Cartea a opta

Noaptea, pe la primul cântat al cocoşului, sosi din oraşul vecin un tânăr, pe cât mi s-a părut mie, unul dintre servitorii Charitei, acea copilă care, împreună cu mine, îndurase aceleaşi suferinţe la tâlhari. Aşezându-se aproape de foc, printre numeroşii săi tovarăşi de robie, iată ce veşti ciudate şi îngrozitoare aducea despre moartea stăpânei sale şi despre nenorocirea întregii case:

— Grăjdari, ciobani şi văcari, nefericita noastră Charite nu mai trăieşte; sărmana şi-a găsit sfârşitul în cea mai tragică împrejurare, dar cel puţin nu s-a coborât singură la mani. Ca să cunoaşteţi tot ce s-a întâmplat, voi lua de la început faptele, pe care Iară îndoială unii, mai învăţaţi decât mine şi înzestraţi de la natură cu talentul de a scrie, ar putea să le aştearnă pe hârtie ca un model de povestire.

În oraşul vecin era un tânăr, dintr-o familie ilustră, cu o strălucită situaţie socială şi bucurându-se în acelaşi timp de o avere foarte mare. Dar era un stricat, un stâlp de cârciumă; trăind cu femeile uşoare şi ducând-o toată ziua într-o beţie, din nenorocire se înhăitase cu nişte bande de tâlhari şi-şi mânjise mâinile chiar cu sânge omenesc. El se chema Thrasyllus208 şi faima pe care şi-o dobândise se potrivea de minune cu numele său. De îndată ce Charite ajunse la vârsta măritişului, el fusese printre primii pretendenţi şi arătase o dorinţă arzătoare de a obţine mâna ei. Deşi întrecea cu mult pe toţi ceilalţi pretendenţi şi prin daruri bogate căutase să stimuleze alegerea părinţilor, totuşi, din cauza stricăciunii şi a relei reputaţii, suferise afrontul unui refuz. Dar până în clipa când fiica stăpânului nostru fusese acordată virtuosului Tlepolemus, acest Thrasyllus hrănise neîncetat în el însuşi o iubire mistuitoare şi, furios că cererea lui fusese respinsă, căuta prilejul de a făptui o sângeroasă crimă.

Găsind, în sfârşit, o ocazie potrivită spre a-şi justifica prezenţa, se pregăteşte pentru crima pe care de mult o plănuise. În ziua în care tânăra fată, graţie iscusinţei şi vitejiei logodnicului ei, fusese scăpată de săbiile ameninţătoare ale tâlharilor, el, amestecându-se în mulţimea celor care o felicitau, s-a arătat în faţa noilor soţi neobişnuit de vesel şi de fericit pentru salvarea lor prezentă şi pentru copiii ce în curând aveau să-i aibă. Din cinste pentru ilustra sa familie, a fost primit în casa noastră printre cei mai aleşi oaspeţi, dar sub masca mincinoasă a celui mai credincios prieten ascundea un plan criminal.

La scurt timp după aceea, el luă parte la toate conversaţiile lor, vizitele deveniră tot mai dese şi uneori chiar mâncau şi beau în comun. Din zi în zi prietenul devenea tot mai drag şi, fără să-şi dea seama, aluneca în prăpastia adâncă a iubirii. Şi nu e de mirare, căci flacăra crudului Amor e încă slabă la început şi ne farmecă prin plăcuta ei căldură, dar când e înteţită de obişnuinţă, în curând devine un foc mistuitor, care-l arde şi-l consumă pe muritor în întregime.

De multă vreme Thrasyllus se gândise în sinea lui şi nu găsise nici un prilej potrivit pentru o tainică întâlnire. Dar, deşi văzuse bine că posibilitatea unei legături adultere îi era închisă din ce în ce mai mult, deşi recunoscuse că legătura foarte puternică a unei noi şi crescânde iubiri nu putea fi ruptă şi că tânăra soţie, chiar dacă ar fi voit (cu toate că nu se putea să voiască), era împiedicată de un mare număr de supraveghetori şi de nepriceperea ei în materie de necredinţă conjugală, cu toate acestea, o funestă încăpăţânare îl împingea să încerce un lucru imposibil, ca şi cum ar fi fost posibil. Un lucru care astăzi pare a fi greu de făcut, iubirea îl face să pară uşor de îndeplinit. În sfârşit, veţi vedea, dar, vă rog, ascultaţi cu toată grija şi atenţia unde poate duce furia unei patimi fără frâu.

Într-o zi, Tlepolemus, luând cu el pe Thrasyllus, se duse la o vânătoare de animale sălbatice, dacă totuşi caprele sălbatice pot fi numite astfel. Charite nu îngăduia bărbatului ei să umble după animalele înarmate cu colţi sau coame. Curând, ei ajunseră la o colină acoperită cu o pădure aşa de întunecoasă din cauza desului frunziş cu care erau îmbrăcate crengile copacilor, încât cei ce urmăreau vânatul nu mai vedeau nimic înaintea lor. Atunci se dă drumul câinilor vânătoreşti de rasă, pentru ca haita să gonească animalele din ascunzători. Îndată, aducându-şi aminte de dibaciul lor dresaj, ei împart şi împresoară toate ieşirile. La început, câinii scot numai un mârâit abia simţit, apoi, deodată, la un semnal dat, umplu toată pădurea cu lătratul lor furios şi răguşit. Dar din vizuini nu gonesc nici capra sălbatică, nici căpriorul speriat, nici ciuta, cel mai blând dintre toate animalele pădurii, ci un mistreţ uriaş şi nemaivăzut până atunci, o grămadă informă de muşchi şi de grăsime sub o piele învârtoşată şi murdară, acoperită cu un păr aspru şi zbârlit, care pe spinare se ridica drept în sus ca nişte spini; spumegând de turbare, îşi freca zgomotos dinţii unul de altul, din ochii lui ameninţători ţâşneau flăcări şi cu râtu-i fremătător se repezea şi răsturna cu iuţeala trăsnetului tot ce întâlnea în calea lui. Mai întâi el spintecă cu colţii şi ucide în dreapta şi în stânga câinii cei mai cutezători care se apropiaseră de urma lui; apoi, călcând în picioare reţelele prea slabe şi revenind în direcţia în care dăduse primul său atac, trece mai departe.

Într-adevăr, noi toţi eram înlemniţi de frică, şi, obişnuiţi să vânăm fără primejdie şi lipsiţi de arme şi de alte mijloace de apărare, cum eram în acel moment, ne ascunserăm într-un morman de frunze şi de arbori. Dar Thrasyllus, găsind prilejul potrivit pentru perfida lui crimă, iată cu ce vorbe viclene se adresează lui Tlepolemus: „Cum! Încremeniţi de frică şi la fel cu sclavii ăştia pe care o zadarnică teamă i-a culcat la pământ sau doborâţi de spaimă ca femeile, vom lăsa noi să ne scape din mâini o pradă atât de bogată? De ce să nu-ncălecăm pe cai şi să pornim numaidecât pe urma lui? Tu ia ţăpoaia vânătorului, eu iau o lance!”

Fără întârziere, ei sar repede pe cai şi cu cea mai mare înflăcărare urmăresc mistreţul. Acesta, aducându-şi aminte de forţa lui firească, se-ntoarce din drum; dar, aprinzându-se în el crunzimea-i înnăscută, începe să-şi frece colţii, părând a chibzui asupra cui să se repeadă mai întâi. Tlepolemus aruncă primul în spinarea mistreţului ţăpoaia pe care o purta. Dar Thrasyllus, în loc să izbească fiara, îşi îndreptă lancea asupra calului prietenului său, şi-i reteză picioarele dinapoi de la genunchi. Animalul se prăbuşeşte scăldat în sânge şi, răsturnându-se pe spate, fără voia lui aruncă la pământ pe stăpânul său. Fără să şovăie, mistreţul se repede asupra călăreţului întins la pământ, îi sfâşie mai întâi hainele în mai multe rânduri, apoi pe el însuşi, care încerca să se ridice. În faţa acestui început de crimă, bunul său prieten nu avu nici o remuşcare şi, nici atunci când văzu într-o primejdie atât de mare pe cel căzut victimă cruzimii sale, nu fu mulţumit. Tlepolemus, nemaiştiind ce face de durere şi silindu-se să-şi acopere numeroasele lui răni, implora cu o voce vrednică de milă ajutorul prietenului său, dar ca răspuns, trădătorul îi aruncă lancea sa în coapsa dreaptă cu atât mai multă siguranţă, cu cât ştia că rănile produse de fier semănau cu împunsăturile colţilor de mistreţ. După aceasta, cu o mână sigură, străpunge şi fiara.

Murind astfel tânărul nostru stăpân, noi, servitorii, am ieşit din ascunzători şi am alergat spre el plini de mâhnire. Îndeplinindu-şi dorinţa, Thrasyllus, deşi era bucuros de uciderea duşmanului său, totuşi nu-şi arătă mulţumirea pe faţă. Luând un aer trist şi prefăcându-se îndurerat, el îmbrăţişează cu patimă cadavrul care era opera sa, şi-şi dă toată silinţa să ia o înfăţişare la fel cu a celor care plângeau fără făţărnicie, numai că lacrimile sale nu voiau să curgă. Astfel, imitând durerea noastră, care ne jeleam cu adevărat, înşelătorul aruncă asupra mistreţului crima pe care o săvârşise cu propria lui mână.

Abia se făptuise crima, şi zvonul se răspândi pretutindeni. Îndreptându-şi primul zbor spre casa lui Tlepolemus, ajunse la urechile nefericitei sale soţii… Aceasta, aflând o veste atât de îngrozitoare cum nu-i va fi dat să mai audă alta, îşi ieşi din minţi şi, cuprinsă de furie ca o bacantă în delir, se repezi într-o goană nebună pe străzile pline de lume, pe ogoare şi câmpii, plângând cu o voce rătăcită moartea soţului ei. Cetăţenii întristaţi alergară cu grămada, toţi cei pe care îi întâlneau în cale îi urmau şi se asociau la durerea lor. Întregul oraş rămase pustiu, atât era de mare curiozitatea tuturor de a vedea acest spectacol. Dar, iată, Charite zări cadavrul soţului; ea alergă lângă el şi, fără suflare, prăbuşindu-se peste trupul său, puţin a lipsit să nu-şi dea chiar acolo sufletul pe care i-l închinase lui. În sfârşit, ridicată cu greu de mâinile rudelor, ea rămase în viaţă fără voia ei. În curând, alaiul funebru, însoţit de tot poporul care îl urma, se îndreptă spre locul de îngropăciune. Thrasyllus ţipa şi se jelea neobişnuit de mult şi de zgomotos, iar lacrimile, pe care nu reuşise să le stoarcă în primele clipe de prefăcută durere, îi curgeau acum de bună seamă dintr-un exces de bucurie şi cu nenumăratele lui cuvinte de dragoste ar fi putut înşela însuşi Adevărul.

„Drag prieten, scump camarad de aceeaşi vârstă, fratele meu!” îi spunea el, chemându-l pe nume cu o voce jalnică, şi din când în când îndepărta mâinile Charitei care-şi zdrobea sânul, îi calma durerea, îi potolea lamentările prin vorbe dezmierdătoare, căutând să-i micşoreze sfâşietoarea-i mâhnire şi, ca s-o consoleze, născocea felurite exemple de nenorociri întâmplate multora. De altfel, prin aceste mincinoase mărturii de prietenie, el căuta un pretext pentru dorinţa lui de a mângâia văduva şi îşi hrănea astfel odioasa-i pasiune.

Dar, după îndeplinirea datinelor de îngropăciune, tânăra femeie se grăbeşte să coboare lângă soţul ei. Ea încearcă absolut toate căile şi se opreşte la acea cale dulce şi tihnită, care n-are nevoie de nici o armă şi care seamănă cu un somn liniştit; într-un cuvânt, nenorocita vrea să moară de foame. Nemaiîngrijindându-se deloc de persoana şi de îmbrăcămintea ei, se ascunde în fundul unei pivniţe întunecoase, renunţând pentru totdeauna la lumina zilei. Dar Thrasyllus, fie prin repetatele lui stăruinţe, fie prin acelea ale prietenilor Charitei, ale rudelor şi chiar ale părinţilor ei, o decide în sfârşit să facă o baie şi să ia puţină hrană spre a-şi înviora trupul aproape ruinat de slăbiciune şi murdărie. Cum de altfel ea îşi venera părinţii, se înclină înaintea sfintei lor dorinţe, ce-i drept, fără voia ei, şi cu o faţă nu veselă, ci doar ceva mai senină, îşi luă locul printre cei vii, aşa cum i se poruncise, dar în fundul inimii ei, în adâncul fiinţei sale se topea de jale şi mâhnire. Toate zilele şi toate nopţile şi le petrecea în regrete dureroase şi, cerând ca soţul ei să fie reprezentat cu atributele zeului Liber209, se făgăduise ca roabă cultului său, cinstindu-l cu onoruri divine şi chinuindu-se astfel prin chiar această consolare.

Dar Thrasyllus, de altfel pripit şi îndrăzneţ, cum îl arăta chiar numele său, nu avu răbdare să aştepte ca lacrimile să fi putut sătura atâta durere, ca această rătăcire a unui suflet adânc zdruncinat să se potolească şi ca excesul prelungit al mâhnirii s-o facă să dispară. Atunci, când ea îşi plângea încă soţul „când îşi sfâşia încă hainele şi-şi smulgea părul, el nu şovăi să-i facă o propunere de căsătorie şi, în neruşinarea-i fără margini, să-şi dezvăluie tainica iubire ce-i păstra în inima sa, crimă de care n-ar fi trebuit să vorbească niciodată. La această nelegiuită destăinuire, Charite fu cuprinsă de groază, de o adâncă scârbă şi, ca şi cum ar fi fost lovită de un trăsnet, de uraganul pogorât din cer sau chiar de fulgerul lui Iupiter, ea se prăbuşi la pământ şi-şi pierdu cunoştinţa. După câtva timp, venindu-şi în fire încetul cu încetul, scoase în mai multe rânduri nişte ţipete sălbatice şi, pătrunzând uneltirea vicleanului Thrasyllus, ea amână, până la luarea unei hotărâri bine chibzuite, dorinţele nerăbdătoare ale pretendentului.

În acest răstimp, umbra lui Tlepolemus, ucis într-un mod atât de crud, însângerată şi desfigurată de paloare, apăru soţiei sale, în timpul castului ei somn. „Scumpă soţie, zise el, nimeni să n-aibă dreptul să te numească astfel, dacă amintirea mea trăieşte în inima ta. Sau, dacă înfiorătoarea tragedie a timpuriei mele morţi a rupt legământul iubirii noastre, atunci mărită-te şi fii mai fericită decât cu mine, numai să nu încapi pe mâna nelegiuitului Thrasyllus, să nu stai niciodată de vorbă cu el, să nu te aşezi la masa lui, să nu te odihneşti în patul lui. Fugi de mâna mânjită cu sânge a celui care m-a ucis. Nu pune căsătoria ta sub zodia unui asasinat infam. Acele răni al căror sânge l-au spălat lacrimile tale n-au fost toate făcute de colţii mistreţului. Lancea crudului Thrasyllus m-a despărţit de tine!” Apoi el arătă celelalte împrejurări şi puse în lumină toată desfăşurarea crimei.

Plină de tristeţe, Charite aţipise cu chipul întipărit în pernele patului ei şi, chiar dormind, lacrimile-i curgeau şiroaie şi-i scăldau obrajii. Această apariţie, asemenea unei violente dureri, o smulge din somnu-i agitat şi, izbucnind din nou în hohote de plâns, se jeleşte amarnic, îşi sfâşie cămaşa şi cu micile-i mâini îşi învineţeşte cu furie frumoasele ei braţe. Totuşi, neîmpărtăşind nimănui această apariţie nocturnă şi prefăcându-se că n-are cunoştinţă de crima ce-i fusese destăinuită, ea se hotărăşte în gândul său să pedepsească pe ticălosul ucigaş şi să scape de o existenţă vrednică de plâns.

Împins de neînfrânatele lui dorinţe, odiosul pretendent se prezintă din nou şi cu cererile lui în căsătorie oboseşte nişte urechi bine astupate. Dar Charite respingea cu multă bunătate vorbele lui, jucându-şi rolul cu o admirabilă fineţe şi la declaraţiile lui stăruitoare, la umilele lui rugăminţi, ea îi răspundea astfel: „Plăcutul chip al fratelui tău şi al mult iubitului meu soţ mai dăinuie înaintea ochilor mei, parfumul dulce al divinei sale făpturi stăruie încă în nările mele, frumosul Tlepolemus trăieşte încă în mintea mea. Ar fi deci din partea ta un act de bunăvoinţă şi dreptate dacă ai lăsa unei preanenorocite văduve timpul necesar doliului hotărât de legi. Mai sunt câteva luni până la sfârşitul anului210, lasă-le să treacă. Acest răgaz, pe care-l cere pudoarea mea, va fi de folos chiar şi propriei tale siguranţe, căci prin preamarea noastră grabă de a ne căsători, cu drept cuvânt am putea stârni groaznica mânie a manilor soţului meu şi i-am împinge la pieirea ta!”

Aceste vorbe nu avură darul să potolească nerăbdarea lui Thrasyllus şi nici măcar promisiunea ce i se făcuse pentru mai târziu nu-l încântă. Neruşinata lui limbă nu încetează o clipă să şoptească în urechile Charitei cuvinte odioase şi vinovate, până când Charite, prefăcându-se că cedează, îi spune: „Cel puţin trebuie să-mi acorzi favoarea, te rog foarte mult, dragul meu Thrasyllus, ca pentru un moment unirea noastră să fie tacită şi pe ascuns, şi ca niciunul dintre servitorii noştri să nu observe nimic, până când anul nu-şi va fi terminat ultimele zile!”

Amăgit, Thrasyllus cedează în faţa acestei promisiuni înşelătoare şi consimte bucuros la o iubire tainică. El aşteaptă noaptea şi întunericul ei de nepătruns cu cea mai mare nerăbdare, sacrificând totul unicei lui dorinţe de a o poseda pe Charite. „Dar ai grijă, zice ea, să te înfăşori cât mai bine într-o manta şi, neînsoţit de nimeni, la începutul primei veghi, să te apropii fără zgomot de casa mea. Fluieră numai o dată şi aşteaptă. Doica mea, pe care o cunoşti, va fi acolo la uşă, pândind sosirea ta. Ea îţi va deschide şi, primindu-te fără nici o lumină care să te descopere, te va conduce în camera mea de culcare.”

Pregătirea acestei căsătorii funebre plăcu lui Thrasyllus. Nebănuind nimic, dar tulburat de aşteptare, el se plângea numai de lungimea zilei şi de întârzierea serii. Când, în sfârşit, soarele făcu loc nopţii, echipat aşa cum ceruse Charite şi amăgit de punctualitatea înşelătoare a doicii, se strecoară în cameră cu inima plină de nădejde. Atunci bătrâna, din ordinul stăpânei sale, nemaiştiind cum să-l îndatoreze, aduce pahare şi o amforă cu vin în care se amestecase o băutură soporifică. El bea pahar după pahar pe nerăsuflate şi fără nici o teamă, iar doica, scuzând întârzierea stăpânei sale sub cuvânt că şi-ar îngriji tatăl bolnav, îl cufundă uşor într-un somn adânc.

Îndată ce-l văzu răsturnat pe spate şi expus tuturor insultelor, ea o cheamă pe Charite care, intrând cu o energie bărbătească şi tremurând toată de o furie sălbatică, se aruncă asupra ucigaşului, dominându-l: „Iată-te deci, zise ea, credincios tovarăş al bărbatului meu, iată-te, cinstit vânător, iată-te, scump soţ! Asta e mâna care a vărsat sângele meu, asta e inima în care s-au urzit atâtea perfide comploturi pentru pierderea mea. Aceştia sunt ochii cărora am avut nenorocirea să plac şi care, totuşi, presimţind oarecum întunericul ce-i aşteaptă, încearcă mai dinainte chinurile viitoare. Dormi liniştit, visează fericit! Eu n-am să te lovesc nici cu sabia, nici cu pumnalul. Departe de mine de a voi să te pun pe aceeaşi treaptă cu soţul meu, chiar printr-un soi de moarte asemănător. Tu vei trăi, dar ochii tăi vor muri şi nu vei mai vedea nimic decât în vis. Voi face ca moartea duşmanului tău să-ţi pară mai fericită decât viaţa ta. Nu, tu nu vei mai vedea lumina şi vei avea nevoie de o mână care să te conducă. Charite nu va fi a ta, tu nu te vei bucura de această căsătorie, tu nu vei avea nici liniştea morţii, nici bucuriile vieţii; fantomă nesigură, vei rătăci între întunericul lui Orcus211 şi lumina soarelui, vei căuta multă vreme mâna care ţi-a străpuns lumina ochilor, şi, ca o culme a nenorocirii, nu vei şti de cine să te plângi. Dar eu, cu sângele ochilor tăi, voi face o libaţiune pe mormântul dragului meu Tlepolemus şi-i voi oferi manilor săi sfinţi ca jertfă de ispăşire. Dar de ce mai dau un răgaz de amânare chinurilor pe care le meriţi şi te mai las să visezi că te bucuri de îmbrăţişările mele ce-ţi vor fi fatale? Părăseşte noaptea somnului şi deşteaptă-te pentru o altă noapte care va fi pedeapsa crimei tale. Ridică-ţi faţa lipsită de vedere, recunoaşte răzbunarea mea, înţelege întinderea nenorocirii tale, numără suferinţele tale. Iată în ce stare plac ochii tăi unei soţii cinstite, iată torţele nupţiale care vor lumina căsătoria ta. Ca druşte212 vei avea Furiile răzbunătoare şi ca părtaşi la nuntă, orbirea şi ghimpele veşnicelor remuşcări!”

Astfel prorocindu-i acest viitor, ea scoate din părul său un ac de cap şi străpunge de mai multe ori ochii lui Thrasyllus, lăsându-l cu desăvârşire orb. Pe când o durere necunoscută îi risipeşte somnul şi beţia în care era cufundat, Charite apucă şi trage din teacă sabia cu care Tlepolemus se încingea de obicei, se repede într-o goană nebună prin mijlocul cetăţii şi, fără îndoială, gândindu-se la nu ştiu ce act necugetat, se duce drept la mormântul soţului ei. Noi şi tot poporul – căci toată lumea părăsise locuinţele – ne luăm în grabă după ea, îndemnându-ne unii pe alţii să-i smulgem fierul din mâinile-i furioase.

Dar Charite, în picioare lângă sicriul lui Tlepolemus, îndepărta mulţimea cu sabia ei sclipitoare şi când ne văzu pe toţi vărsând şiroaie de lacrimi şi lamentându-ne în tot felul, zise: „Renunţaţi la aceste supărătoare lacrimi, sfârşiţi cu această întristare care nu-i potrivită curajului meu. M-am răzbunat pe cruntul ucigaş al soţului meu, am pedepsit pe criminalul răpitor al căsătoriei noastre. Acum e timpul să-mi deschid cu sabia asta un drum pe unde să cobor în lumea umbrelor, la dragul meu Tlepolemus!” Ea povesti atunci amănunţit tot ce soţul ei o înştiinţase în vis şi prin ce viclenie Thrasyllus fusese amăgit şi prins în cursă. Apoi îşi înfipse sabia sub sânul drept şi, căzând la pământ şi zvârcolindu-se în propriul ei sânge, abia a mai putut îngăima câteva cuvinte neînţelese şi şi-a dat bărbătescu-i suflet. Atunci, în grabă, prietenii familiei spălară cu cea mai mare grijă corpul nefericitei Charite şi, depunând-o în acelaşi mormânt, o uniră pe veci cu soţul ei.

Thrasyllus, în acest timp, aflase totul. Neputând să-şi dea o moarte vrednică de nenorocirea a cărei pricină fusese şi găsind că sabia nu era de ajuns pentru ispăşirea unei crime atât de mari, singur ceru să fie dus la mormântul lor. „Mani mâniaţi, iată, victima vine de bunăvoie la voi!” strigă el de mai multe ori şi, închizând cu grijă peste el uşile mormântului, hotărî să sfârşească prin foame o viaţă condamnată de propria sa conştiinţă!

Iată ce povesti tânărul, scoţând lungi suspine şi uneori plângând, păstorilor adânc mişcaţi. Atunci aceştia, temându-se de stăpânirea unui nou proprietar şi plângând din adâncul inimii nenorocirea ce căzuse pe casa stăpânilor lor, se pregătiră de fugă. Dar şeful hergheliei, cel care fusese însărcinat cu recomandaţii atât de stăruitoare să aibă grijă de mine, a furat tot ce era mai de preţ din căsuţa lui, a încărcat toată prada în spinarea mea şi a celorlalte animale de povară şi a părăsit vechea-i locuinţă. Noi purtam în spinare copii mici şi femei, purtam pui, orătănii, iezi, căţei, într-un cuvânt, tot ce umbla anevoie şi ar fi putut să întârzie fuga mergea cu picioarele noastre. Greutatea acestei poveri, deşi uriaşă, mi se părea totuşi uşoară, căci eram nespus de bucuros să fug de acel blestemat ţăran care voia să-mi reteze bărbăţia.

Trecând peste creasta unui munte râpos şi acoperit cu păduri şi străbătând o câmpie nesfârşită, tocmai spre seară, când nu mai vedeam drumul din cauza întunericului, am ajuns într-un târg bogat şi foarte populat, ai cărui locuitori nu ne-au sfătuit să mergem mai departe în timpul nopţii, şi nici chiar dimineaţa: căci, după cum ziceau ei, lupi uriaşi, de dimensiuni extraordinare şi foarte de temut prin cumplita lor ferocitate, obişnuiau să pustiască, în lung şi-n lat, tot acel ţinut cu atacurile lor, să asedieze chiar drumurile şi, ca tâlharii, să se arunce asupra trecătorilor; ba uneori, împinşi de o foame sălbatică, luau cu asalt conacele vecine şi, după exterminarea animalelor lipsite de apărare, puneau în primejdie chiar viaţa oamenilor. Ei mai spuneau că pe drumul pe care trebuia să mergem zăceau cadavre de oameni pe jumătate mâncate, că tot terenul era albit de oase descărnate; că de aceea şi noi trebuia să pornim la drum cu cea mai mare băgare de seamă şi având mai ales grijă să plecăm numai când se va lumina bine de tot, când ziua va fi chiar mult înaintată şi soarele strălucitor, evitând astfel cursele ascunse la fiecare pas, dat fiind că numai lumina zilei potoleşte atacurile acestor feroce animale; în sfârşit, să nu mergem răzleţi unii de alţii, ci într-un convoi compact în formă de unghi, dacă vrem să trecem peste aceste greutăţi.

Dar aceşti ticăloşi fugari care ne conduceau, orbiţi de o grabă nechibzuită şi de teama unei eventuale urmăriri, fără să ţină seama de aceste înţelepte sfaturi şi fără să mai aştepte ivirea zorilor, cam pe la a treia veghe de noapte, au pornit la drum cu poverile noastre. Atunci eu, cunoscând primejdia de care ni se vorbise mai înainte, m-am ascuns cât mai în taină posibil, în mijlocul convoiului şi printre animalele de povară care mergeau înghesuite, spre a-mi feri posteriorul de atacurile fiarelor. Toţi se minunau de repeziciunea cu care alergam şi întreceam pe ceilalţi cai, dar această iuţeală nu se datora sprintenelii mele, ci spaimei. Atunci mă gândeam în sinea mea că aceeaşi frică dăduse aripi faimosului Pegas şi că pe bună dreptate era înfăţişat înaripat, pentru că sărise şi iar se aruncase în văzduh până în cer, temându-se de muşcăturile Chimerei213 care vărsa flăcări.

De altfel toţi acei păstori, care ne mânau înaintea lor, îşi înarmaseră mâinile ca pentru luptă. Unul purta o lance, altul o ţăpoaie de vânător, altul o suliţă, altul un ciomag şi chiar pietre, pe care drumul stâncos le oferea din belşug. Erau unii care învârteau în aer ţăruşi ascuţiţi la un capăt, dar cei mai mulţi voiau să pună fiarele pe fugă speriindu-le cu torţe aprinse. Numai o trompetă mai lipsea ca să semene cu o armată gata de a începe bătălia. Dar, după ce trecurăm în zadar printr-o spaimă destul de neîntemeiată, căzurăm într-o cursă cu mult mai de temut. Căci lupii, poate speriaţi de zgomotul acestei mulţimi înarmate sau mai curând de puternica lumină a torţelor, ori poate plecaţi în altă parte dudă pradă, nu veniră deloc să ne atace şi niciunul nu apăru barem la mare depărtare.

Locuitorii unui sat pe lângă care atunci treceam întâmplător, văzându-ne aşa de numeroşi, ne luară drept o bandă de tâlhari. Tremurând pentru avutul lor şi foarte spăimântaţi, ei asmut împotriva noastră, cu expresiile obişnuite şi cu tot felul de strigăte, nişte dulăi enormi şi furioşi, mai cruzi decât toţi lupii şi urşii din lume, pe care-i crescuseră cu grijă pentru paza şi apărarea lor. Întărâtaţi, de strigătele stăpânilor lor, ei ne înconjură din toate părţile, se aruncă asupra noastră, sfâşie fără alegere animalele şi oamenii; şi, după repetate atacuri, culcă la pământ pe cei mai mulţi dintre noi. Era un spectacol în adevăr mai mult vrednic de plâns decât de pomenit să vezi această mulţime de câini înfuriaţi, unii înhăţând pe fugari, alţii stând atârnaţi de cei care rămâneau pe loc, unii aruncându-se asupra celor căzuţi la pământ şi străbătând convoiul nostru în toate direcţiile cu muşcăturile lor.

Iată că acestei primejdii îi urmează alta şi mai mare, căci de pe acoperişurile caselor şi de pe un deal învecinat sătenii aceia încep să arunce asupra noastră o grindină de pietre, astfel încât ne era absolut cu neputinţă să hotărâm de ce nenorocire trebuia să ne ferim mai mult: de câinii care ne sfâşiau de aproape, sau de pietrele care ne loveau de departe. Într-adevăr, deodată, una din ele izbi în cap o femeie aşezată în spinarea mea. Cuprinsă de o mare durere, ea începe să plângă, să strige şi să cheme în ajutor pe bărbatul său care era baciul-cioban al caravanei noastre214. Dar el, luând pe zei ca martori şi ştergând sângele care curgea din rana soţiei, se jelea mai tare decât ea:

— De ce atacaţi, de ce zdrobiţi şi ucideţi cu atâta cruzime nişte oameni nenorociţi, nişte călători trudiţi? Ce prăzi râvniţi? Ce pagubă răzbunaţi? Locuiţi în vizuini de fiare sau pe stânci barbare ca să vă placă să vărsaţi sânge omenesc?

Abia rostise aceste cuvinte şi îndată ploaia de pietre încetă, câinii îndârjiţi fură rechemaţi şi furtuna se potoli. În sfârşit, unul dintre locuitori zise din vârful unui chiparos:

— Noi nu suntem tâlhari şi nu dorim prăzile voastre; voiam numai să respingem un atac din partea voastră. Acum puteţi să vă duceţi în linişte şi fără nici o grijă!

Aşa vorbi el; şi, răniţi în diferite locuri, ne continuarăm drumul, ducând cu noi unii urmele unor lovituri de pietre, alţii ale muşcăturilor de câini, într-un cuvânt, toţi betegiţi. După ce am făcut o bună bucată de drum, am ajuns într-o pădure plantată cu copaci înalţi şi acoperită cu întinse şi fermecătoare pajişti de verdeaţă, unde conducătorii noştri găsiră cu cale să se oprească puţin, să se odihnească şi să-şi îngrijească trupurile sfâşiate. Întinşi ici şi colo pe iarbă, mai întâi îşi împrospătară forţele sleite şi după aceea se grăbiră să aplice felurite leacuri pe rănile lor sângerânde. Unul se spăla de sânge în apa unui izvor care curgea prin pădure, altul îşi punea bureţi muiaţi în oţet peste umflături, un altul îşi lega rănile căscate. Şi în felul acesta, fiecare se îngrijea de vindecarea sa.

În acest timp, un bătrân îi privea din vârful unui deal şi caprele care păşteau în jurul lui arătau fără nici o îndoială că era un păstor. Unul dintre ai noştri îl întrebă dacă avea de vânzare lapte dulce sau brânză proaspătă. Dar el, clătinând multă vreme din cap, îi răspunse:

— Cum, voi vă gândiţi acum la mâncare, la băutură şi fireşte la odihnă? Oare niciunul din voi nu ştie în ce loc v-aţi oprit?

Şi cu aceste cuvinte, adunându-şi caprele, plecă şi dispăru în depărtare. Vorbele şi fuga lui înfricoşară mult pe păstorii noştri. Înspăimântaţi, ei ardeau de dorinţa de a şti ce fel de loc era acela, dar nu era nimeni pe acolo care să-i poată dumeri. Deodată, un alt bătrân de statură înaltă, încărcat de ani, cu totul încovoiat pe un toiag şi abia târându-şi paşii obosiţi, s-a apropiat de noi pe drum, vărsând şiroaie de lacrimi. Când ne-a zărit, a izbucnit într-un şi mai puternic hohot de plâns şi, atingând pe rând genunchii fiecăruia din noi, ne imploră astfel:

— Pe fericirea voastră şi pe geniul vostru ocrotitor, facă zeii să ajungeţi sănătoşi şi veseli până la o vârstă aşa de înaintată ca a mea! Ajutaţi pe un bătrân în deznădejde, smulgeţi din ghearele morţii pe micuţu-mi vlăstar şi redaţi-l părului meu alb. Era nepotul şi dragul meu tovarăş de drum, când, adineauri, voind să prindă o vrabie care ciripea pe un gard, a căzut într-un şanţ a cărui vedere era ascunsă de mărăcini şi acum se găseşte în cea mai mare primejdie de a-şi pierde viaţa. După gemetele şi strigătele cu care cheamă destul de des pe bunicul său, văd bine că trăieşte încă, dar eu, din cauza slăbiciunii trupului meu şi prăpădit de bătrâneţe, după cum vedeţi, nu pot să-i vin în ajutor. Vouă însă, graţie tinereţii şi puterii voastre, vă este uşor să ajutaţi pe un prea nenorocit bătrân şi să salvaţi acest copil, ultimul din familia mea, unicul meu urmaş!

Tuturor li se făcu milă de bătrân, care-i implora cu atâta stăruinţă şi-şi smulgea părul său alb. Atunci unul din ceata noastră, mai curajos, mai tânăr şi mai robust decât ceilalţi şi care singur scăpase teafăr din lupta precedentă, se sculă în grabă şi, întrebând în ce loc a căzut copilul, se luă fără nici o şovăire după bătrân, care-i arătă cu degetul, nu prea departe de acolo, nişte mărăcini deşi şi ghimpoşi.

Între timp toată lumea se întremase, noi păscând, iar călăuzele noastre îngrijindu-şi rănile. Fiecare îşi luase micul său bagaj, dar, mai înainte de a pomi la drum, toţi strigară cu putere după tânărul acela, chemându-l de mai multe ori pe nume. În curând, îngrijoraţi de marea lui întârziere, trimiseră pe unul dintre ei ca să-l caute şi să-l aducă pe tovarăşul lor, înştiinţându-l că era timpul de plecare. Dar după câteva clipe, cel trimis s-a întors palid ca merişorul şi tremurând de spaimă şi le-a istorisit despre camaradul său lucruri uimitoare:

— L-am văzut, le spuse el, răsturnat pe spate şi mai mult decât pe jumătate mâncat de un şarpe uriaş care stătea peste el şi-l sfâşia; iar pe ticălosul bătrân nu l-am zărit nicăieri!

Aflând de această nenorocire şi alăturând-o de vorbele păstorului care, fără nici o îndoială, voise a le da să înţeleagă că acest şarpe era singurul locuitor al ţinutului, ei părăsiră acest loc primejdios şi, luând-o cât mai repede la fugă, ne goniră înaintea lor cu nenumărate ciomege. În sfârşit, după ce, în foarte scurt timp, străbăturăm un drum destul de lung, ajunserăm într-un sat unde ne odihnirăm toată noaptea. Fiindcă acolo se petrecuse o adevărată tragedie care merită să fie cunoscută, ţin să v-o povestesc.

Un sclav căruia stăpânul îi încredinţase administrarea tuturor moşiilor sale şi care el însuşi era vechilul celei mai mari dintre ele, aceea unde noi veniserăm să rămânem peste noapte, deşi era căsătorit cu o femeie care, ca şi el, era din lumea sclavilor, iubea totuşi cu patimă o persoană de condiţie liberă şi dintr-o familie străină. Soţia sa, indignată de această legătură vinovată, a dat foc tuturor registrelor ţinute de bărbatul său şi tuturor grânelor păstrate în hambare. Nemulţumită că, printr-o astfel de pagubă, a răzbunat ruşinea patului ei conjugal, şi-a întors furia împotriva propriilor sale măruntaie. Ea şi-a petrecut un laţ în jurul gâtului, a legat de aceeaşi sfoară un copil mic, pe care îl avusese, cu mult înainte, de la acelaşi bărbat, şi s-a aruncat într-un puţ foarte adânc, târând cu ea nevinovata odraslă. Stăpânul, adânc mâhnit de această îndoită moarte, a prins sclavul care prin destrăbălarea lui adusese pe nenorocita-i soţie în situaţia de a făptui o crimă atât de mare, l-a dezbrăcat la piele, l-a uns cu miere din cap până-n picioare şi l-a legat zdravăn de un smochin al cărui trunchi găunos servea de locuinţă unui întreg popor de furnici, care fără încetare veneau şi plecau grăbite dintr-un loc în altul. Îndată ce furnicile au simţit dulcele miros de miere răspândit de trupul sclavului, s-au înfipt adânc în el cu muşcături mici, e drept, dar nenumărate şi repetate de mii de ori, şi l-au făcut să-şi dea sufletul în chinurile unei încete agonii, mâncându-i carnea şi chiar măruntaiele, până când nenorocitul, în întregime descărnat şi cu oasele albe şi lucioase, n-a mai fost decât un schelet atârnat de acest arbore funest.

Părăsim acest locaş blestemat unde ne oprisem, lăsând pe locuitori într-o adâncă jale şi din nou pornim la drum. După ce am mers o zi întreagă printr-un ţinut de câmpii, am ajuns frânţi de oboseală într-un oraş foarte populat şi foarte cunoscut. Acolo, păstorii hotărăsc să-şi aşeze pentru totdeauna larii şi sălaşul; pe de o parte, pentru că li se părea un adăpost sigur împotriva celor ce ar voi să-i urmărească aşa departe, iar pe de alta, fiindcă-i atrăgea marea abundenţă de alimente şi de tot felul de alte mărfuri. După ce nouă, animalelor de povară, ni s-au lăsat zile de odihnă pentru a ne întrema şi a fi mai uşor vândute, ne-au dus la târg. Pristavul, anunţând cu glas tare preţurile pentru fiecare, caii şi ceilalţi măgari sunt adjudecaţi unor cumpărători bogaţi. Singur eu rămânând de lepădat, aproape toată lumea trecea pe lângă mine cu dispreţ. În sfârşit, scârbit de pipăirea celor care voiau să-mi recunoască vârsta după dinţi, deodată am înhăţat mâna murdară şi infectă a unuia care-mi tot freca gingiile cu degetele lui împuţite şi i le-am sfărâmat cu totul, ceea ce i-a făcut pe cei de faţă să nu mă mai cumpere, de vreme ce păream aşa de fioros.

Atunci pristavul, strigând să-şi spargă pieptul cu glasul răguşit, începu să facă tot felul de glume ridicole pe seama mea:

— Până când vom mai pune degeaba la vânzare mârţoaga asta bătrână, betegită din pricina copitelor prea tocite, urâţită de dureri, leneşă şi stupidă, dar feroce, cu o piele care e bună doar pentru a face din ea un ciur de cernut molozul? De aceea mai curând s-o dăruim oricui, dacă bineînţeles voieşte să-şi irosească fânul.

Iată în ce chip stârnea pristavul hohotele de râs ale celor de faţă. Dar cruda mea Soartă, de care n-am putut să scap fugind prin atâtea ţări şi nici s-o potolesc cu precedentele mele nenorociri, îşi întoarse din nou asupra mea oarba-i privire, şi-mi prezentă o minunată descoperire a ei, un cumpărător foarte potrivit pentru a face să dureze veşnic grelele mele încercări.

Judecaţi omul: un desfrânat, un bătrân pleşuv, e adevărat, dar care tot mai avea câteva şuviţe de păr ce-i fluturau în bucle pe jumătate cărunte, ieşit din gloata cea mai de jos şi din drojdia răspântiilor, unul dintre acei ticăloşi care cutreieră târgurile şi oraşele cântând din cimbal şi din triunghi şi poartă pe zeiţa siriană215, silind-o să cerşească în folosul lor. Acest om, voind neapărat să mă cumpere, întrebă pe pristav din ce ţară eram.

— Din Cappadocia216, îi răspunse celălalt, şi e un animal destul de zdravăn! Apoi se interesă de vârsta mea, dar pristavul continuă să glumească:

— Un astrolog, care i-a calculat constelaţia, ne-a asigurat că are cinci ani, dar numai el cunoaşte mai bine decât oricine care e data actului său de naştere. De altfel, deşi ştiu bine că mă expun la pedepsele prescrise de legea Cornelia217, dacă-ţi vând drept sclav un cetăţean roman, cu toate acestea cumpără-l, căci e un sclav bun şi cinstit care-ţi poate fi de folos, atât la ţară cât şi la oraş! Dar nesuferitul cumpărător, care nu mai înceta de a pune întrebări după întrebări, se informă cu multă îngrijorare dacă eram blând. Pristavul însă îi spuse:

— Ai un miel în faţa ta, nu un măgar, la orice treabă l-ai pune, e potolit, nu muşcă şi nici măcar nu aruncă din picioare. Într-adevăr, sub această piele de măgar s-ar putea crede că se ascunde cel mai blajin om. Lucrul nu e greu de constatat: vâră-ţi capul între cele două coapse ale lui şi vei vedea uşor de câtă răbdare poate să dea dovadă!

Aşa îşi bătea joc pristavul de acest bătrân desfrânat, dar el, simţind batjocura, îi strigă amarnic de supărat:

— Stârv bătrân şi smintit pristav, dar-ar atotputernica zeiţă siriană şi mamă a naturii şi sfântul Sabazios218, şi Bellona219, şi mama Ideeană220, cu Attis al ei, şi suverana Venus cu al ei Adonis221 să ajungi surd, mut şi orb, tu, care de-atâta timp mă înţepi cu glumele tale de măscărici! Nerodule, crezi tu că eu aş putea să încredinţez zeiţa unui animal îndărătnic ca într-un acces de furie să arunce îndată la pământ divina ei imagine şi ca să fiu silit să alerg ca un nenorocit în toate părţile, cu părul în dezordine, căutând un medic pentru zeiţa mea întinsă la pământ?

Auzind aceste cuvinte, mă gândeam să sar în sus, pe neaşteptate, ca un nebun, pentru ca, văzând înclinarea mea spre violenţă, să renunţe la cumpărarea mea. Dar acest îngrijorat cumpărător, ghicindu-mi gândul, numără îndată şaptesprezece dinari pe care stăpânul meu, atât de scârbit de persoana mea, îi primi foarte bucuros. Apoi, legându-mă cu un căpăţel de funie de papură, mă încredinţează lui Filebus222, căci acesta era numele noului meu stăpân. Luând în primire pe noul său servitor, îl târăşte de funie acasă şi chiar din prag începe să strige din toate puterile:

— Uitaţi-vă, fetelor, v-am cumpărat un sclav drăguţ, şi vi l-am adus!

Dar fetele acelea erau o ceată de desfrânaţi care îndată începură să sară în sus de bucurie şi să scoată, cu un glas spart, răguşit şi muieratic, cele mai discordante sunete, crezând că el îşi procurase în adevăr vreun tânăr sclav care să-i înlocuiască pe ei la ruşinoasele lor desfrâuri. Dar când văzură nu o cerboaică în locul unei fecioare223, ci un măgar în locul unui tânăr, strâmbară din nas şi luară în râs pe căpetenia lor, în toate chipurile, spunându-i că nu le adusese lor un servitor, ci un bărbat pentru uzul său personal.

— Ia seama, adăugară ei, să nu-l păstrezi numai pentru tine pe acest puişor aşa de drăguţ, ci să-l mai împărţi uneori şi cu noi, care suntem micile tale porumbiţe!

Bătându-şi joc de el cu aceste cuvinte şi cu altele la fel, mă priponesc lângă o iesle. Printre ei se afla un tânăr destul de trupeş şi neîntrecut flautist, acompaniator al corului, pe care-l cumpăraseră din târgul de sclavi, cu bani adunaţi cu talerul. Când porneau la drum, el mergea, cântând din flaut, alături de cei care purtau zeiţa, dar acasă îşi împărţea graţiile tuturor, fără deosebire, trecând dintr-un pat în altul. Îndată ce mă văzu în casă, fu încântat şi, dăruindu-mi hrană din belşug, îmi spuse plin de voioşie:

— În sfârşit, iată-te venit ca să mă înlocuieşti în greaua mea muncă! Dar, cel puţin o, de-ai putea să trăieşti mai mult, să fii pe placul stăpânilor noştri şi să aduci o uşurare şalelor mele ruinate! Auzind aceste cuvinte, prevedeam noile suferinţe care mă aşteptau.

A doua zi, îmbrăcându-se în haine de diferite culori, fiecare dintre ei îşi alcătuieşte o figură neînchipuit de hidoasă, mânjindu-şi obrajii cu un strat de noroi şi vopsindu-şi ochii artistic de jur împrejur, apoi pornesc de acasă cu capul acoperit cu mitre şi îmbrăcaţi în nişte mantii de culoarea şofranului, unele din pânză de în, altele de mătase. Unii au tunici albe, încrustate cu dungi roşii curgând în toate părţile, asemenea unor suliţe, strânse cu o cingătoare, iar în picioare toţi poartă sandale galbene. Îmi pun în spinare zeiţa, acoperită cu o manteluţă de mătase, apoi, suflecându-şi mânecile până la umăr, încep să-nvârtească în aer topoare şi săbii enorme, sărind şi urlând ca bacantele-n delir, căci sunetele flautului însufleţeau şi mai mult dansul lor smintit. După ce trecură pe lângă multe bordeie sărăcăcioase, ajung la casa de ţară a unui proprietar bogat şi, chiar de la intrare, făcând un zgomot infernal şi ţipând cumplit, se reped dând capul pe spate ca nişte nebuni furioşi, sucindu-şi gâtul în mişcări periculoase şi făcând să li se învârtească în cerc părul ciufulit. Uneori îşi muşcau din came şi, cu cuţitele lor cu două tăişuri, pe care le aveau întotdeauna la ei, toţi îşi crestau braţele.

În acest timp, unul dintre ei se zbătea mai turbat decât ceilalţi şi, respirând greu şi des din adâncul pieptului, ca un inspirat prea plin de duhul puternic al zeului, se prefăcea că e în prada celui mai violent delir, ca şi cum prezenta zeilor avea obiceiul să facă pe muritori nu mai buni, ci să le aducă slăbiciuni şi boli.

De altfel, ascultaţi ce răsplată a primit, graţie providenţei cereşti, pentru meritele sale. Într-o prorocire zgomotoasă, care nu era decât o minciună născocită de el, începu să se acuze ca şi cum ar fi comis ceva neîngăduit de legile divine şi, mai mult, anunţă că se va pedepsi cu propriile lui mâini, cum se cuvine, pentru păcătoasa lui faptă. Apoi, punând mâna pe un bici, cum poartă îndeosebi aceşti eunuci – bici făcut din fire de lână răsucite şi terminate cu ciucuri lungi, dar prevăzute cu arşice de oi, în loc de noduri – începu să se lovească fără nici o milă, răbdând aceste dureroase lovituri cu un curaj în adevăr uimitor.

Din cauza tăieturilor de săbii şi a loviturilor de bice, pământul era înroşit de sângele spurcat al acestor invertiţi. Lucrul îmi inspira o mare îngrijorare, fiindcă văzând sângele curgând în valuri din atâtea răni, mă temeam ca nu cumva, prin vreo fatalitate, stomacului zeiţei străine să-i vie poftă şi de sânge de măgar, după cum unii oameni au poftă de lapte de măgăriţă.

În sfârşit, îndată ce se simţiră obosiţi sau cel puţin săturaţi de a se fi sfâşiat astfel, întrerupseră această vărsare de sânge pentru a primi în largile cute ale hainelor lor monede de aramă, ba chiar şi de argint, ce li se aruncau pe întrecute. Sufletele milostive oferindu-le un urcior de vin, lapte, brânză, grâu, făină de cea mai bună calitate, şi unii orz, pentru cel care purta pe zeiţă, aceşti oameni strângeau totul cu lăcomie şi, umplând saci dinainte pregătiţi cu grijă pentru această pomană, îi înghesuiau pe spinarea mea, astfel încât, doborât de greutatea dublei mele poveri, devenisem în acelaşi timp un hambar şi un templu ambulant.

Aşa vagabondau ei, din loc în loc, şi prădau toată regiunea aceea. Ajungând într-un sat cocoţat pe o înălţime, cum erau încântaţi datorită darurilor mai bogate decât de obicei, ei organizară un mare ospăţ. Unui sătean, pe care-l amăgiră cu o prorocire mincinoasă, îi cerură cel mai gras berbec din turmă, prin jertfirea căruia, ziceau ei, trebuiau să potolească foamea zeiţei siriene. Apoi, pregătind tot ce trebuia pentru ospăţ, se duseră la baie. La întoarcere, aduseră cu ci, ca tovarăş de masă, un ţăran voinic cu şale puternice şi bine înzestrat în partea de jos a pântecelui, ca să reziste asalturilor lor. Abia gustară din câteva legume, şi, cuprinşi de-o fierbinţeală violentă, aceşti nemernici destrăbălaţi se dedau chiar înaintea mesei la cel mai josnic şi mai ruşinos act al unei patimi împotriva naturii. Îngrămădindu-se în jurul ţăranului îl dezbracă, îl răstoarnă pe spate şi cu spurcata lor gură jinduiesc la pudoarea lui. Ochii mei nu mai putură îndura o astfel de infamie şi vrui să strig din toate puterile: „O, cetăţeni!”, dar n-am reuşit să scot decât un „O”, lipsit de celelalte silabe şi litere, sonor fără îndoială, puternic şi aidoma cu al unui măgar, dar într-un timp cu totul nepotrivit. Căci mai mulţi tineri din târgul vecin care căutau un măgăruş furat lor peste noapte şi cercetau toate hanurile cu cea mai mare grijă, auzindu-mă zbierând în casă, au crezut că animalul lor e acolo şi, voind să-şi ia înapoi bunul, au intrat fără veste, în rânduri strânse, şi i-au surprins asupra faptului, în mijlocul acestor dezgustătoare turpitudini. Chemând îndată pe vecini, ei le-au arătat această scenă ruşinoasă, pe deasupra prefăcându-se că laudă în bătaie de joc înfrânarea şi neprihănirea acestor preoţi.

Îngroziţi de această ruşine care, trecând din gură în gură, s-a răspândit repede în mulţime, şi i-a făcut pe drept cuvânt nesuferiţi şi odioşi tuturor, ei şi-au strâns bagajele şi cam pe la miezul nopţii au şters-o din sat pe furiş. Făcând o bună parte din drum înainte de răsăritul soarelui, când se lumină bine de ziuă, au ajuns în nişte pustietăţi îndepărtate. După ce mai întâi se sfătuiesc îndelung între ei, se pregătesc să-mi facă de petrecanie neîntârziat. Iau pe zeiţa pe care o purtam în spinarea mea, o pun jos pe pământ, îmi scot şaua, hamurile şi tot ce mai aveam pe mine, mă leagă de un stejar şi, începând să mă bată cu bicele acelea împletite cu arşice de oi, m-au lăsat aproape mort. Unul din ei m-a ameninţat să-mi taie picioarele de la genunchi cu un topor enorm, sub cuvânt că-i insultasem în mod scandalos pudoarea, foarte neprihănită într-adevăr! Dar ceilalţi, nu atât în vederea salvării mele, cât din respect pentru idolul întins la pământ, au fost de părere să mă ţină în viaţă. Din nou deci îmi pun în spinare tot bagajul şi, ameninţându-mă cu latul săbiilor, ajunserăm într-un oraş renumit. Acolo, un cetăţean de seamă, om evlavios de altfel şi plin de respect pentru zei, atras de sunetul ascuţit al cimbalelor, de zăngănitul tamburinelor şi de dulcile acorduri ale modului frigian, se grăbi să iasă în întâmpinarea noastră. Pentru a-şi îndeplini o făgăduială făcută zeilor, el a cerut cinstea de a găzdui pe zeiţă, ne-a instalat pe toţi în casa lui spaţioasă şi cu cel mai mare respect şi cu jertfe de animale grase s-a silit să dobândească ocrotirea divinităţii.

Aici, mi-aduc aminte c-am fost în primejdie de a-mi pierde viaţa. Un arendaş adusese în dar gazdei noastre, proprietarul său, o parte din vânatul lui: o pulpă foarte grasă a unui căprior enorm. Deoarece fusese atârnată fără nici o grijă după uşa bucătăriei, nu destul de sus, un câine vânătoresc o înhăţase pe furiş şi, bucuros de prada lui, dispăruse în grabă din ochii paznicilor. Bucătarul, aflând această pierdere şi învinuindu-se de neglijenţa sa, se bocea fără încetare şi vărsa şiroaie de lacrimi care nu-i foloseau la nimic. Puţin după aceea, stăpânul a cerut cina. Atunci bucătarul, foarte mâhnit şi încă şi mai înspăimântat, şi-a luat rămas-bun de la copilaşul său şi, punând mâna pe o frânghie, s-a pregătit să înnoade un laţ şi să se spânzure. Dar disperata lui hotărâre n-a scăpat credincioasei sale soţii care s-a repezit furioasă cu amândouă mâinile asupra nodului funest.

— Cum! Îi zise ea, până într-atât te-a îngrozit nenorocirea de faţă, încât ţi-ai pierdut mintea? Nu vezi ce mijloc de scăpare ne oferă întâmplarea, sau mai degrabă providenţa divină? Ei bine, dacă mai eşti în stare să gândeşti cât de puţin, deşteaptă-te şi ascultă-mă cu toată luarea-aminte! Du măgarul ăsta într-un colţ retras, taie-i capul şi ia-i o pulpă care va semăna cu aceea pe care am pierdut-o. Toac-o mărunt cu toată grija, prepar-o cu un sos ceva mai picant şi serveşte-o stăpânului în locul pulpei de căprior!

Acest blestemat ticălos găsi bună ideea de a se salva cu preţul vieţii mele şi, lăudând mult mintea isteaţă a soţiei sale, tovarăşa lui de sclavie, îşi şi ascuţea cuţitele pentru hotărâta mea căsăpire.