dimineaţă bând pe întrecute vin neamestecat cu apă pe care şi-l turnau una alteia în pahare şi sfârşeau punând la cale, cu un meşteşug drăcesc, scandaloase legături amoroase spre pieirea nenorocitului ei soţ. În ce mă priveşte, deşi foarte supărat pe Fotis care, voind să mă facă pasăre, din greşeală mă făcuse măgar, totuşi, în păcătoasa mea sluţenie, aveam această unică mângâiere că, mulţumită lungilor mele urechi, auzeam foarte bine tot ceea ce se spunea chiar destul de departe de mine. Într-o zi, în sfârşit, următoarele vorbe ale acelei bătrâne cu glasul ascuţit ajunseră la urechile mele:

— Te priveşte, stăpâna mea, amantul ce ţi-ai ales fără să mă întrebi pe mine! E moale şi fricos şi numai la o uşoară încruntare din sprâncene a plictisitorului şi nesuferitului tău bărbat începe să tremure; prin urmare, iubirea lui lipsită de vlagă şi statornicie va fi un adevărat chin pentru îmbrăţişările tale pline de foc. Cu mult mai bun ar fi pentru tine Filesiterus233! E tânăr şi frumos, darnic, curajos şi foarte hotărât să-şi bată joc de inutilele precauţiuni ale bărbaţilor. Da, numai el merită să se bucure de iubirea tuturor femeilor noastre, numai el e vrednic să poarte pe cap o coroană de aur, chiar numai pentru singura festă pe care a jucat-o de curând, cu o rară dibăcie, unui bărbat gelos. În sfârşit, ascultă şi compară cu cât sunt mai iscusiţi unii amanţi decât alţii!

Cunoşti pe un oarecare Barbarus, decurionul234 oraşului nostru, pe care poporul, din cauza asprei lui firi, l-a numit Scorpion. El are o soţie dintr-o familie distinsă, de o rară frumuseţe, pe care, luând cele mai uimitoare măsuri de pază, o ţinea închisă cu cea mai mare grijă cu putinţă.

— Cum nu! Răspunse la aceste ultime cuvinte soţia morarului. O cunosc foarte bine: e vorba de Areta, colega mea de şcoală.

— În acest caz, reluă bătrâna, cunoşti şi întreaga poveste a lui Filesiterus?

— Nicidecum, zise cealaltă, dar aş vrea foarte mult s-o cunosc şi, te rog, mamă, povesteşte-mi totul de la început până la sfârşit!

Fără să mai întârzie, neobosita şi guraliva bătrână începu astfel:

— Acest Barbarus, trebuind să facă o călătorie grabnică şi voind a păzi cu cea mai mare grijă castitatea scumpei sale jumătăţi, înştiinţează în secret pe tânărul sclav, Myrmex, a cărui rară credinţă o cunoştea, şi-i încredinţează întreaga pază a stăpânei sale, ameninţându-l cu închisoarea pe viaţă, în sfârşit, cu groaznica moarte prin foame, dacă un singur om, chiar în trecere, ar atinge-o numai cu vârful degetului. Şi, ca să dea mai multă tărie ameninţărilor sale, el jură solemn pe toate divinităţile cerului. Aşadar, lăsându-şi soţia în straşnica pază a lui Myrmex, bărbatul porneşte la drum cu toată siguranţa.

Într-adevăr, hotărât să fie neîncetat cu cea mai mare băgare de seamă, Myrmex nu permitea stăpânei sale să iasă nicăieri. Dacă era ocupată în casă cu torsul lânii, el, ca un credincios paznic, se aşeza lângă ea. Seara, când ea trebuia neapărat să se ducă la baie, se prindea şi se lipea de ea, ţinând-o cu mâna de poala rochiei; într-un cuvânt, îşi îndeplinea cu o grijă vrednică de admiraţie misiunea de încredere cu care fusese însărcinat.

Dar uimitoarea frumuseţe a nobilei femei nu putu să scape înflăcăratului Filesiterus. Însăşi faima castităţii ei şi aceste excesive şi neobişnuite măsuri de pază îl aţâţau şi-l aprindeau mai mult; hotărât să facă totul, să sufere orice ca să înfrângă îndărătnica supraveghere a acestei case, îşi puse în mişcare toată iscusinţa. Ştiind cât e de fragilă credinţa omenească, că nu se află piedică pe care banul să n-o biruie, că de obicei cu aur se sparg chiar porţi de diamant, prinde un moment când Myrmex este singur, îi dezvăluie iubirea sa şi-l roagă stăruitor să-i uşureze chinurile, căci a hotărât şi a jurat să le sfârşească printr-o moarte apropiată, dacă nu va poseda în curând obiectul dorinţelor sale. „De altfel tu n-ai să te temi de nimic, căci lucrul e foarte uşor. Spre seară, mulţumită întunericului, care mă va învălui şi ascunde, eu voi putea să mă strecor în casă şi să ies după o clipă.”

La aceste convingătoare argumente şi la altele de acelaşi fel, el a adăugat pe cel din urmă: era pana viguroasă care trebuia să despice cu putere inima atât de neînduplecată a sclavului. Deschizând mâna, i-a arătat nişte monede de aur nou-nouţe, orbitor de sclipitoare. „Douăzeci sunt pentru stăpâna ta, îi zise el, iar zece bucuros ţi le dau ţie!”

În faţa acestei crime nemaiauzite, Myrmex s-a înfiorat de groază şi, astupându-şi urechile, a luat-o numaidecât la fugă. Dar cu toate acestea, strălucirea de foc a aurului nu mai putea să dispară din ochii lui. În zadar fugise departe şi se întorsese acasă în goana mare, el continua să vadă acea frumoasă strălucire a monedelor şi se şi socotea, în gândul său, stăpân al acestei bogate prăzi. Mintea îi era agitată ca o mare în furtună şi nenorocitul era hărţuit şi chinuit fără răgaz de cele mai contradictorii gânduri care-l făceau să plutească într-o groaznică nehotărâre: de o parte datoria, de altă parte câştigul; de o parte chinurile, de alta plăcerea. În cele din urmă, aurul birui frica de moarte. Nestăpânita-i dorinţă de a avea aceste frumoase monede nu-i lăsa o clipă de linişte şi chiar noaptea era bântuit de molima lăcomiei; şi deşi ameninţările stăpânului îl reţineau acasă, aurul îl chema totuşi afară. Atunci, pierzând ruşinea şi lăsând la o parte orice şovăială, împărtăşeşte stăpânei sale tot ce i-a spus îndrăgostitul. Frumoasa n-a dezminţit uşurinţa firească a sexului său şi şi-a jertfit numaidecât cinstea pentru blestematul metal. Myrmex, nebun de bucurie, ardea de dorinţă nu numai de a primi, dar cel puţin de a atinge aurul pe care-l văzuse, spre nenorocirea lui. Foarte voios, aleargă să-l anunţe pe Filesiterus că dorinţa i-a fost împlinită; apoi, îi cere îndată răsplata promisă şi monedele de aur trec în mâna lui Myrmex, care nu văzuse niciodată nici măcar bani de aramă.

Când noaptea era destul de înaintată, el conduse în casă pe îndrăzneţul amant, singur şi cu capul bine acoperit, până în camera de culcare a stăpânei sale. Tocmai când aduceau prinosul lor Iubirii prin nemaiîncercate şi reînnoite îmbrăţişări, exact când, ca nişte soldaţi goi dădeau prima bătălie amoroasă, împotriva oricărei aşteptări, bărbatul, găsind mai potrivită vremea nopţii, se întoarse acasă fără veste. El bate la intrare, dă cu o piatră în uşă şi, întârzierea mărindu-i din ce în ce mai mult bănuiala, îl ameninţă pe Myrmex cu pedepse îngrozitoare. Acesta, zăpăcit de neaşteptata primejdie şi neştiind, în excesiva lui tulburare, ce hotărâre să ia, invocă motivul mincinos, în lipsa altuia mai bun, că întunericul nopţii îl împiedică de a găsi cheia pe care o ascunsese cu cea mai mare grijă. În acest timp Filesiterus, care auzise zgomotul, se îmbracă la iuţeală şi în grabă fuge din cameră, uitând să-şi ia sandalele. Numai atunci, Myrmex pune cheia în broască, deschide uşa şi-şi primeşte stăpânul care, încă ţipând şi invocând pe toţi zeii, se duce glonţ spre camera de culcare. Sclavul, profitând de prilej, îl ajută pe Filesiterus să fugă printr-o ieşire tainică şi, o dată ce amantul a fost afară, Myrmex se simte mai liniştit şi, încuie casa şi se duce din nou să se culce.

Dar, îndată ce se lumină de ziuă, Barbarus sare din aşternut şi, plimbându-se prin cameră, zăreşte sub pat nişte sandale necunoscute: acelea cu care fusese încălţat Filesiterus când se strecurase în casă. După această descoperire, bănuind ce s-a petrecut, fără să împărtăşească nici soţiei şi nici unuia dintre prietenii săi adânca lui mâhnire, a luat sandalele, le-a ascuns pe furiş sub mantaua sa şi celorlalţi sclavi le-a poruncit doar atât: să-l lege pe Myrmex şi să-l târască în piaţa publică. Apoi, înăbuşindu-şi furia şi urletele, porneşte într-acolo, în pas grăbit, încredinţat că după sandale va putea găsi foarte uşor urma amantului. Iată-l deci pe Barbarus plimbându-se în lung şi-n lat în piaţa publică, aprins de mânie şi cu sprâncenele încruntate. În spatele lui, legat de mâini şi de picioare, Myrmex care, deşi nu fusese prins asupra faptului, simţindu-se totuşi condamnat de conştiinţa lui vinovată, vărsa şiroaie de lacrimi şi prin ruşinoase tânguiri voia să stârnească o milă nefolositoare.

Tocmai atunci, printr-o întâmplare, Filesiterus trecea pe acolo şi, deşi era preocupat de cine ştie ce afacere cu totul diferită, acest neprevăzut spectacol îl mişcă adânc. Fără să-şi piardă cumpătul, el îşi aduse aminte de greşeala ce o făcuse în graba fugii sale şi îşi închipui ce se petrecuse după aceea. Făcând numaidecât apel la sângele lui rece obişnuit, dă la o parte pe tinerii sclavi şi, cu strigăte puternice, se aruncă asupra lui Myrmex şi începe să-i care în obraji o ploaie de pumni, având totuşi grijă să nu-l lovească prea tare. „Ah! Ticălosule, ah! Sperjurule, strigă el, fie ca stăpânul ăsta al tău şi toate divinităţile cereşti pe care le invoci în mod aşa de neruşinat în jurămintele tale să te piardă ca pe un netrebnic ce eşti. Tu mi-ai furat ieri, la baie, sandalele. Meriţi, da, meriţi să toceşti aceste lanţuri şi pe deasupra să fii aruncat în întunericul unei închisori!” Înşelat de vicleşugul atât de oportun al îndrăzneţului tânăr, Barbarus, în fericirea lui, deveni omul cel mai lesne crezător. Întors acasă, el îl cheamă pe Myrmex, îl iartă bucuros şi-i dă sandalele, sfătuindu-l să le înapoieze proprietarului căruia i le furase.

Bătrâna nu terminase încă flecăreala ei, când morăreasa luă cuvântul:

— Ferice de aceea care are un prieten atât de curajos şi de stăpân pe el! Din nefericire, eu am dat peste unul care se sperie şi de zgomotul morii, ba chiar şi de mutra acestui măgar râios pe care-l vezi acolo!

— Ei bine, zise bătrâna, îl voi îndemna eu, îl voi încuraja eu pe celălalt amant care e aşa de întreprinzător şi-i voi da întâlnire aici!

Apoi, după ce a făgăduit că se va reîntoarce seara, a părăsit odaia. Numaidecât credincioasa soţie a preparat o masă strălucită vrednică de preoţii Salieni. A limpezit vinuri scumpe, a gătit cele mai gustoase mâncăruri din came proaspătă, a pus pe masă din belşug tot ce se cuvenea; în sfârşit, şi-a aşteptat amantul, de parcă trebuia să sosească o divinitate. Asta fiindcă tocmai în seara aceea bărbăţelul lua masa în altă parte, la vecinul său piuarul235. Apropiindu-se ora încheierii zilei, mi se scoate funia cu care eram înhămat şi mi se dă în sfârşit răgazul să-mi mănânc tainul; dar eu nu eram mai puţin bucuros că scăpasem de munca mea decât de faptul că mi se luase vălul de pe ochi şi că puteam vedea în tihnă toate manevrele nelegiuitei femei.

Îndată ce soarele se afundă în adâncurile Oceanului pentru a lumina tărâmurile din adâncurile pământului236, iată că, alături de ticăloasa bătrână, sosi şi amantul cel îndrăzneţ. Era aproape un copilandru, cu obrajii netezi şi strălucitori ca doi bujori proaspeţi, fermecând şi ispitind el însuşi pe amanţi. După ce-l primi cu nenumărate şi dulci sărutări, femeia îl pofti să se aşeze la masa pregătită de ea.

Dar, îndată ce tânărul atinse în treacăt cupa de bun venit şi apropie de buzele sale primele aperitive, iată că soseşte bărbatul, care se întorcea cu mult mai curând decât era aşteptat. Atunci, virtuoasa soţie se năpusteşte asupra lui cu un potop de blesteme îngrozitoare, urându-i să-l vadă cu picioarele rupte; iar pe amantul îngheţat de spaimă şi fără pic de sânge în venele lui, îl piti sub o albie de lemn, care întâmplător se găsea acolo şi în care de obicei se curăţa grâul pisat; apoi, cu înnăscuta ei viclenie, ascunzând o ruşine atât de mare şi arătând pe chipul ei o linişte înşelătoare, îl întrebă pe bărbatul său de ce a părăsit masa vecinului cu care e aşa de bun prieten şi de ce s-a întors aşa devreme acasă.

El, adânc îndurerat şi oftând de mai multe ori, îi răspunse:

— Nemaiputând să suport purtarea josnică şi criminală a nemernicei lui soţii, am fugit pe furiş de acolo cât am putut de repede. Vai, buni zei, o mamă de familie atât de credincioasă şi de înţeleaptă să se necinstească printr-o faptă atât de ruşinoasă! Jur pe divina Ceres237 că nici chiar acum, după ce am văzut cu ochii mei, nu pot crede aşa ceva despre o asemenea femeie! Aţâţată de aceste vorbe ale bărbatului său, neruşinata soţie ardea de nerăbdare să cunoască întâmplarea: ea nu înceta să-l plictisească la culme ca să i-o povestească, în întregime, de la început, şi nu-i dădu pace până ce soţul nu se supuse voinţei ei. Fără să bănuiască ruşinea din propria lui casă, iată cum îi povesti el nenorocita întâmplare dintr-o gospodărie străină.

— Prietenul meu, călcătorul de postavuri238, are o soţie care de altfel părea o femeie de o cinste fără pată. Ea se bucura de o reputaţie cu care se fălea şi conducea cu cinste gospodăria bărbatului ei, când deodată o patimă ascunsă o aruncă în braţele unui amant, cu care avea dese şi tainice întâlniri; şi chiar în clipa când, după baie, ne duceam să ne aşezăm la masă, ea făcea dragoste cu tânărul. Atunci, tulburată de venirea noastră neaşteptată, a luat repede hotărârea impusă de moment şi l-a ascuns sub o colivie de răchită, care graţie flexibilităţii nuielelor dispuse în cerc.

— Se sfârşea în formă de tum ascuţit şi servea călcătorilor să-şi întindă pe ea postavurile când voiau să le albească cu aburi de pucioasă. Apoi, închipuindu-şi că amantul e ascuns în cea mai mare siguranţă, ea se aşeză la masă împreună cu noi, fară nici o grijă.

În acest timp, mirosul acru şi greu de pucioasă care-l îneca pe tânăr, ca şi aburii care se răspândeau în jurul lui ca nişte nouraşi, îl asfixiau iar pătrunzătorul mineral, cu însuşirea proprie lui, îl făcea pe tânăr să strănute foarte des. La primul strănut, deoarece zgomotul venea din direcţia femeii şi din spatele ei, bărbatul şi-a închipuit că strănută ea şi i-a adresat pe loc obişnuita urare: „Să-ţi fie de bine!” Dar zgomotul începe din nou şi se repetă astfel de mai multe ori, până când, surprins că nu se mai sfârşea, bărbatul a început să bănuiască, în sfârşit, ceea ce şi era. Împingând masa şi dând colivia la o parte, scoase de acolo un om care respira des şi anevoie şi abia îşi mai putea trage sufletul. Aprins de mânie în faţa unei astfel de insulte, cu lacrimile în ochi, a cerut o sabie şi ardea de nerăbdare să ucidă pe acest muribund. Numai cu greu l-am oprit de la un atac, arătându-i primejdia în care ne-ar arunca pe toţi239 şi asigurându-l că fără violenţa noastră duşmanul său va pieri în curând de la sine prin efectul pucioasei. Potolit nu atât de darul meu de convingere cât de forţa împrejurărilor, căci celălalt era pe jumătate mort, îl transportă la primul colţ de stradă. Atunci, cu glasul scăzut, eu am îndemnat-o pe soţia lui şi, în sfârşit, am convins-o să părăsească vremelnic prăvălia şi să se ducă la vreuna din prietenele sale, până ce timpul va fi potolit aprinsa mânie a soţului, care, într-adevăr, era aşa de înfuriat, încât eram sigur că în mintea lui frământa cine ştie ce lovitură tragică împotriva soţiei şi chiar a lui însuşi. Scârbit de această întâmplare, am părăsit masa tovarăşului meu şi m-am întors acasă!

Pe când morarul povestea aceasta, femeia sa, care încă de mult dăduse dovadă de obrăznicie şi neruşinare, o blestema cu vorbe urâte pe soţia călcătorului de postavuri:

— E o ticăloasă, zicea ea, o stricată, o mare ruşine a întregului nostru sex. Auzi! Să-şi piardă cinstea! Să calce în picioare îndatoririle sfinte ale căsătoriei! Să pângărească locuinţa soţului prin desfrâurile celor mai defăimate şi dezgustătoare lupanare! Să-şi piardă rangul de soţie legitimă spre a lua numele de prostituată! Da, adăugă ea, astfel de femei merită să fie arse de vii!

Totuşi, îngrijorată de tainicele chinuri ale unei conştiinţe necurate şi spre a-l scăpa mai repede pe amantul său din acea crudă închisoare, ea îşi îndemna încet bărbatul să se ducă la culcare, spunându-i că era târziu. Dar el, dimpotrivă, dat fiind că cina fusese întreruptă şi fugise acasă flămând, cerea binevoitor să-i dea mai curând să mănânce. Ea se grăbi, în silă, să-l servească. De ce, veţi întreba? Pentru că totul fusese destinat altuia. Dar mie mi se rupea inima când mă gândeam la fapta nelegiuită pe care această blestemată femeie o săvârşise mai înainte şi la neruşinarea ei prezentă. Chibzuiam cu grijă în mine însumi, spre a vedea dacă nu cumva prin descoperirea unor astfel de viclenii, aş putea da vreun ajutor stăpânului meu şi dacă pe celălalt, care era ghemuit sub o albie, ca o broască ţestoasă, nu l-aş putea face să îndepărteze carapacea şi să apară sub ochii tuturor.

Pe când eram astfel chinuit de ocara adusă stăpânului meu, Providenţa cerească şi-a aruncat în sfârşit ochii asupra mea. Era ora când un bătrân şchiop, căruia i se încredinţase paza noastră, ne mâna cu turma, pe noi, toate animalele de povară, la lacul vecin, ca să ne adăpăm. Această întâmplare mi-a dat prilejul atât de dorit de a mă răzbuna, căci trecând prin partea unde era tânărul şi zărindu-i vârful degetelor care ieşeau de sub albie, mi-am apăsat pe ele copita de-a curmezişul şi i le-am zdrobit fără milă în mii de fărâme, până când, răpus de o durere insuportabilă şi scoţând un strigăt jalnic, a răsturnat şi aruncat albia cât colo şi, expus astfel privirilor străine, el a dat pe faţă vicleşugurile unei femei fără ruşine.

Cu toate acestea, morarul nu prea părea mişcat de pierderea cinstei sale. În timp ce tânărul tremura de spaimă şi nu mai avea în venele lui o picătură de sânge, el îl mângâia cu aerul cel mai liniştit şi cu faţa cea mai binevoitoare.

— Fiul meu, începu el să-i spună, să nu te temi de nimic supărător din partea mea, căci eu nu sunt un barbar, nici un necioplit fără educaţie. Eu n-am să te asfixiez, ca brutalul piuar, cu aburul ucigător de pucioasă. N-am să mă folosesc, cum aş avea dreptul, nici de asprimea legii privitoare la adulter240, pentru a face pe un băiat aşa de plăcut şi de drăguţ să sufere pedeapsa capitală, ci vreau să împart cu soţia mea favorurile tale. Nu cer o despărţire, ci dimpotrivă o comunitate de bunuri, pentru ca, fără discuţie şi fără vrajbă, să nu fie aici decât un singur pat pentru tustrei. Eu am trăit întotdeauna cu soţia mea în aşa bună înţelegere încât, după preceptul înţelepţilor, aceleaşi lucruri ne-au plăcut întotdeauna la amândoi. De altfel, nu e îngăduit ca soţia să aibă mai multe drepturi decât bărbatul!

Cu aceste vorbe, în acelaşi timp blând şi batjocoritoare, îl trăgea în camera sa pe tânărul care se împotrivea, dar care totuşi îl urma. Şi după ce-o închise pe casta lui soţie într-o altă cameră, culcat singur cu adolescentul, se răzbună în cel mai plăcut chip pentru necinstea adusă căsniciei sale.

Îndată ce carul strălucitor al Soarelui aduse din nou ziua, morarul chemă pe doi dintre argaţii săi cei mai puternici şi, poruncindu-le să ridice pe tânăr cât mai sus, mi ţi-l bătu zdravăn la părţile moi cu o jordie:

— Cum! Îi spunea el, aşa de fraged şi de delicat şi aproape un copil, lipsind pe amorezi de floarea tinereţii tale, îndrăzneşti să alergi după femei, şi încă după femei de condiţie liberă, să strici căsniciile întărite de lege şi să aspiri înainte de vreme la titlul de amant?

După ce-l mustră cu aceste vorbe şi cu altele de acelaşi fel şi după ce pe deasupra îi mai cără la spate şi o ploaie de lovituri, îl zvârli pe uşă afară. Şi st model de amant curajos, scăpat de primejdie, împotriva oricărei aşteptări, dar cu ambele lui fese vătămate din cauza dublei operaţii pe care o suferise noaptea şi ziua, se întoarse acasă tare mâhnit şi ruşinat. Cu toate astea morarul trimise soţiei sale o înştiinţare de despărţire şi o alungă numaidecât din casa sa.

Dar femeia, a cărei înnăscută răutate e şi mai întărâtată şi exasperată de asemenea insultă – cu toate acestea aşa de îndreptăţită – se întoarse la vechile ei năravuri şi recurse la farmecele obişnuite ale femeilor. Căutând cu toată grija o anumită bătrână şireată despre care se credea că, prin farmecele şi vrăjile sale, ar putea să facă tot ce voia, cu rugăciuni şi numeroase daruri, o rugă ca din toate dorinţele să-i îndeplinească una: fie să-i potolească bărbatul şi să-l facă să se împace cu ea, fie, dacă acest lucru n-ar fi cu putinţă, măcar să-i trimită vreo stafie sau vreo divinitate îngrozitoare, care să-l chinuiască şi să-i smulgă viaţa. Atunci vrăjitoarea, care avea mare putere asupra zeilor, încearcă armele cele mai la îndemână ale îngrozitoarei sale ştiinţe, se sileşte să îmblânzească inima adânc rănită a bărbatului şi să redeştepte în el iubirea; dar încercarea sa n-a dat rezultatul aşteptat. Atunci, înfuriată pe divinităţile sale şi – indiferent de plata ce trebuia să primească pentru osteneala sa – aţâţată de atâta dispreţ, ea începu să ameninţe capul nenorocitului soţ şi să întărâte în contra lui umbra unei femei care pierise de o moarte violentă.

Dar, poate tu, lector pricinaş, criticând povestirea mea, vei face această obiecţie: cum ai putut tu, măgar viclean, închis în mijlocul unei mori, să ştii ce făceau aceste femei, după cum susţii, în cea mai mare taină? Ei bine, află în ce chip, mulţumită curiozităţii mele de om metamorfozat în măgar, am putut să cunosc tot ce s-a făcut pentru pierderea morarului meu.

Cam pe la amiază, deodată, a apărut în moară o femeie cu o jalnică înfăţişare de acuzată şi desfigurată de o tristeţe cu picioarele goale, palidă ca merişorul şi slabă ca o umbră. Un păr în neorânduială, pe jumătate alb şi plin de o cenuşă murdară, îi acoperea aproape toată partea de sus a figurii. Această femeie, în halul pomenit, a pus uşor mâna pe umărul morarului şi, ca şi cum ar fi vrut să-i vestească ceva, l-a atras mai la o parte, într-una din camerele casei. A închis uşa şi a rămas foarte mult timp cu el. Dar cum în acest timp tot grâul pe care lucrătorii îl primiseră fusese măcinat şi cum trebuia neapărat să se obţină altul, mai mulţi sclavi veniră la camera stăpânului, începură să-l cheme şi să-i ceară un supliment de lucru. Deşi-l strigară de mai multe ori şi din toate puterile, nimeni nu le răspunse. Atunci ei bătură mai tare în uşă, şi fiindcă fusese închisă cu cea mai mare grijă cu zăvorul pe dinăuntru, presupunând că s-a întâmplat ceva grav şi funest, cu o puternică opintire, o sparg ori o scot din balamale, şi în sfârşit pătrund în cameră. Ei nu găsesc nicăieri pe femeia aceea, dar îl văd pe stăpânul lor atârnat de o grindă, sugrumat şi fără suflare. După ce i-au deznodat funia de la gât, l-au desprins de pe grindă şi cu tot felul de vaiete şi bocete îl spălară cu grijă pentru ultima oară şi, după îndeplinirea ultimelor datorii funebre, îl însoţiră în număr mare la ultima lui locuinţă, încredinţându-l mormântului.

A doua zi, fiica decedatului a venit în grabă dintr-un târg vecin, unde se măritase de curând şi, în marea ei durere, îşi smulgea părul care-i cădea pe ochi şi se lovea din când în când cu pumnii în piept. Ea aflase totul, fără ca cineva să-i fi anunţat groaznica nenorocire a familiei. Într-adevăr, jalnica imagine a tatălui ei, având încă funia la gât, i se arătase în vis şi-i dezvăluise toată purtarea criminală a mamei sale vitrege, adulterele sale, vrăjile sale şi cum, ajuns el însuşi sub stăpânirea unei stafii, se coborâse în Infern. După ce rămase multă vreme pradă unei chinuitoare mâhniri, dragostea prietenilor izbuti s-o liniştească în cele din urmă, punându-i capăt durerii. În ziua a noua241, îndeplinindu-se la mormânt ceremoniile după datină, scoase în vânzare moştenirea rămasă de la tatăl ei: sclavi, mobilier şi toate animalele de povară, şi astfel întreaga gospodărie se risipi în dreapta şi în stânga după şansele capricioase ale unei licitaţii aşa cum se-ntâmplă îndeobşte. În sfârşit, eu am fost cumpărat de un sărman grădinar cu cincizeci de sesterţi242, sumă enormă, spunea el, dar nădăjduia că prin munca noastră comună va putea să-şi câştige hrana.

Acum mi se pare necesar să arăt şi ce obligaţii aveam în noua mea slujbă. Dimineaţa, stăpânul meu îmi punea în spinare mari cantităţi de legume şi mă ducea în oraşul vecin. Acolo, după ce preda marfa revânzătorilor şi încasa banii, se urca în spinarea mea şi se întorcea astfel la grădina sa. Cât timp săpa, cât timp uda şi încovoiat pe brazdele lui se ocupa de celelalte munci ale meseriei sale, eu aveam puţină tihnă şi mă bucuram de o odihnă care-mi plăcea. Dar când revoluţia ordonată a astrelor, care după un anumit număr de zile şi de luni aduse un an nou, lăsă în urmă toamna cu plăcerile culesului de vii şi ajunse în zodia Capricornului243, când veni iama cu zăpezile ei, cu ploi fără sfârşit şi nopţi umede şi reci, n-a mai fost acelaşi lucru. Lăsat sub cerul liber şi închis într-un staul fără acoperiş, sufeream grozav din cauza frigului care nu mai contenea, căci stăpânul meu, din pricina excesivei lui sărăcii, nu putea să-şi procure nici pentru el, necum pentru mine, un aşternut de paie sau vreo pătură oricât de păcătoasă şi trăia într-un bordei, acoperit cu ramuri şi frunze de copaci. În afară de asta, dimineaţa trebuia să merg cu picioarele goale şi cu sforţări de nedescris printr-un noroi îngheţat şi pe bucăţi de gheaţă foarte ascuţite. Nu aveam nici măcar hrana mea obişnuită ca să-mi umplu stomacul, căci, deşi mâncarea mea era una şi aceeaşi cu a stăpânului, era totuşi foarte puţină şi proastă: câteva lăptuci bătrâne şi amare, care, încetând de a mai creşte şi înzestrate cu seminţe, semănau cu nişte mături mari, deveneau un putregai acru şi slobozeau o zeamă noroioasă.

Într-o noapte, un proprietar din satul vecin, pe care întunecimea unui cer fără lună îl făcuse să zăbovească şi pe care o ploaie torenţială îl udase până la piele, rătăcindu-se din drumul cel bun, se opri la grădiniţa noastră cu calul său, care nu mai putea de oboseală. Dată fiind împrejurarea, el fu primit cu dragă inimă şi găsi Ia noi, dacă nu o găzduire aleasă, cel puţin o odihnă de care avea mare nevoie. Voind să răsplătească bunăvoinţa gazdei sale, îi promise o anumită cantitate de grâu şi de untdelemn de la moşia sa şi, pe deasupra, două chiupuri de vin. Fără multă întârziere stăpânul meu ia cu el un sac şi nişte burdufuri goale şi, urcându-se pe deşelate în spinarea mea, porneşte la drum pentru o călătorie de şaizeci de stadii244. Străbătând această distanţă, ajungem la moşia sus-numită, unde generosul şi primitorul amfitrion pofti îndată pe stăpânul meu la o masă copioasă.

În timp ce amândoi comesenii noştri se luau la întrecere cu paharul în mână, se întâmplă o minune dintre cele mai ciudate. O găină, alergând încoace şi încolo prin ograda casei, începu să cotcodăcească zgomotos ca şi cum ar fi voit să ouă. Stăpânul ei, privind-o, îi zise:

— Bună şi foarte prăsitoare slugă, e atâta timp de cât ne îngraşi zilnic cu ouăle tale! Şi chiar acum, după cum văd, te gândeşti să ne prepari o gustare!

Apoi strigă:

— Ei, băiete, ia repede coşul hărăzit pentru cuibarul găinilor şi pune-l în colţul obişnuit!

Servitorul a făcut ceea ce-i poruncise stăpânul, dar găina, dispreţuind aşternutul obişnuit al cuibarului, a depus un rod prematur chiar la picioarele stăpânului ei, pe care avea să-l arunce într-o mare îngrijorare. Căci, într-adevăr, nu era un ou cum îl ştim cu toţii, ci un puişor perfect format, cu aripi, cu pinteni, cu ochi şi chiar cu piuit, care îndată începu să se ţină după mama lui.

În afară de această minune, s-a produs o alta cu mult mai mare, care cu drept cuvânt îi îngrozi pe toţi. Chiar sub masa pe care se aflau încă resturile ospăţului, pământul s-a despicat adânc şi din el a ţâşnit un foarte bogat izvor de sânge ale cărui mari şi îmbelşugate picături cădeau pe masă şi o inundau. Şi chiar în clipa când toţi, încremeniţi de spaimă, contemplau cu groază aceste divine prevestiri, iată că în mare grabă vine un servitor din pivniţă pentru a-i anunţa că tot vinul păstrat acolo de multă vreme fierbe cu clocote în butoaie, ca şi cum s-ar fi pus sub ele un foc uriaş. Tot atunci s-a văzut o nevăstuică trăgând cu dinţii din gaura lui un şarpe mort. Din gura unui câine ciobănesc a ţâşnit o broscuţă verde şi însuşi câinele, atacat de un berbec, care se afla lângă el, a fost gâtuit de acesta dintr-o singură muşcătură.

Atâtea minuni aşa de îngrozitoare au aruncat o spaimă de nespus în sufletul stăpânului şi au umplut toată casa de o descurajare vecină cu încremenirea. Cu ce trebuiau să înceapă? Cu ce să sfârşească? Ce ispăşire putea să fie mai mult sau mi puţin izbăvitoare pentru a potoli ameninţările divinităţilor cereşti? Câte victime şi ce fel de victime trebuiau jertfite?

În timp ce toţi, în aşteptarea unei groaznice nenorociri, erau înmărmuriţi de spaimă, soseşte un tânăr sclav care anunţă stăpânului său cea mai mare, ultima nenorocire ce se abătuse asupra familiei sale.

El avea trei fii mari, foarte învăţaţi şi foarte bine crescuţi, care făceau fala vieţii sale. O veche prietenie îi lega pe aceşti tineri de un sărman posesor al unei căsuţe modeste. Neînsemnata lui căscioară se învecina cu întinsele şi îmbelşugatele ogoare ale unui tânăr moşier, bogat şi influent, dar care abuza de gloria numeroşilor săi strămoşi. El era tare şi mare în diferite partide şi fără nici o împotrivire făcea, în oraş, tot ce-i plăcea. Cu sărmanul şi umilul său vecin se purta ca un adevărat duşman; îi omora oile, îi lua boii, îi călca în picioare grânele încă necoapte. Şi nemulţumit că l-a despuiat de toată recolta, voi să-l alunge chiar de pe micul lui ogor; pornind împotriva lui un neînsemnat proces de hotare, pretindea că tot terenul era al lui. Atunci plugarul, om respectuos de altfel, jefuit de lăcomia bogatului, ca să salveze din moştenirea părintească cel puţin un petic de pământ pentru mormântul său, foarte spăimântat, a rugat pe mai mulţi prieteni să vină să dea mărturie pentru hotarele sale. Printre aceştia se găseau şi cei trei fraţi, care voiau să dea tot ajutorul lor, oricât ar fi fost de neînsemnat, prietenului în primejdie.

Cu toate acestea furiosul tânăr, fără să se sperie câtuşi de puţin sau măcar să se ruşineze de prezenţa atâtor cetăţeni, nu voi să renunţe la tâlhăreştile lui pretenţii sau cel puţin să-şi stăpânească neobrăzatele-i cuvinte. În timp ce ei se jeluiau cu blândeţe şi, cu vorbe frumoase, căutau să potolească mânia care clocotea în el, deodată, jurând pe capul său şi pe al celor ce-i erau mai dragi, afirmă că puţin îi păsa de prezenţa atâtor mediatori şi că va porunci servitorilor săi să ia de urechi pe vecinul său şi să-l azvârle îndată cât mai departe de coliba lui. La aceste cuvinte, un val de indignare cuprinse pe toţi aceia care-l auziră şi unul dintre cei trei fraţi, fără şovăire şi cu multă îndrăzneală, îi răspunse că în zadar se bizuie el pe bogăţiile lui ca să ameninţe într-un mod aşa de tiranic şi de trufaş, fiindcă, de altfel, săracii au găsit întotdeauna, în nepărtinirea legilor, ajutor şi apărare în contra obrăzniciei bogaţilor. Aceste cuvinte, pentru un om aprins de mânie, au fost untdelemn peste foc, pucioasă într-un incendiu, un bici în mâinile Furiei, şi nu făceau decât să-i alimenteze brutala violenţă. Şi cu-adevărat nebunia lui sporise în aşa grad, încât striga în gura mare că puteau să se spânzure toţi, cu legile lor cu tot.

Şi cum el avea nişte câini ciobăneşti, câini de fermă, sălbatici şi uriaşi, obişnuiţi să mănânce hoiturile aruncate pe câmp şi, în afară de asta, dresaţi să se arunce asupra trecătorilor şi să-i muşte, fără deosebire, porunci să li se dea drumul şi să fie asmuţiţi împotriva acestei mulţimi. Îndată ce auziră obişnuitul semnal al ciobanilor, aceste animale întărâtate şi înrăite, umplând câmpia cu un lătrat confuz şi răguşit care le făcea şi mai înfiorătoare, se repeziră cu o furie nebună asupra oamenilor, şi, cu nenumărate muşcături, îi sfâşiară şi-i făcură bucăţi; n-au cruţat nici chiar pe fugarii pe care-i urmăreau cu şi mai multă înverşunare.

Atunci, în mijlocul înfiorătorului măcel al acestei mulţimi înspăimântate, cel mai tânăr dintre cei trei fraţi, lovindu-se de o piatră şi zdrobindu-şi degetele picioarelor, se prăbuşi la pământ şi căzu pradă acestor sălbatici şi fioroşi dulăi care, văzând pe nenorocitul tânăr întins la pământ, numaidecât se năpustiră asupra lui şi-l sfâşiară în bucăţi.

Auzind urletele lui de moarte, fraţii, adânc îndureraţi, alergară în ajutorul lui. Înfăşurându-şi mâinile stângi în pulpanele mantalelor245, ei încercară să-şi apere fratele, aruncând o ploaie de pietre ca să alunge câinii, dar nu reuşiră nici să zdrobească, nici să pună pe fugă această haită sălbatică, iar prea nefericitul tânăr abia rostind ultimele cuvinte prin care cerea fraţilor săi să pedepsească pe acest bogat pângărit de crime pentru moartea fratelui lor mai tânăr, muri îndată sfâşiat. Atunci ceilalţi doi fraţi, nu atât din pricină că nu mai aveau nici o speranţă de salvare, cât mai ales din cauză că de bunăvoie renunţaseră la ea, se îndreptară spre cel bogat şi, cu un curaj nebun şi o furie oarbă, îl atacară cu o grindină de pietre. Dar acest ucigaş, setos de sânge, obişnuit de multă vreme cu numeroase asemenea crime, aruncă o suliţă şi străpunse pe unul din cei doi în coşul pieptului. Deşi fusese lovit de moarte şi era cu totul neînsufleţit, el nu se prăbuşi, căci suliţa cu care fusese străpuns, ieşindu-i aproape toată prin spate, se înfipse în pământ prin violenţa loviturii şi-i ţinea suspendat trupul ţeapăn care se legăna într-o parte şi în alta.

Apoi unul dintre servitori, grozav de îndrăzneţ şi de ticălos, veni în ajutorul ucigaşului şi, cumpănind în mână o piatră, ochi de foarte departe braţul drept al celui de-al treilea tânăr; lovitura nu-şi atinse ţinta, căci piatra îi atinse numai vârful degetelor şi, împotriva aşteptării tuturor, căzu mai departe fără să-l fi rănit. Totuşi, această fericită împrejurare dădu iscusitului tânăr o speranţă de răzbunare. Prefăcându-se că are mâna zdrobită, iată cum se adresă el acestui om barbar:

— Bucură-te de distrugerea întregii noastre familii, hrăneşte-ţi cu sângele a trei tineri nesăturata cruzime şi mândreşte-te cu glorioasa-ţi biruinţă asupra concetăţenilor tăi doborâţi, dar cel puţin să ştii că, dacă ai jefuit de pământul său pe un nenorocit ca să-ţi întinzi neîncetat hotarele moşiei, vei avea totuşi întotdeauna un vecin. Dar vai! Dreapta mea, cu care desigur ţi-aş fi tăiat capul, a căzut sfărâmată de un destin nedrept!

Întărâtat la culme de aceste cuvinte, furiosul tâlhar puse mâna pe sabie şi, voind să ucidă cu propria lui mână pe nenorocitul tânăr, se repezi cu sete la el. Dar el nu provocase la luptă pe unul mai slab decât el şi întâmpină o rezistenţă la care nu se aşteptase deloc. Tânărul îi apucă cu putere mâna dreaptă şi învârtind sabia cu energie, o înfipse de mai multe ori în odiosul bogat şi-l făcu să-şi dea sufletul murdar… Apoi, ca să scape din mâinile servitorilor care alergau în fuga mare, deodată, cu sabia încă mânjită de sângele duşmanului său, îşi tăie adânc grumazul.

Acestea erau nenorocirile prevestite de atâtea minuni nemaiauzite, acestea erau nenorocirile anunţate nefericitului părinte. Doborât de atâtea lovituri în acelaşi timp, bătrânul nu putu să scoată nici o vorbă şi nici măcar să plângă în tăcere. Dar punând mâna pe cuţitul de care tocmai se servise la masă ca să împartă oamenilor brânză şi alte mâncări, după exemplul nefericitului său fiu, îşi tăie gâtul cu mai multe lovituri şi, căzând peste masă, cu capul în jos, spălă cu un nou val de sânge petele sângelui miraculos. Astfel pieri, într-un timp aşa de scurt, o întreagă familie. Jelind această nenorocită întâmplare şi plângând mai amarnic fatalitatea care-l urmărea, grădinarul îşi plăti masa cu lacrimi şi lovindu-şi în mai multe rânduri, una de alta, mâinile pe care le aducea goale, se urcă numaidecât în spinarea mea şi o pornirăm înapoi pe drumul pe care venisem. Dar nici întoarcerea nu i-a fost scutită de o nenorocită şi primejdioasă întâmplare.

Căci, ieşindu-ne în cale un individ de o statură înaltă, soldat dintr-o legiune, după cum îl arătau înfăţişarea şi purtarea sa, îl întrebă pe stăpânul meu pe un ton obraznic şi trufaş unde se ducea cu acest măgar fără povară. Stăpânul, tulburat încă de durere şi neştiind latineşte, trecu înainte fără să-i răspundă. Soldatul n-a putut să-şi înfrâneze obişnuita-i obrăznicie şi, înfuriindu-se de această tăcere ca de o insultă, l-a lovit cu un harac de viţă-de-vie, pe care-l ţinea în mână, şi l-a aruncat din spinarea mea. Atunci grădinarul i-a răspuns cu umilinţă că, neştiind limba sa, nu putea să înţeleagă ce i se spunea. Soldatul îl întrebă deci în greceşte unde se ducea cu măgarul, iar grădinarul îi răspunse că se ducea în oraşul vecin.

— Dar eu, zise celălalt, am nevoie de serviciile lui, căci împreună cu alte animale de povară trebuie să transport, din cetăţuia vecină, bagajele comandantului nostru!

Apoi, punând mâna pe mine, mă ia de căpăstru şi începe să mă tragă după el. Atunci grădinarul, ştergându-se de sângele care curgea din rana pe care i-o făcuse mai înainte la cap, îl roagă din nou să se poarte mai politicos şi mai omenos cu un camarad de arme.

— Te rog fierbinte, în numele celor mai fericite speranţe ale tale, îi spunea el, acest măgăruş n-are nici o putere – fapt care nu-l împiedică să muşte – cade pe drum din pricina unei boli urâte şi abia poate să transporte din grădina mea, la o foarte mică distanţă, câteva legături de legume; oboseşte repede şi-şi pierde răsuflarea şi e departe de a fi în stare să poarte poveri mai mari!

Dar când văzu că nici o rugăciune nu îmblânzeşte pe militar şi că acesta e şi mai înfuriat şi gata să-i crape ţeasta cu cel mai gros nod al haracului său întors, recurse la cea din urmă posibilitate de salvare. Prefăcându-se că vrea să-i atingă genunchii pentru a-i stârni mila, se apleacă, se încovoaie şi, apucându-l de amândouă picioarele, îl ridică în sus şi-l trânteşte cu putere la pământ; apoi, fără să piardă o clipă, cu pumnii, cu coatele, cu dinţii şi chiar cu pietrele pe care le culegea de pe drum, îi zdrobeşte toată faţa, mâinile şi coatele. Celălalt, din clipa când fusese trântit pe spate la pământ, nu mai era în stare să se împotrivească sau să se apere în nici un fel, dar nu înceta să-l ameninţe pe grădinar, că dacă va reuşi să se ridice, îl va tăia în mii de bucăţi cu sabia. Ţinând seama de aceste vorbe, grădinarul îi ia numaidecât sabia, o aruncă cât mai departe cu putinţă şi din nou începe să-l bată cu şi mai multă furie. Snopit în bătaie, ciuruit de răni şi nemaiputând găsi alt chip de scăpare, soldatul a recurs la singurul mijloc ce-i mai rămânea de făcut: a făcut pe mortul.

Atunci grădinarul, luând sabia cu el, s-a urcat în spinarea mea şi în goana mare s-a îndreptat spre oraş; fără să se mai gândească să-şi revadă mica grădină, se duce la unul din prietenii săi, îi povesteşte totul, îl roagă să-l ajute în această primejdie şi să-l ascundă câtva timp, pe el şi pe măgarul său, până când o dispariţie de două sau de trei zile îl va scăpa de o urmărire capitală. Amicul, neuitând vechea lor prietenie, îl primeşte fără şovăire. Pe mine, cu ajutorul unei scări, mă urcă cu picioarele îndoite, sus, în podul casei, iar grădinarul, rămas jos chiar în prăvălie, se ascunde într-un coş, al cărui capac a fost tras peste el.

În timpul acesta, soldatul – aşa cum am aflat mai târziu -; asemenea unui om care s-a trezit dintr-o lungă beţie, în cele din urmă s-a pus pe picioare şi, deşi zdrobit de durerea atâtor lovituri, clătinându-se şi abia sprijinindu-se în toiag, a ajuns în oraş. Ruşinat de slăbiciunea şi de nevrednicia sa, nu suflă o vorbă nici unuia dintre cetăţeni despre bătaia şi despre înfrângerea suferită şi îşi înghiţi în secret ocara, dar când întâlni câţiva camarazi le povesti numai lor nenorocita întâmplare. Se înţeleseră ca el să stea câtva timp ascuns în cortul lor, căci, în afară de insulta lui personală, se temea, din cauză că pierduse sabia, de urmările călcării jurământului militar246; iar în ce-i privea pe ei, după ce vor fi cercetat cu atenţie urmele noastre, îşi vor da toată silinţa să ne descopere şi să-l răzbune. Dar exact la timp se găsi un vecin perfid care-i înştiinţă numaidecât unde eram ascunşi. Atunci soldaţii chemară autorităţile şi minţind că pierduseră pe drum un mic vas de argint de foarte mare preţ, aparţinând comandantului lor, susţineau că-l găsise un grădinar şi că, nevoind să-l dea înapoi, sta ascuns în casa unui prieten al său.

Magistraţii, constatând valoarea obiectului pierdut şi aflând numele comandantului, se prezintă la uşa casei unde ne refugiasem şi cu glas tare somează pe gazda noastră să predea fără întârziere pe acela pe care-l ascundea, dacă nu voia să-şi piardă viaţa el însuşi. Dar el, fără să se sperie câtuşi de puţin şi neavând alt gând decât să salveze pe prietenul pe care-l luase sub ocrotirea sa, nu mărturiseşte nimic despre noi şi susţine că nu l-a văzut pe grădinar de mai multe zile. La rândul lor, soldaţii, jurând pe capul împăratului, pretind că e ascuns acolo şi nu în altă parte. În cele din urmă, magistraţii, spre a se convinge dacă cel care tăgăduia cu atâta încăpăţânare spune adevărul, hotărăsc o percheziţie. Se dă ordin lictorilor şi celorlalţi slujbaşi să intre în casă şi să cerceteze cu de-amănuntul până în cele mai mici colţuri. Ei raportează că înăuntru nu există nici om, nici măgar. Atunci lupta reîncepe cu şi mai multă violenţă, dintr-o parte şi din alta: militarii susţin că ei ştiu ce spun şi imploră dreptatea împăratului, iar gazda noastră tăgăduieşte neîncetat luând ca martori pe zei.

Auzind această dispută şi toată această zarvă, eu care, după cum se ştie, eram un măgar indiscret şi tot atât de curios, arzând de nerăbdare, îmi lungesc gâtul pieziş printr-o ferestruică, silindu-mă să văd cum arată tărăboiul acela. Dar, printr-o întâmplare neprevăzută, unul dintre soldaţi îndreptându-şi tocmai atunci privirile spre umbra mea, ia ca martori pe toţi cei de faţă şi un puternic strigăt se ridică îndată din piepturile lor. Repede, ei se urcă pe o scară, pun mâna pe mine şi mă coboară de acolo ca pe un captiv. Atunci, nemaiexistând nici o îndoială, se cercetează cu mai multă atenţie fiecare obiect în parte şi, în cele din urmă, ridicând capacul coşului, ei îl găsesc acolo pe grădinar. După ce fu scos din ascunzătoare şi târât înaintea magistraţilor, nenorocitul, care avea să plătească cu capul această întâmplare, a fost dus la închisoarea oraşului, iar nesocotita mea apariţie la fereastră stârnea tot felul de glume şi hohote de râs ce nu se mai sfârşeau. De atunci a rămas proverbul des repetat: „Cine vede umbra măgarului, vede măgarul”247.