Cartea a zecea

Ce s-a ales, a doua zi, de stăpânul meu, grădinarul, nu ştiu. Dar în ce mă priveşte, soldatul acela, care din cauza furiei şi insolenţei sale fusese snopit în bătaie, m-a desprins de iesle şi m-a luat cu el, fără nici o împotrivire din partea cuiva. Apoi, strângându-şi din cort – cel puţin aşa l-am socotit eu – efectele personale, mi le puse în spinare şi astfel, complet echipat şi înarmat milităreşte, iată-mă la drum. Purta un coif scânteietor de-ţi lua ochii, un scut şi mai orbitor şi o lance remarcabilă prin lungimea cozii ei de lemn, armă care atunci de bună-seamă nu era cerută de rânduiala ostăşească, dar pe care el o aşezase artistic în vârful acelei poveri, aşa cum se face la război pentru a speria pe nenorociţii trecători. După ce am mers pe un drum de câmp destul de uşor, am ajuns într-un orăşel unde n-am tras la han ci la casa unui anumit decurion. Încredinţându-mă îndată unui tânăr servitor, plecă în grabă la şeful său, care avea sub comanda sa o mie de oameni. După câteva zile, mi-aduc bine aminte, chiar în această casă s-a comis o crimă de o cruzime înfiorătoare şi, ca s-o puteţi citi şi voi, o voi povesti în cartea mea.

Stăpânul casei avea un fiu tânăr, foarte instruit, şi prin urmare de o bunătate şi de o modestie pilduitoare, un fiu cum ţi-ai dori să ai şi tu sau barem unul care să-i semene. Mama tânărului fiind moartă de mulţi ani, tatăl se recăsătorise şi de la a doua soţie avusese un alt fiu, care şi el trecuse de vârsta de doisprezece ani. Dar mama sa vitregă, care se bucura de o mare autoritate în casa bărbatului, mai mult graţie frumuseţii decât moralităţii, fie că era stricată din fire, fie că fatalitatea o împingea la cea mai ruşinoasă faptă, puse ochii pe fiul ei vitreg. Acum, deci, scumpe lector, să ştii că vei citi o tragedie şi nu o simplă poveste şi că de la conduri, ne ridicăm la coturni248.

Această femeie, atâta vreme cât micul Cupidon s-a aflat la începutul creşterii sale, a rezistat în tăcere, ascunzând uşor o slabă roşeaţă din obrajii ei. Dar când inima i-a fost cu totul cuprinsă de un foc nebun, a cărui violenţă Amor, în delirul lui, o aţâţa orbeşte, ea cedă, în sfârşit, crudului zeu; şi simulând o stare de slăbiciune, şi-a ascuns rana sufletului sub o pretinsă boală a trupului. Nu e nimeni care să nu ştie că toate simptomele de ruinare a sănătăţii şi a feţei sunt aceleaşi la amorezaţi ca şi la bolnavi: o paloare îngrozitoare, ochi fără viaţă, genunchi istoviţi, somn agitat, suspine cu atât mai adânci cu cât chinul este mai lung. Ai fi putut crede că era scuturată numai de o febră arzătoare, dacă n-ar fi fost lacrimile ce le vărsa. Vai, doctori ignoranţi, ce să însemne acest puls accelerat, acea îmbujorare excesivă, acea respiraţie grea, acele palpitaţii dese care zgâlţâiau rând pe rând şoldurile? Buni zei! Cât ar fi fost de uşor, nu pentru un medic iscusit, ci pentru primul venit, oricât de slab cunoscător în suferinţele iubirii, cât de uşor i-ar fi fost să priceapă, văzând o femeie care arde, fără ca trupul să simtă vreo căldură!

Aşadar, incapabilă să stăpânească violenta pasiune răvăşindu-i fiinţa până în adâncurile ei, ea rupse o tăcere ce dura de-atâta timp şi porunci să fie chemat la dânsa fiul ei vitreg, nume pe care ar fi voit să-l facă să dispară, ca să nu mai fie silită să roşească! Tânărul nu întârzie o clipă de-a da ascultare poruncii mamei sale vitrege bolnave. Cu fruntea brăzdată de o tristeţe care-i dădea un aer de bătrân, se îndreptă spre camera de culcare a soţiei tatălui său şi a mamei fratelui său, ca să-i arate respectul pe care în tot cazul i-l datora. Dar ea, obosită prea mult de suferinţa unei lungi tăceri, plutea, ca să zic aşa, într-un ocean de nehotărâri. Din nou dezaprobă toate cuvintele pe care le socotea ca cele mai potrivite pentru întrevederea de faţă; pudoarea sa făcând-o să şovăiască şi, mai ales, neştiind cum să înceapă, cuvintele îi mureau pe buze. Dar tânărul care nici atunci nu bănuia nimic, cu un aer supus, o întrebă el cel dintâi care e cauza bolii ei. Atunci femeia, profitând de fatalul prilej că se găsea singură cu el, izbucni cu îndrăzneală, şi vărsând şiroaie de lacrimi şi acoperindu-şi faţa cu poala rochiei, îi adresă cu o voce tremurătoare aceste puţine cuvinte:

— Pricina şi începutul suferinţei mele de azi şi în acelaşi timp leacul şi unica mea salvare tu eşti, căci ochii tăi pătrunzând prin ai mei până în fundul inimii mele, au aprins în ea un foc mistuitor. Fie-ţi dar milă de o femeie care piere din cauza ta. Să nu te oprească deloc teama şi respectul ce-l datorezi tatălui tău, căci altfel aş muri fără îndoială, şi tu îi vei păstra soţia în viaţă. Eu te iubesc, pentru că-i regăsesc chipul în trăsăturile feţei tale şi iubirea mea e legitimă. Singurătatea noastră să-ţi dea deplină încredere: ai tot timpul să săvârşeşti un act îndrăzneţ, dar devenit necesar. Căci ceea ce nu e ştiut de nimeni e aproape ceva nefăcut!

Această neaşteptată declaraţie îl aruncă pe tânăr într-o foarte mare tulburare şi, cuprins de groază la ideea unei astfel de crime, el se gândi totuşi că nu trebuie s-o întărâte printr-un refuz aspru sau nepotrivit, ci mai degrabă s-o liniştească prin amânări şi promisiuni înşelătoare. Aşadar, îi promite bucuros, o îndeamnă nespus de mult să aibă nădejde, să se îngrijească şi să se întremeze, până când vreo călătorie a. Tatălui său le va lăsa un moment liber pentru plăcerile lor. Apoi fugi îndată din faţa vinovatei sale mame vitrege. Socotind că marea nenorocire ce-i ameninţa familia are nevoie de sfaturile unui om mai înţelept, numaidecât a spus totul fostului său învăţător, un bătrân de o înţelepciune cunoscută. După o îndelungată chibzuire, amândoi au găsit că cea mai bună hotărâre era să fugă cât mai repede de loviturile soartei vrăjmaşe. Dar nemaiputând să suporte nici cea mai mică amânare, femeia, sub un pretext oarecare, a reuşit să-şi convingă soţul, prin nemaipomenitele ei viclenii, să plece în grabă la nişte proprietăţi ce le aveau foarte departe de acolo. Atunci, mânată de o criminală speranţă, pe care o mai şi zorise, a cerut stăruitor satisfacţia promisă vinovatei ei patimi. Tânărul, când sub un pretext, când sub altul, fugea de această odioasă întâlnire, dar felurimea răspunsurilor făcând-o în sfârşit să vadă lămurit că el refuza să-şi ţină cuvântul, cu o repeziciune neaşteptată, ea trecu de la o nelegiuită iubire la o ură cu mult mai îngrozitoare.

Asociindu-se fără întârziere cu unul dintre sclavii daţi ei ca zestre249, un ticălos fără pereche, gata la orice crimă, ea îi încredinţează perfidele sale planuri, şi nimic nu le păru mai nimerit decât să lipsească de viaţă pe nenorocitul tânăr. Ea trimite îndată pe criminal să-şi procure o otravă foarte puternică şi, dizolvând-o cu grijă în vin, o pune deoparte pentru uciderea nevinovatului său fiu vitreg.

Pe când aceşti doi criminali chibzuiau asupra celui mai potrivit moment de a-i oferi băutura, întâmplarea l-a adus acasă pe fratele cel mai mic, pe propriul fiu al acestei ticăloase femei, care se întorcea obosit şi flămând după lecţiile de dimineaţă. După ce a mâncat, i s-a făcut sete şi, găsind paharul de vin în care otrava fusese amestecată pe furiş, fără să bănuiască ce cursă ascundea, dintr-o înghiţitură l-a golit până-n fund. Îndată ce a băut otrava pregătită pentru fratele său, s-a prăbuşit lipsit de viaţă pe lespezile pardoselii.

Îngrozit de năprasnica moarte a copilului, preceptorul său, cu ţipete şi urlete, cheamă pe mamă şi pune în mişcare toată casa. În curând se află trista întâmplare a băuturii mortale şi toţi cei de faţă începură să acuze diferite persoane de această crimă josnică. Dar îngrozitoarea femeie, exemplu de cruzime a unei mame vitrege, rămânând nesimţitoare la tragicul sfârşit al fiului ei, la remuşcările acestui omor a cărui pricină era ea, la nenorocirea familiei sale, la durerea soţului, la jalea unei astfel de îngropăciuni, nu voi să vadă în acest dezastru domestic decât prilejul de a se răzbuna cât mai curând. Ea trimise grabnic o ştafetă care să-l înştiinţeze pe soţul său, aflat pe drum, de nenorocirea ce căzuse peste casa lui. Acesta întorcându-se în grabă din călătorie, ea îşi jucă rolul cu o cutezanţă uimitoare şi acuză pe fratele vitreg că i-a otrăvit fiul. Într-un fel, nu minţea decât pe jumătate, fiindcă băiatul, prin moartea sa, prevenise moartea destinată tânărului, dar era o minciună pe de-a-ntregul născocită când afirma că fratele mai mic fusese otrăvit de nelegiuitul său frate vitreg pentru că ea nu voise să cedeze ruşinoaselor lui fapte lubrice şi încercărilor de a o necinsti. Nemulţumită cu aceste minciuni atât de îngrozitoare, adăugă că el o ameninţa şi pe ea cu sabia pentru că-i demascase toată stricăciunea. Atunci nefericitul tată, lovit de îndoita moarte a fiilor săi, se zbuciuma într-o durere fără margini. Pe cel mai mic îl vedea îngropat sub ochii săi, iar despre celălalt ştia bine că, acuzat de incest şi fratricid, va fi fără îndoială condamnat la moarte. Şi pe deasupra, ipocritele lamentări ale unei soţii multiubite îl împingeau la o ură nemărginită împotriva copilului său.

De-abia se terminase pompa funebră şi înmormântarea fiului mezin, că îndată, chiar de lângă mormânt, nenorocitul bătrân, cu faţa scăldată în lacrimi proaspete şi smulgându-şi părul alb murdărit de cenuşă, o luă la fugă în goana mare spre piaţa unde se împarte dreptatea. Acolo, prin lacrimile sale, prin rugăciunile sale, atingând chiar genunchii decurionilor, fără să cunoască, vai! Perfidia acestei femei rele şi necredincioase, a cerut cu toată puterea voinţei lui moartea celuilalt fiu, strigând că e un nelegiuit care voise să pângărească patul părintesc, un asasin care-şi omorâse fratele şi un criminal care ameninţase pe mama lui vitregă c-o înjunghie cu sabia. Pe scurt, prin aceste cuvinte atât de mişcătoare şi prin adânca-i indignare, înflăcără atât de puternic în disperarea sa şi tribunalul, şi poporul, încât toţi, renunţând la plictisitoarea procedură judecătorească, la expunerea dovezilor evidente ale acuzării şi la meşteşugitele pledoarii ale apărării, au cerut într-un glas că acest flagel public trebuia lapidat în interesul obştesc.

Totuşi magistraţii, de teama unei primejdii personale şi ca nu cumva din pricina acestei indignări de puţină importanţă să se nască vreo răscoală care putea pune în primejdie ordinea şi siguranţa oraşului, pe de o parte interveniră pe lângă decurioni, iar pe de alta frânară pe concetăţenii lor şi cerură ca judecata să se facă cu formele legale şi după obiceiul strămoşesc şi ca sentinţa să se dea juridiceşte, numai după ce se vor fi cercetat şi cântărit bine dovezile aduse de o parte şi de alta. Căci în acest chip nu se va da un exemplu de sălbăticie barbară sau de tiranie asupritoare, condamnând pe cineva fără să-l fi ascultat, şi nu s-ar mai oferi veacului o pildă atât de primejdioasă într-o vreme de adâncă pace.

Toţi aprobară acest fapt înţelept şi numaidecât pristavul public primi porunca să anunţe pe senatori că erau convocaţi în adunare, la senat. Îndată ce ei îşi ocupară locurile obişnuite, fiecare după drepturile şi cinstea cuvenite rangului său, la a doua strigare a pristavului, cel dintâi se prezentă acuzatorul şi numai după aceea fu chemat şi introdus acuzatul. După exemplul legii ateniene şi după procedura tribunalului lui Marte250, aprodul aduse la cunoştinţa avocaţilor părţilor să nu pledeze cu introduceri lungi şi să nu caute să stârnească mila. Că toate acestea s-au petrecut astfel, am aflat-o de la mai mulţi inşi care vorbeau între ei. Dar ce dovezi a adus acuzatorul, cu ce motive l-a combătut acuzatul, care au fost în sfârşit discursurile şi replicile, nu ştiu, deoarece eram departe, la iesle, şi n-aş putea să vă spun lucruri de care n-am nici o cunoştinţă. Dar ceea ce am aflat sigur, am să vă povestesc acum.

Îndată ce pledoariile acuzării şi apărării se sfârşiră, senatul socoti că realitatea şi certitudinea acuzaţiilor trebuiau sprijinite cu dovezi sigure, că o hotărâre atât de importantă nu trebuia să se ia pe temeiul unor simple bănuieli şi că mai ales era necesar ca sclavul acela, care singur ştia cum s-au petrecut lucrurile, să fie adus prin orice mijloace înaintea judecăţii. Fără să se sperie câtuşi de puţin de sentinţa unui proces atât de serios, de impozantul aspect al senatului sau cel puţin de mustrările vinovatei lui conştiinţe, acest ticălos începu să înşire o întreagă poveste pe care o dădea drept purul adevăr: că tânărul, supărat de dispreţul mamei sale vitrege, îl chemase la el şi, ca să se răzbune de ruşinea suferită, îi ceruse să ucidă pe fiul ei, că îi făgăduise o mare recompensă dacă nu va sufla o vorbă şi-l ameninţase cu moartea dacă va refuza, că, după ce a preparat cu mâna sa otrava, i-o dăduse ca s-o ofere copilului, că, bănuind că sclavul nu-i va da băutura şi că va păstra cupa ca pe o neîndoielnică dovadă a crimei, în cele din urmă i-o oferise el însuşi fratelui său.

Această depoziţie, foarte verosimilă, pe care nemernicul o recita cu o prefăcută tulburare, se dovedi hotărâtoare pentru judecată. Crima tânărului părându-le dovedită cu prisosinţă, niciunul dintre senatori n-a rămas atât de favorabil tânărului încât, în faţa evidenţei, să nu admită că merita să fie cusut într-un sac251. Venise momentul când buletinele de vot, toate la fel, căci toţi scriseseră aceleaşi cuvinte, trebuiau, după un străvechi obicei, să fie aruncate în urna de aramă şi odată depuse acolo, nemaiputându-se schimba nimic, soarta acuzatului era pecetluită şi capul lui era dat pe mâna călăului. Chiar în acest moment, unul dintre senatori, un bătrân, care se bucura mai mult decât ceilalţi de o încredere deosebită şi de o mare vază şi care era medic, acoperind cu mâna gura urnei, pentru ca nimeni să nu arunce cu uşurinţă buletinele, se adresă în aceşti termeni adunării:

— Sunt fericit că în lunga mea viaţă m-am învrednicit de cinstea voastră şi nu voi suferi un vădit asasinat, nici ca, amăgiţi de minciunile unui mizerabil sclav, să vă călcaţi jurământul prin care v-aţi legat de a face dreptate. Eu însumi n-aş putea, călcând în picioare respectul datorat zeilor, să-mi mint conştiinţa şi să pronunţ o sentinţă nedreaptă. Aflaţi, deci, de la mine cum s-au petrecut lucrurile.

Acest criminal, fiind trimis să-şi procure o otravă cu efect imediat, a venit acum câteva zile la mine şi mi-a oferit în acest scop o sută de monede de aur masiv. Îi era absolut necesară, zicea el, pentru o persoană bolnavă, căzută într-o letargie declarată incurabilă, care dorea să pună capăt unei vieţi de suferinţă. Urmărind cu atenţie flecăreala acestui blestemat ticălos şi neîndemânaticile lui motive şi fiind sigur că punea la cale vreo crimă, i-am dat într-adevăr băutura, dar, prevăzând că afacerea va ajunge în faţa justiţiei, n-am primit numaidecât banii pe care mi-i oferea. Ca nu cumva, i-am spus eu, vreuna din monedele astea de aur pe care mi le oferi să fie falsă sau stricată, pune-le chiar în sacul ăsta şi pecetluieşte-le cu inelul tău şi mâine le vom verifica în faţa unui zaraf. Astfel l-am determinat să sigileze banii şi adineauri, îndată ce l-am văzut apărând în faţa voastră, am poruncit unuia din oamenii mei să dea fuga în laboratorul meu şi să-mi aducă sacul. Poftim, îl aveţi aci sub ochii voştri. Să-l vadă şi să-şi recunoască pecetea. Ei bine, cum poate fi acuzat acest tânăr că a dat fratelui său o otravă pe care a cumpărat-o sclavul ăsta?

Îndată criminalul a fost surprins de o frică nemaipomenită: culorile vieţii au făcut loc pe chipul său unei palori de mort şi din tot corpul îi curgea o sudoare rece. Se schimba când pe un picior, când pe altul, fără să ştie pe care să stea, se scărpina în cap când într-o parte, când în alta şi, bâlbâindu-se, mormăia printre dinţi nu mai ştiu ce nerozii, astfel încât nimeni, pe drept cuvânt, nu-l mai putea crede nevinovat. Dar vicleanul, reluându-şi treptat îndrăzneala, începu să nege totul cu cea mai mare încăpăţânare şi să acuze pe medic că spune minciuni. Bătrânul, în afară de conştiinţa lui de judecător, văzând că buna sa credinţă e atacată în public, îşi îndoi sforţările pentru a arăta toată vinovăţia acestui ticălos. În sfârşit, din ordinul magistraţilor, slujbaşii publici apucând de mâini pe acest sclav criminal, şi găsindu-i în deget un inel de fier252, îl compară cu pecetea pusă pe sac. Această verificare întări primele bănuieli şi roata şi scaunul de tortură, după obiceiul grecesc, gata pregătite, au fost aduse numaidecât. Dar în faţa chinurilor el a arătat un curaj de necrezut, şi nici loviturile de bici, nici chiar focul nu l-au putut face să se dea învins.

— Pe Hercule, zise atunci medicul, eu nu voi suferi, nu, nu voi îngădui ca împotriva oricărei dreptăţi să trimiteţi la moarte un tânăr nevinovat şi ca acest mizerabil, bătându-şi joc de tribunalul nostru, să scape de pedeapsa îngrozitoarei lui crime. Am să vă dau o probă evidentă de vinovăţia acuzatului pe care îl aveţi în faţă. Fiindcă acest ticălos ardea de dorinţa de a-şi procura o otravă ucigătoare, am socotit că nu se cuvenea să dau nimănui băuturi mortale, căci eu ştiu că medicina a fost rânduită nu pentru uciderea oamenilor, ci pentru salvarea lor; pe de altă parte, temându-mă ca nu cumva, printr-un refuz inoportun, să-l fac să ia drumul crimei, împingându-l fie să-şi procure de aiurea vreo băutură ucigătoare, fie în sfârşit să se servească de pumnalul său sau de orice altă armă pentru făptuirea nelegiuirii plănuite, i-am dat o doctorie energică şi care nu e decât sucul soporific al mandragorei253 renumit prin cunoscuta lui putere adormitoare, care produce un somn exact ca somnul morţii. Şi să nu vă miraţi că acest incorigibil criminal, care ştie bine ce pedeapsă îl aşteaptă după legile strămoşilor, suportă uşor aceste chinuri, ca unele ce sunt mai puţin grele. Dacă e adevărat că băiatul a luat băutura preparată de mâinile mele, atunci trăieşte, se odihneşte, doarme şi, îndată ce somnul lui letargic se va fi risipit, el va vedea din nou lumina zilei. Dar dacă a pierit, dacă este cu adevărat mort, puteţi căuta aiurea cauzele morţii lui!

Astfel vorbi bătrânul şi toţi îl aprobară. Într-o clipă pornesc în grabă la mormântul unde se odihnea trupul copilului. Senatorii, cetăţenii de frunte, toţi până la unul, chiar întreg poporul, aleargă acolo cu grămada, foarte curioşi. Iată-l şi pe tatăl care el însuşi, cu propriile-i mâini, ridică capacul raclei. Tocmai atunci, risipindu-se adormitoarea putere a soporificului, el îşi vede fiul sculându-se din somnul morţii. Îl strânge cu putere la piept şi, în negrăita-i bucurie, fără să poată scoate o vorbă, îl arată poporului. Apoi, aşa cum era înfăşurat şi acoperit cu giulgiul de îngropăciune, copilul e dus la tribunal. Atunci, dându-se pe faţă crimele sclavului şi ale acestei soţii criminale, adevărul ieşi la lumină în toată goliciunea lui. Mama vitregă a fost condamnată la exil pe viaţă, sclavul răstignit254 şi, cu îngăduinţa tuturor, monedele de aur au revenit bunului medic ca răsplată pentru soporificul administrat la timpul potrivit. Astfel această faimoasă şi dramatică întâmplare a bătrânului tată a aflat o dezlegare întru totul vrednică de înţelepciunea zeilor, fiindcă într-un scurt răstimp, sau mai degrabă într-o clipă, el, care fusese în primejdie de a nu mai avea fii, deodată a redevenit tatăl celor doi tineri.

Cât despre mine, iată ce valuri ale soartei mă aruncară atunci încoace şi încolo. Soldatul acela care mă cumpărase fără ca nimeni să mă fi vândut şi care pusese stăpânire pe mine fără să fi dat vreun ban, fiind nevoit să plece la Roma, din ordinul tribunului său, ca să ducă urgent împăratului un raport oficial, mă vându cu unsprezece dinari unor fraţi care erau sclavi la un stăpân foarte bogat din vecinătate. Unul dintre ei era cofetar, specialist în plăcinte şi turte cu miere, iar celălalt bucătar, un bucătar meşter în mâncăruri gustoase, pe care le fierbea înăbuşit şi le dregea cu tot felul de sosuri şi mirodenii. Ei locuiau împreună, duceau o viaţă în comun şi mă cumpăraseră ca să le transport numeroasele vase de bucătărie necesare feluritelor nevoi ale stăpânului lor care călătoarea des dintr-un ţinut în altul. Iată-mă deci primit ca asociat al celor doi fraţi. Niciodată n-am cunoscut o soartă atât de binevoitoare. În fiecare seară, după cină, care era îmbelşugată şi strălucit prezentată, stăpânii mei aveau obiceiul să aducă în mica lor cămară numeroase feluri de mâncare rămase din belşug de la masă: unul aducea resturi întregi de porc, de pasăre, de peşte şi de alte mâncăruri de acest fel; celălalt pâini, prăjituri, minciunele, cornuleţe, pişcoturi şi o mulţime de lucruri foarte gustoase preparate cu miere. După ce închideau uşa odăiţei lor şi se duceau la baie ca să se refacă, eu mă îndopam până la refuz cu aceste lucruri bune pe care cerul mi le trimitea, căci nu eram nici atât de prost, nici atât de vădit măgar, încât să nu mă ating de nişte mâncăruri aşa de gustoase şi să-mi jupoi cerul gurii cu raţia mea de fân.

Multă vreme, ce-i drept, acest dibaci furt mi-a reuşit de minune, pentru că procedam tot cu frică şi cu destulă cumpătare, şterpelind numai câte puţin din atât de multele bunătăţi şi pentru că stăpânilor mei nici prin minte nu le trecea să arunce bănuieli asupra unui măgar. Dar când, dobândind o mai mare siguranţă că nu sunt descoperit, am început să înghit cele mai bune bucăţi şi să mănânc tot ce era mai ales, lăsând la o parte ce era cât de puţin rânced, o mare bănuială şi-a făcut loc în sufletele celor doi fraţi. Deşi nici chiar atunci nu mă credeau în stare de aşa ceva, totuşi au început să urmărească cu toată atenţia pe autorul acestor pagube zilnice. În cele din urmă s-au acuzat reciproc de aceste furturi neruşinate. Şi-au îndoit atenţia, se supravegheau mai de aproape şi au ajuns chiar să numere fiecare bucată pe care o aduceau, în sfârşit, unul din ei, lăsând la o parte orice ruşine, spuse celuilalt:

— Într-adevăr, nu e nici drept, nici cinstit să mă înşeli în fiecare zi, furând cele mai bune bucăţi spre a le vinde în dreapta şi-n stânga şi a-ţi spori pe ascuns economiile personale, ca după aceea să ceri să împărţim restul în mod egal. Dacă, în sfârşit, asociaţia noastră nu-ţi mai convine, putem s-o desfacem şi să rămânem buni fraţi, căci văd bine că acuzaţiile mele, sporind la nesfârşit din cauza pagubei ce-mi produci, vor face să încolţească în noi o ură adâncă.

— Pe Hercule, răspunse celălalt, şi eu sunt foarte încântat că, după ce ai furat proviziile pe ascuns, ai avut îndrăzneala s-o iei înaintea plângerilor mele. E atâta timp de când le ţin pe buze şi gem în tăcere, ca să nu se pară că vreau să învinuiesc pe fratele meu de o hoţie aşa de ruşinoasă. Dar fiindcă şi unul şi altul am ajuns să ne plângem de acelaşi lucru, să căutăm deci mijlocul de a pune capăt acestei pagube, pentru ca duşmănia noastră, sporind în tăcere, să nu facă din noi doi Eteocle255!

Aducându-şi reciproc astfel de învinuiri şi altele la fel, amândoi se jurară că n-au comis absolut nici o înşelăciune, nici un furt şi se înţeleseră ca prin toate mijloacele posibile să-l caute pe autorul pagubei comune:

— Căci, ziceau ei, nu măgarul nostru, singurul rămas zilnic acasă, ar putea fi ispitit de aceste provizii. Cu toate astea, în fiecare zi dispar cele mai bune bucăţi şi pe cât se pare, în cămăruţa noastră nu intră muşte aşa de mari, cum erau altădată acele Harpii256, care prădau mâncărurile servite lui Fineus257!

În acest timp, îndopat cu mâncăruri delicioase şi îngrăşat cu această hrană din belşug, mă împlinisem binişor la trup şi prinsesem un strat gros de osânză, care-mi făcuse pielea mai moale şi părul mai lucios. Dar această înfrumuseţare a corpului mi-a adus o mare ruşine demnităţii mele. Surprinşi de creşterea neobişnuită a trupului meu şi observând că raţia de fân rămânea în fiecare zi neatinsă, cei doi fraţi şi-au îndreptat atunci toată atenţia asupra mea. La ora obişnuită, prefăcându-se că se duc în baie, închid uşa ca de obicei şi printr-o găurică mă văd ospătându-mă de zor cu proviziile lor rânduite ici şi colo. Atunci, fără să se gândească la marea pagubă ce le făceam şi minunându-se de ciudatele plăceri ale măgarului lor, izbucnesc în hohote de râs. Chemând un prieten, chemând doi, şi în curând pe toţi servitorii casei, le-au arătat nefireasca şi nemaipomenita lăcomie a acestui stupid dobitoc. Atunci pe toţi îi cuprinse un râs aşa de zgomotos şi de puternic încât ajunse până la urechile stăpânului care trecea pe acolo. El întrebă ce păţanie hazlie stârnise râsul oamenilor. Când i se spuse care-i pricina, se uită şi el prin aceeaşi găurică. Ceea ce văzu îl amuză nespus de mult şi începu să râdă cu atâta poftă că se ţinea cu mâinile de burtă. Venind lângă mine, cercetă totul de aproape.

Eu însă, văzând că soarta, cel puţin într-o privinţă, îmi arăta o faţă mai surâzătoare, şi încurajat de bucuria întipărită pe feţele tuturor, îmi vedeam de mâncare, fără să mă tulbur câtuşi de puţin.

În sfârşit, înveselit de noutatea acestui spectacol, stăpânul casei porunceşte să fiu condus, ba mai mult, el însuşi mă duce, cu propriile mâini, în sala de mâncare; porunceşte să se pună masa şi să mi se aducă felurite hălci de carne, neîncepute, şi tot felul de mâncăruri de care nu se atinsese nimeni. Eu eram plin până la gât, dar cu toate acestea, dorind să-mi atrag bunăvoinţa şi simpatia stăpânului, mă repezeam ca un flămând la bucatele puse pe masă. Ei îşi băteau capul să născocească tot ceea ce e mai ales şi care de obicei nu place unui măgar şi pentru a pune la încercare docilitatea mea, îmi ofereau cărnuri cu silfium258, păsări piperate, peşti marinaţi într-o zeamă exotică, şi sala răsuna de puternice hohote de râs. În cele din urmă, un glumeţ din cei de faţă strigă:

— Daţi-i acestui tovarăş şi un pahar cu vin curat!

Propunerea plăcu stăpânului:

— Gluma ta nu e aşa de rea, ticălosule! Îi răspunse el. Fireşte, e posibil ca oaspetele nostru să bea şi un pahar de vin bun îndulcit cu miere. Ei, băiete, începu el să strige, spală bine vasul acela de aur pe care-l vezi colo, umple-l cu vin amestecat cu miere şi oferă-l parazitului meu, spunându-i totodată că eu am băut primul în sănătatea lui!

Curiozitatea celor de faţă ajunse la culme, dar eu, fără să mă fâstâcesc şi cu aerul cel mai calm, îmi rotunjii cu graţie buza inferioară în chip de limbă şi dintr-o înghiţitură am golit vasul oferit care era foarte mare. Îndată s-a ridicat un strigăt şi toţi într-un glas au început să mă felicite. Stăpânul nu mai putea de bucurie. Chemând pe cei doi servitori care mă cumpăraseră, a poruncit să li se dea o sumă de patru ori mai mare decât cea plătită de ei. Apoi m-a încredinţat unuia din liberţii săi care era destul de înstărit şi i-a recomandat să aibă cea mai mare grijă de mine. Acesta mă trata cu destulă omenie şi blândeţe şi, ca să se facă mai plăcut stăpânului său, se silea în tot chipul să-l distreze cu micile mele comicării. Mai întâi mă învăţă să stau la masă rezemat într-un cot, apoi să lupt şi chiar să dansez, ridicând în sus picioarele dinainte şi, ceea ce păru cu totul extraordinar, să răspund cuvintelor prin semne. Când nu voiam un lucru, îmi aruncam capul înapoi, când voiam ceva, dădeam din cap de sus în jos; când mi-era sete, mă întorceam spre paharnic şi-i ceream de băut, clipind pe rând din fiecare ochi, separat. Mi-era foarte uşor să deprind toate aceste mişcări pe care, fireşte, aş fi putut să le execut fără să mă înveţe cineva, dar mă temeam că cei mai mulţi, în cazul în care le-aş fi executat fără profesor, întocmai ca o fiinţă omenească, să nu vadă în acest fapt o prevestire funestă şi, luându-mă drept un fenomen ciudat, un adevărat monstru, să nu-mi taie capul şi să mă arunce pradă bogată vulturilor.

În curând zvonul uimitoarelor mele talente se răspândise pretutindeni şi stăpânul meu ajunse celebru. „Iată-l, zicea lumea, pe cel care are ca oaspete şi prieten un măgar care ştie să lupte, un măgar care ştie să danseze, care înţelege vorba omenească şi se exprimă prin semne!”

Dar mai întâi trebuie să vă spun măcar acum lucrul pe care ar fi trebuit să-l fac de la început: cine era şi de unde venea stăpânul meu. El se numea Thiasus259 şi era de fel din Corint, capitala întregii provincii Ahaia. După ce trecuse succesiv prin toate demnităţile la care-l chemau naşterea şi meritele sale, fusese numit în magistratura cincinală260; şi pentru a serba cu strălucirea cuvenită luarea fascelor, făgăduise să dea, timp de trei zile, spectacole de gladiatori. Dar marea lui dărnicie nu se oprise aici. Ţinând foarte mult să câştige dragostea poporului, venise atunci în Tesalia ca să cumpere cele mai de soi animale sălbatice şi cei mai vestiţi gladiatori. După ce cumpără ce-i conveni şi orândui totul după plac, se pregăti de întoarcere acasă. Dar el nu voi să se servească nici de frumoasele lui căleşti, nici de elegantele-i trăsuri cu perdele trase, care-l urmau goale în coada alaiului şi dispreţui chiar iepele sale tesaliene şi pe ceilalţi cai gali, de o rasă aşa de vestită şi vânduţi aşa de scump. Punându-mi falere de aur, o şa frumos lustruită, o pătură de purpură sub şa, o zăbală de argint, pieptar brodat, clopoţei cu sunetul cel mai plăcut, el călărea numai pe mine, cu o dragoste nespusă şi din când în când îmi adresa cele mai prietenoase cuvinte, spunându-mi între altele că era nespus de încântat că a găsit în mine un tovarăş de masă şi în acelaşi timp de drumeţie.

Când ajunserăm în Corint, după o lungă călătorie în parte pe uscat, în parte pe mare, cetăţenii alergară cu grămada înaintea noastră, nu atât ca să-l cinstească pe Thiasus, după cum mi s-a părut mie, cât din curiozitatea de a mă vedea pe mine, căci faima mea ajunsese atât de mare în oraş, încât am adus însemnate câştiguri libertului însărcinat cu paza mea. Când vedea că sunt mulţi amatori care ardeau de nerăbdare să asiste la jocurile mele, el încuia uşa şi-i primea separat, unul după altul, încasând taxe mari, care în mod obişnuit îi aduceau zilnic frumoase venituri.

În numărul curioşilor se afla o doamnă distinsă, cu mare trecere şi foarte bogată. Ea a plătit ca şi ceilalţi ca să mă vadă şi a fost aşa de încântată de feluritele şi amuzantele mele jocuri încât de la o neîncetată admiraţie, încetul cu încetul, a trecut la o iubire nebună.

Nevoind să se vindece de o patimă aşa de extravagantă, amorezată ca a doua Pasifae261, de astă dată de un măgar, dorea cu înfocare îmbrăţişările mele. În sfârşit, plătind o mare sumă, cumpără de la paznicul şi îngrijitorul meu permisiunea de a se culca singură o noapte cu mine şi netrebnicul, ca să poată trage folos de pe urma mea, gândindu-se numai la câştig, se învoi.

În sfârşit, după ce terminarăm masa şi ne retraserăm din sufrageria stăpânului, găsirăm în camera mea pe această doamnă, care mă aştepta încă de mult. Mari zei! Ce pregătiri! Şi cât erau de strălucite! Într-o clipă, patru eunuci, cu mai multe perne bine umplute cu puf moale, pregătesc pentru noi un pat pe jos, îl acoperă în întregime cu o cuvertură de purpură tiriană brodată cu aur şi aruncă peste ea o mulţime de perniţe, unele înguste şi altele potrivite, de care se slujesc de obicei femeile galante spre a-şi rezema obrajii şi gâtul. Şi, ca să nu întârzie printr-o mai îndelungată prezenţă plăcerile stăpânei, ei închid uşa camerei şi se retrag. Înăuntru, plăcuta flacără a lumânărilor înlocuise întunericul nopţii printr-o lumină albă.

Atunci doamna, lepădând absolut toate hainele de pe ea, chiar şi pânza care-i proteja forma frumosului ei sân şi stând în picioare lângă lumină, toarnă dintr-un flacon de cositor o mare cantitate de ulei parfumat cu care se freacă pe tot corpul şi după aceea mă freacă şi pe mine cu o deosebită grijă, mai ales la nări. Apoi, strângându-mă la piept şi acoperindu-mă cu dulci sărutări, nu ca acele curtezane ale căror favoruri sunt interesate şi care se dau primului venit, ci cu toată ardoarea unei sincere pasiuni, ea îmi adresează cele mai drăgăstoase cuvinte: „Te iubesc, te ador, numai pe tine te iubesc, fără tine nu mai pot trăi”, şi tot ce spun femeile bărbaţilor ca să-i încânte şi să le dovedească dragostea lor. Apoi, luându-mă de căpăstru, ea mă culcă uşor lângă ea, ceea ce nu mi se părea nici nou, nici greu, mai ales că, după o abstinenţă prelungită, aveam să mă bucur de îmbrăţişările pasionale ale unei femei aşa de frumoase. În afară de asta, un vin excelent şi din belşug îmi întărise puterile şi foarte plăcutul miros al parfumului mă îmboldea la plăcerile simţurilor.

Dar ceea ce mă chinuia şi mă neliniştea cel mai mult era să ştiu cum aş putea, cu picioarele mele atât de groase şi de lungi, să mă sui pe o femeie aşa de delicată, sau să strâng cu nişte copite aşa de tari, membre atât de diafane şi de moi încât le-ai fi crezut plămădite din lapte şi din miere; cum, cu o gură aşa de largă şi enormă, ai cărei dinţi îngrozitori erau adevărate pietre, aş putea să sărut aceste buze subţiri şi purpurii, umede de o rouă cerească; în sfârşit, cum, cu toată excitarea pe care o simţea până în vârful unghiilor, amanta mea ar putea să suporte organul meu genital aşa de colosal. Vai mie, nenorocitul, îmi ziceam, dacă voi despica pe această nobilă doamnă voi fi aruncat fiarelor sălbatice şi voi ajunge un număr în spectacolul pregătit de stăpânul meu! Cu toate acestea, ea nu mă slăbea deloc cu vorbele ei de dragoste, cu sărutările-i fără sfârşit, cu dulcele ei ciripit şi ocheadele-i provocatoare.

— În sfârşit îl am, îmi repeta ea mereu, îl am pe porumbelul meu drag, pe dulcea mea vrăbiuţă!

Şi spunând aceste cuvinte, îmi dovedi că părerile mele fuseseră greşite şi teama mea neroadă. Căci, strângându-mă în braţe cu cea mai mare putere, ea mă primi în întregime, dar absolut în întregime. De câte ori, ca s-o cruţ, îmi trăgeam bucile înapoi, tot de atâtea ori ea sălta cu o furie nebună şi, apucându-mă de şira spinării, se lipea mai strâns de mine, încât, zău, îmi venea să cred că-mi lipseşte totuşi ceva pentru a potoli neînfrânata ei pasiune, şi că plăcerile, pe care mama Minotaurului le gustase cu amantul ei mugitor, nu fuseseră o simplă născocire.

După o noapte grea, în care nu închisesem ochii o clipă, doamna, ca să evite lumina indiscretă a zilei, se retrase devreme, după ce mai întâi avusese grijă să încheie acelaşi târg şi pentru noaptea viitoare. De altfel, paznicul meu îi procura uşor aceste plăceri, mai întâi pentru că primea mereu sume importante, apoi pentru că dorea să rezerve un nou spectacol stăpânului său. În cele din urmă, îi dezvălui fără şovăire întreaga scenă a plăcerilor noastre amoroase. Atunci Thiasus, după ce răsplăti magnific pe libertul său, mă hărăzi spectacolului public. Dar fiindcă nu putea fi vorba de frumoasa mea prietenă, din cauza înaltului său rang, nici de vreo altă femeie, oricât de scump ar fi fost plătită, se găsi o josnică criminală, condamnată la fiare prin sentinţa guverna tom lui. Ea fu persoana care trebuia să apară cu mine în amfiteatru sacrificându-şi pudoarea în văzul spectatorilor adunaţi în mare număr. Iată povestea acestei femei aşa cum am auzit-o:

Ea se căsătorise cu un tânăr al cărui tată, plecând în călătorie şi lăsând-o însărcinată pe soţia sa, mama tânărului în chestiune, îi porunci să omoare numaidecât rodul, în cazul că s-ar naşte un băiat262. În lipsa soţului venise pe lume o fată, dar iubirea maternă fiind mai puternică decât supunerea conjugală, mama o încredinţă unor vecini să o crească. Când soţul se întoarse, ea îl anunţă că născuse o fată şi că a omorât-o. Când fata a ajuns în floarea tinereţii şi a fost bună de măritat, mama sa, neavând posibilitatea s-o înzestreze potrivit cu rangul familiei sale, fără ştirea soţului, n-a putut decât să-i dezvăluie fiului său secretul, căci se temea nespus de mult ca fratele, târât de focul tinereţii, să nu o necinstească pe sora sa, amândoi fiind necunoscuţi unul altuia. Dar tânărul, de o rară bunătate, a ştiut să împace, după toată cuviinţa, supunerea faţă de mamă cu datoria pentru soră. Aruncând vălul unei tăceri respectuoase asupra acestui secret de familie, el a arătat tinerei fete un interes în aparenţă obişnuit, dar hotărând să execute porunca de neînlăturat a sângelui, a primit, ca un protector, în casa lui pe fata părăsită printre vecini şi lipsită de sprijinul părinţilor săi şi în curând, căsătorind-o cu un prieten intim, foarte drag lui, i-a dat din propria avere o zestre foarte mare.

Totuşi, această nobilă purtare, această fericită rânduială, făcută cu desăvârşită bună-credinţă, n-au putut rămâne ascunse fatalei voinţe a Soartei. Din imboldul ei, căsnicia tânărului ajunse teatrul unei crude gelozii. Soţia sa, aceeaşi care acum era destinată fiarelor pentru crimă, începu s-o bănuiască pe această tânără că e rivala sa şi amanta bărbatului ei, apoi ajunse s-o urască şi până la urmă să-i întindă cea mai crudă cursă pentru a o duce la pieire. În sfârşit, iată ce crimă născoci:

Luând pe ascuns inelul soţului, pleacă la ţară. De acolo trimite un tânăr sclav, credincios ei, dar deloc în slujba bunei-credinţe, ca s-o vestească pe tânăra femeie că protectorul ei a plecat la casa lui de la ţară şi că o cheamă la el, adăugând că trebuia să-i spună să vină singură, fără nici un însoţitor, şi cât mai degrabă cu putinţă. Şi ca femeia să nu şovăiască înainte de plecare, ea dădu sclavului inelul sustras soţului, inel a cărui prezentare trebuia să confirme adevărul acelor cuvinte. Sora, ascultând de porunca aceluia pe care numai ea îl ştia că e fratele său, şi ţinând seama şi de pecetea ce-i fusese arătată, plecă în grabă şi neînsoţită, după cum i se recomandase. Dar când, victimă a celei mai perfide viclenii, sărmana fată căzu în cursa ce i se întinsese, virtuoasa soţie, înnebunită de o feroce gelozie, mai întâi dezbrăcă la piele pe sora bărbatului ei şi o biciui fără pic de milă. Deşi nefericita striga, cum de altfel era adevărat că tânărul era fratele ei, această Furie, acuzând-o întruna de minciună şi de înşelătorie, îi vârî un tăciune aprins între coapse şi o ucise în cele mai cumplite chinuri.

Atunci, alarmaţi de vestea unei morţi atât de îngrozitoare, fratele şi soţul alergară în toată graba şi, după ce o jeliră pe nefericita fată, vărsând lacrimi amare, o îngropară cu toată cinstea cuvenită. Dar tânărul n-a putut să îndure cu suficientă tărie moartea atât de tragică şi de nemeritată a surorii sale. Răzbit de o adâncă mâhnire şi căzând pradă unui funest delir răspândit în trupul lui de o alterare a fierii, era mistuit de o febră arzătoare, încât s-a văzut limpede că avea neapărată nevoie de îngrijiri medicale. Soţia sa, care de multă vreme îşi pierduse sentimentele, se duse să caute un doctor de o perfidie cunoscută, pe atunci faimos prin isprăvile sale ucigaşe. Ea îi promise fără întârziere cincizeci de mii de sesterţi pentru care el trebuia să-i vândă o otravă în stare să lucreze într-o clipă pentru ca să obţină moartea soţului său. Târgul, odată încheiat, se simulează că, pentru calmarea măruntaielor şi curăţirea bilei, are nevoie de această poţiune vestită, pe care specialiştii o numesc sfântă263, dar aceasta e înlocuită cu alta care e consacrată Proserpinei Salvatoarea264.

În curând, în prezenţa întregii case şi a câtorva prieteni şi rude, medicul întinse el însuşi bolnavului băutura perfect preparată de mâna sa. Dar această îndrăzneaţă femeie, voind să scape de complicele crimei sale şi în acelaşi timp să recâştige banii promişi, puse mâna pe cupă în faţa tuturor, zicând:

— Nu, ilustre doctor, nu vei da această băutură iubitului meu soţ mai înainte de a fi băut tu însuţi o bună parte din ea. Căci de unde să ştiu eu dacă în ea nu se ascunde vreo otravă ucigătoare? Şi de altfel, această precauţie n-ar putea să ofenseze o persoană aşa de prudentă şi de luminată ca dumneata: nu e foarte natural ca, în calitate de soţie devotată şi alarmată de sănătatea bărbatului meu, să-l înconjur cu toată dragostea ce-i datorez?

Încremenit de extraordinara îndrăzneală a acestei groaznice femei, medicul se zăpăci şi, nemaiavând timpul necesar gândirii, pentru a nu da de bănuit prin teama sau prin şovăirea sa că e vinovat, înghiţi o mare cantitate de băutură. Liniştit de acest act, tânărul luă şi el cupa şi bău ceea ce i se oferea.

Astfel petrecându-se lucrurile, doctorul voia să ajungă acasă cât mai repede, grăbindu-se să împiedice prin vreun antidot urmările nimicitoare ale otrăvii. Dar urmărind cu toată îndărătnicia să ducă până la capăt crima al cărui început îl şi făcuse, această îngrozitoare femeie nu-i îngădui să se depărteze de ea nici cât latul unei unghii, mai înainte, zicea ea, ca băutura să fi fost absorbită şi să se fi produs efectul salvator al doctoriei. Cu mare greutate, plictisită de multele lui rugăciuni şi de îndelungatele lui cereri, îl lăsă în sfârşit să plece. Dar în acest timp misterioasa otravă pătrunsese în toate măruntaiele şi-i atacase cu furie izvoarele vieţii. În sfârşit, foarte bolnav şi adâncit într-o toropeală de moarte, se târî până acasă cu mare greutate. Abia avu timp să-i povestească totul soţiei sale şi să-i recomande să ceară cel puţin răsplata făgăduită pentru această dublă moarte. Apoi, doborât îndată de violenţa otrăvii, preadistinsul medic îşi dădu ultima suflare.

La rândul său, nici tânărul nu rezistase mai mult, şi se stinse într-un chip tot aşa de tragic sub potopul lacrimilor ipocrite şi mincinoase ale soţiei sale. După ce fu îngropat şi după ce trecură câteva zile – în care se fac sacrificiile şi slujbele funebre datorate celor morţi – soţia doctorului veni să ceară plata îndoitei morţi. Văduva, întotdeauna aceeaşi, întotdeauna lipsită de bună-credinţă, îi răspunse cu vorbe frumoase, îi făcu promisiuni peste promisiuni şi se legă să-i dea fără întârziere suma hotărâtă, dacă voia să-i mai aducă din aceeaşi băutură, pentru a sfârşi, zicea ea, ceea ce începuse. Într-un cuvânt, căzând în această cursă infernală, soţia medicului se învoi uşor şi, ca să se facă mai plăcută acestei femei foarte bogată, se întoarse repede de-acasă şi-i aduse toată cutia cu otravă. Această nelegiuită, având astfel o mare posibilitate de a-şi înmulţi crimele, îşi îndreptă până departe în jurul ei mâinile lacome de sânge.

Avea de la bărbatul pe care de curând îl otrăvise o fetiţă în cea mai fragedă vârstă şi era foarte nemulţumită că, după lege, copilul trebuia să moştenească o bună parte din averea tatălui. Cum voia să aibă întreaga moştenire, ea puse la cale uciderea fetiţei. Ştiind deci că mamele, condamnate265 de soartă să supravieţuiască odraslelor lor, îşi moştenesc copiii răposaţi, se arătă o mamă crudă, după cum se arătase o nedemnă soţie. Pregătind un prânz în acest scop, ea ucise cu aceeaşi otravă atât pe soţia medicului cât şi pe propria-i fiică. Cumplita băutură distrugându-i de îndată gingaşul suflu precum şi delicatele şi fragedele măruntaie, plăpânda copiliţă se stinse într-o clipă. Dar soţia medicului, în timp ce groaznica otravă în şerpuituri ucigătoare îşi croia drum prin plămânii ei, începu să bănuiască adevărul şi în curând respiraţia ei din ce în ce mai grea îi risipi orice îndoială. Ea alergă atunci la palatul guvernatorului, strigând din toate puterile să i se facă dreptate. Poporul îngrămădindu-se în dezordine în jurul acestei femei care spunea că vrea să dezvăluie cele mai înfiorătoare crime, face să i se deschidă îndată casa şi urechile guvernatorului.

Abia începuse să povestească punct cu punct toate grozăviile acestei femei lacome de sânge, când deodată un nor gros se aşternu peste mintea ei şi o apucă ameţeala: buzele, care-i erau încă pe jumătate deschise, i se strâng, dinţii i se încleştează şi, cu un scrâşnet zgomotos şi prelungit, se prăbuşeşte fără viaţă, chiar la picioarele guvernatorului. Acesta, magistrat de altfel cu multă experienţă, deloc dornic să amâne, tergiversând şi lăsând pradă lâncezelii, nenumăratele fărădelegi ale nevinovatei şerpoaice, a poruncit să fie aduse numaidecât cameristele care o serveau şi, prin groaznice torturi, le-a smuls adevărul. Atunci, fiindcă nu se putea născoci altă pedeapsă vrednică de crimele sale, el o condamnă să fie aruncată la fiare, pedeapsă desigur cu mult mai mică decât ceea ce merita.

Aceasta era femeia cu care trebuia să mă căsătoresc în public şi aşteptam ziua ceremoniei cu o nelinişte şi o tristeţe de nespus. De o sută de ori, în groaza mea, aş fi vrut să mă omor, înainte de a mă mânji prin contactul cu această netrebnică femeie sau de a suferi ruşinea unui spectacol public. Dar, lipsit de mână omenească, lipsit de degete, cu copită rotundă şi ciuntită, în nici un chip n-aş fi putut să trag o sabie din teacă. Fireşte, în marea mea nenorocire, mă mângâiam cu slaba speranţă că primăvara, care tocmai revenise, va acoperi câmpiile cu o mulţime de muguri de flori şi va îmbrăca pajiştile în haină purpurie, că, în curând, spărgând închisoarea lor de ghimpi şi răspândind un parfum delicios, aveau să înflorească trandafirii, care ar putea să-mi redea chipul lui Lucius de altădată.

Sosind ziua destinată jocurilor, am fost condus cu un alai impresionant, prin mijlocul mulţimii, până la incinta amfiteatrului. În timpul baletelor şi pantomimelor cu care începuse spectacolul, eu, lăsat în faţa porţii, păşteam bucuros iarba deasă şi fragedă care îmbrăca intrarea, şi din când în când, prin poarta rămasă deschisă, aruncam priviri curioase în direcţia spectacolului. Era ceva fermecător. Într-adevăr, băieţi şi fete în toată strălucirea şi frăgezimea vârstei, pe cât de frumoşi la chip, pe atât de elegant îmbrăcaţi, cu un pas şi gesturi mlădioase executau pyrrhicul266, după moda grecească, şi într-o desăvârşită aliniere descriau graţioase figuri schimbătoare: când formau un cerc ca roata unui car, când se înnodau într-un lanţ oblic, uneori se adunau ca un batalion în formaţie pătrată, apoi se despărţeau în două grupe. După executarea acestor mişcări şi figuri complicate, sunetul trompetei anunţă că baletul se terminase. Îndată se strâng covoarele şi draperiile, cortina se ridică şi apare decorul unei scene.

Se vedea un munte de lemn, înălţându-se asemenea faimosului munte pe care poetul Homer I-a cântat sub numele de Ida. Construit în proporţii uriaşe, era acoperit cu crânguri înverzite şi copaci ce păreau aievea. Din vârful lui, arta maşinistului făcuse să ţâşnească un izvor care curgea la vale, ca un râu. Câteva capre păşteau o iarbă fragedă şi un tânăr superb, îmbrăcat cu un frumos veşmânt femeiesc, cu o manta orientală care-i cădea de pe umeri şi cu o tiară de aur în cap, juca rolul lui Paris, ciobanul frigian, şi se prefăcea a conduce turma.

Îndată a apărut un copil frumos, cu desăvârşire gol, în afară de umărul stâng, pe care-l avea acoperit cu o pelerină de adolescent. Părul lui blond atrăgea toate privirile şi din buclele lui se vedeau ieşind două aripioare de aur perfect asemănătoare. Caduceul său267 împodobit cu rămurele îl arăta îndeajuns a fi Mercur. El înaintă dansând şi, ţinând în mâna dreaptă un măr acoperit cu foiţă de aur, îl dădu aceluia care-l înfăţişa pe Paris, apoi, arătându-i prin gesturi care e porunca lui Iupiter, se retrase îndată c-un mers graţios şi dispăru.

După el, vei „o tânără cu un aer maiestuos, care semăna perfect cu Iunona, la trup şi la înfăţişare. Capu-i era încins cu o diademă albă şi în mână avea sceptru. Repede intră alta pe care. După coiful scânteietor ce-i acoperea capul, coif el însuşi încins cu o coroană de măslin, după scutul pe care-l ridica în sus, după lancea pe care o învârtea în mână şi după atitudinea ei de luptătoare, uşor puteai să recunoşti că e Minerva. Apoi apăru o a treia, de o frumuseţe răpitoare. Graţia-i fără pereche şi via strălucire a divinilor ei obraji o arăta a fi Venus, aşa cum trebuie să fi fost când era fecioară. Corpul gol şi fără nici un voal permitea să i se vadă desăvârşita frumuseţe a formelor, cu excepţia fermecătorului ei sex, pe care-l umbrea un văl diafan de mătase. Zefirul, din cale-afară de curios, suflând cu dragoste, în nebuna lui zburdălnicie, când umfla şi îndepărta vălul, lăsând să se vadă floarea castităţii, când cu o suflare mai puternică îl lăsa în jos şi-l lipea strâns pe trupul zeiţei, făcând să-i iasă perfect în relief fermecătoarele rotunjimi ale membrelor. Două culori izbeau mai întâi ochii la vederea zeiţei: albimea strălucitoare a corpului, pentru că ea se cobora din înălţimile cerului, şi azurul veşmintelor, pentru că ieşea din adâncurile mării.

Fiecare din aceste tinere fete, care erau privite ca zeiţe, avea cortegiul său. Iunona era urmată de Castor şi de Pollux, purtând pe cap coifuri în formă ovală268 şi la vârf împodobite cu stele269; dar cei doi fraţi erau nişte actori tineri. Această Iunonă, în ritmul variat şi melodios al flautului ionian, înaintă cu gesturi liniştite şi foarte naturale, iar printr-o pantomimă plină de nobleţe promise ciobanului că, dacă-i va oferi premiul frumuseţii, îi va dărui, la rândul ei, imperiul întregii Asii. Aceea pe care ţinuta sa marţială o arătase a fi Minerva era însoţită de doi tineri înfăţişând Groaza şi Spaima270, care purtau armele războinicei zeiţe şi săreau în sus cu săbiile scoase. În spatele ei, un cântăreţ din flaut cânta o melodie pe modul dorian, ale cărei tonuri ascuţite amestecate cu tonuri grave imitau trâmbiţa şi însufleţeau dansul viguros şi sprinten al zeiţei. Agitându-şi mereu capul, aruncând priviri ameninţătoare, ea înainta sprintenă cu un aer de sfidare şi prin gesturi repezi arăta lui Paris că, dacă-i va da biruinţa frumuseţii, va deveni, mulţumită sprijinului ei, un erou nemuritor, prin trofeele lui de război.

Apoi în aplauzele zgomotoase ale spectatorilor, Venus, înconjurată de un popor de copii frumoşi, avansă la rândul ei şi, cu cel mai fermecător surâs, se opri în mijlocul scenei. Ai fi jurat că aceşti copii cu trupurile lor rotunjoare şi albe ca laptele sunt adevăraţi Cupidoni, coborâţi din cer sau ieşiţi din mare. Cu aripioarele lor, cu micile lor săgeţi şi cu restul costumului lor, semănau de minune cu aceia pe care-i înfăţişau şi, ca şi cum stăpâna lor ar fi trebuit să se ducă la un ospăţ nupţial, îi luminau calea cu torţe strălucitoare. Apoi, în urma ei, se răspândi ca valurile un graţios stol de tinere fecioare: ici Graţiile aşa de fermecătoare, acolo Horele atât de frumoase. Şi unele şi altele, aruncând înaintea ei cununi de flori şi petale de trandafiri scuturaţi, căutau să facă plăcere zeiţei lor şi încingeau hore frumoase, cinstind şi dezmierdând pe regina voluptăţilor cu gingaşele podoabe ale primăverii. După aceea, flautele cu mai multe găuri începură să cânte duios arii lidiene, care umplură de plăcere inimile spectatorilor, dar încântarea lor deveni şi mai intensă când Venus începu să danseze. Paşii săi erau la început uşori şi şovăielnici, dar legănarea de luntre a spatelui se comunică pe nesimţite capului şi delicatele ei gesturi se mişcau după dulcile şi armonioasele sunete ale flautelor. Ochii ei, pe jumătate închişi, când sunt înecaţi de o dulce bucurie, când sunt plini de foc, ameninţători, şi uneori ea dansa numai din ochi. Îndată ce ajunse în faţa judecătorului ei, prin felul cum îşi arunca braţele, părea a-i promite lui Paris că, dacă va fi preferată celorlalte zeiţe, îi va da o soţie de o frumuseţe rară, întru totul asemenea ei. Atunci tânărul frigian dădu bucuros tinerei fete mărul de aur pe care-l ţinea în mână: adică îi atribui dovada victoriei.

De ce vă miraţi deci, josnice creaturi, sau mai degrabă turme venale care vă petreceţi toată viaţa în for, sau şi mai bine, vulturi îmbrăcaţi în togă, dacă în ziua de azi toţi judecătorii îşi vând sentinţele pe bani, când, de la începutul lumii, interesul a corupt o hotărâre judecătorească dată de un muritor în pricina de judecată a unor zeiţe? Când judecătorul ales după sfatul marelui Iupiter, un om de la ţară, un cioban şi-a vândut conştiinţa pentru satisfacerea unui capriciu amoros şi, mai mult încă, pentru pieirea întregului său neam? Tot aşa, pe Hercule, iluştrii şefi ai aheilor n-au pronunţat ei o hotărâre cu mult mai nenorocită, fie când, pe temeiul unor false acuzaţii, prea iscusitul şi învăţatul Palamede271 a fost condamnat ca vinovat de trădare, fie când mediocrul Ulise a fost socotit superior în vrednicie războinică puternicului şi marelui Aias272? Şi ce să mai spunem despre judecata pe care-au făcut-o atenienii, aceşti înţelepţi legislatori, aceşti dascăli ai tuturor ştiinţelor? Oare bătrânul acela de o înţelepciune şi de o prevedere divină, pe care Oracolul de la Delfi l-a proclamat drept cel mai înţelept dintre toţi muritorii, n-a fost acuzat de perfidia şi de ura unei ticăloase clici politice că e corupător al tinerimii, pe care dimpotrivă o înfrâna, şi condamnat să bea sucul ucigător al unei buruieni otrăvitoare273? De altfel, el a lăsat o veşnică pată de ruşine pe fruntea concetăţenilor săi, deoarece chiar în ziua de azi cei mai distinşi filosofi preferă şcoala lui filosofică ca fiind cea mai vrednică de cinste şi, în arzătoarea lor dorinţă de a ajunge la adevărata fericire, se folosesc de învăţătura lui.

Dar pentru ca nimeni să nu mi-o ia în nume de rău din pricina acestei violente indignări şi să nu spună în gândul său: „Ei, poftim! Acum trebuie să mai suportăm şi filosofia unui măgar”, îmi reiau firul povestirii de acolo de unde l-am întrerupt.

După ce se termină vestita judecată a lui Paris, lunona şi Minerva părăsiră scena, posomorâte şi foarte mâniate, arătând prin gesturile lor indignarea pricinuită de această înfrângere. Venus, dimpotrivă, mulţumită şi voioasă, îşi exprima bucuria, dansând împreună cu toată suita sa. Deodată, din vârful muntelui, printr-o ţeavă ascunsă, ţâşni în sus o jerbă lichidă de vin amestecat cu şofran, care, căzând uşor sub formă de ploaie frumos mirositoare peste caprele care păşteau ici şi colo, le stropi încetul cu încetul până când, din albă cum era, lâna lor se schimbă într-o plăcută culoare galben-portocalie, care le dădea o înfăţişare mai frumoasă. În sfârşit, când întregul teatru a fost plăcut parfumat, muntele de lemn s-a scufundat sub pământ, într-o prăpastie aproape fără fund.

Atunci un soldat a ieşit din mijlocul forului şi, după dorinţa poporului, a cerut să se scoată din închisoarea publică femeia care, după cum am mai spus, fusese condamnată să fie dată fiarelor din cauza numeroaselor ei crime şi cu care eu trebuia să mă împreunez în public. Îndată, cu cea mai mare grijă, se aşeză un pat, desigur viitorul nostru pat nupţial, împodobit cu transparentă bagă indiană şi care era umflat cu o grămadă de perne moi de puf, acoperite cu învelitori de mătase înflorată. Dar, în afară de ruşinea de a săvârşi în public un astfel de act, în afară de scârba de a mă atinge de o femeie mânjită de crime, eram mai ales chinuit de teama de a nu-mi pierde viaţa şi făceam următoarele reflexiuni: Desigur, în timpul îmbrăţişărilor şi strângerilor noastre amoroase, oricare ar fi fost animalul aruncat asupra femeii, e cu neputinţă ca el să se dovedească atât de înţelept şi de inteligent, atât de iscusit în meseria lui, atât de cumpătat şi de moderat, încât s-o sfâşie numai pe femeia culcată lângă mine, iar pe mine să mă cruţe, ca pe unul care nu fusesem vinovat şi osândit. Astfel, cum nu mă mai neliniştea ruşinea, ci grija de propria mea salvare, şi în timp ce paznicul meu îşi dădea silinţa să aranjeze patul cât mai bine, în timp ce toţi servitorii erau ocupaţi, unii să organizeze serviciul vânătorii, alţii absorbiţi de plăcerea spectacolului, am putut da curs liber gândurilor mele. De altfel, nimeni nu se gândea să supravegheze prea mult un măgar aşa de blând ca mine. Puţin câte puţin, am înaintat fără să fiu observat şi, când am ajuns la poarta cea mai apropiată, am rupt-o la fugă. După ce am făcut şase mii de paşi în galop, am ajuns la Cenchreae, oraş care trece drept cea mai strălucită colonie a Corintului şi pe care-l scaldă în acelaşi timp Marea Egee şi Golful Saronic. E un adăpost foarte sigur pentru corăbii şi un port extrem de frecventat. Dar eu am avut grijă să evit mulţimea şi, alegând pe ţărm un colţ îndepărtat, aproape de locul unde se spărgeau valurile, m-am întins pe un pat moale de nisip unde mi-am odihnit trupul obosit. Căci soarele îşi coborâse carul până la ultimul hotar al zilei şi, în liniştea înserării, numaidecât m-a cuprins un somn dulce şi adânc.