26 APRILIE.

Ieri, mare dejun oferit şefilor de misiuni veniţi de la Roma pentru „Fiera” de către Ricardi, „ministrul Comerţului şi al Valutei”. Acest Ricardi e deştept, dar vulgar. Un „pungaş” necioplit, prototipul omului împins din spate de vanturi prielnice. Am stat de vorba cu el. Mi-a reamintit ca a fost în Bucureşti, trimis de Duce sa spună Regelui ca Romania poate conta pe Italia, într-o lupta împotriva Rusiei. El ar dori raporturi cat mai intime intre tarile noastre; ar vrea o înţelegere politica, definitiva şi strânsă, nu tocmeli comerciale pe mai mult sau mai putin petrol, pe o oca de bumbac sau o oca de spanac. aşa vrea Ducele; Guvernul italian lucrează în acest sens (?) şi ma roagă şi pe mine sa susţin în Romania o asemenea politica de cordiala înţelegere. Odată înţelegerea politica făcută, înţelegerile economice vor veni de la sine. I-am atras atenţia ca teoria lui e exact teoria pe care am făcut-o lui Farrinacci acum un an tot aici, la Milano, dar ca de atunci, daca nu s-a realizat lucru mare intre Italia şi Romania pe terenul politic, vina nu e a noastră: a lăsat-o moale Roma. Gestul de solidarizare cu noi fata de Rusia ameninţătoare a fost primul gest inteligent al Guvernului fascist, în ce ne priveşte. E un bun început.

Petrolul romanesc, la preţ.

În cele din urma, Ricardi mi-a spus: „Dvs. sunteţi o tara neutra, răstignită intre nemţi şi anglo-francezi. Fiecare din beligeranţi va cere petrol şi va mai cere sa nu daţi adversarului. De ce n-aţi refuza petrolul dvs. şi unora şi altora? Daţi-ni-l tot noua, care suntem şi noi neutri, şi trimiteţi şi pe germani şi pe francezi şi pe englezi să-l cumpere de la noi. Noi putem rezista mai bine si, în schimb, va putem furniza tot ce va furnizează şi Germania, şi Franţa, şi Anglia!” Aici voia sa ajungă mascaltonele „care nu are importanta pe care şi-o da”, după cum zice francezul! Am declarat ca ideea era excelenta şi ca vom reflecta: eram la el acasă, ce era să-i spun? De trei ori în cursul zilei de ieri, deşteptul a revenit asupra propunerii sale. Au grozava nevoie de materii prime; la dejun am fost plasat la stânga lui Ricardi, iar Francois Poncet, ambasadorul Franţei, la dreapta lui, aşa încât am auzit fara sa vreau tot ce vorbeau intre ei. „Materii prime, materii prime” a fost laitmotivul italianului. Francois Poncet declarându-i ca aliaţii sunt foarte mulţumiţi de furniturile (armament) Italiei, Ricardi s-a plans ca, în schimb, flota engleza împiedica încărcături cu materii prime sa ajungă pana în porturile italiene sub pretext ca Guvernul italian ar putea reexporta unele mărfuri în Germania. Ministrul „per gli Scambi” a declarat ca era o ofensa pentru Italia sa se bănuiască aşa ceva şi ca nimic din ce se importa nu se exporta în Germania. „Sa punem zece la suta şi sa nu mai vorbim!”, a replicat Francois Poncet, dar Ricardi, jignit în amorul sau propriu de italian, a început sa urle şi sa devina grosolan. Am văzut momentul când era sa se încurce. Noroc ca la masa se făcea mult zgomot. aşa încât incidentul n-a fost observat decât de vecini. La sfârşitul mesei s-a ridicat mascaltonele şi a spus câteva cuvinte amabile, sau cel putin amabil intenţionate, la adresa tuturor participanţilor străini la „Fiera”. Înainte de masa, mi se propusese mie sa răspund, socotindu-se ca poziţia mea de preşedinte de Senat îmi da dreptul la aceasta cinste. Am lămurit ca ambasadorii, reprezentând persoana şefilor de Stat, au pasul înaintea tuturor şi ca Francois Poncet avea dreptul la dreapta gazdei – şi la scuipătoare. Francois Poncet, deştept al dracului, a vorbit scurt şi foarte elegant, bătându-şi joc de italieni şi obligându-i totodată să-l aplaude. „Târgul acesta dovedeşte – a spus franţuzul – ca, desi Italia n-are decât apa şi munca braţelor fiilor sai, e în stare totuşi sa rivalizeze cu cele mai bogate tari.” Brava, brava – au strigat italienii, fata de aceasta lauda, fara să-şi dea seama ca franţuzul definise sărăcia lor. Cu apa şi cu braţe, e greu sa duci un război!.

Ciano, la Hitler.

ROMA. Vaticanul. Piaţa Sfântul Petru.

După dejun am avut o lunga conversaţie cu Francois Poncet. Nu e atât de pesimist cat il arătau fragmentele din rapoartele sale pe care mi le-a citit Thierry. Sau poate ca s-a schimbat. E perfect de acord cu mine ca italienii nu se vor mişca pana ce războiul nu va fi dovedit, fara posibilitate de eroare, de ce parte va fi victoria. Oamenii cu răspundere sunt împărţiţi: revendicările Italiei fiind toate împotriva Franţei şi Angliei, unii ar vrea victoria Germaniei; alţii, dându-şi seama ca Germania victorioasa ar veni la Triest şi ar paraliza Italia, ar prefera o victorie anglo-franceza, care sa dea Italiei câteva din satisfacţiile cerute, ca preţ al unui concurs de ultima ora. Poncet mi-a povestit cum a ajuns Ciano la „Collarele” Ordinului Anunziadei. Când a fost trimis astă-toamnă la Salzburg, Ciano a fost foarte rau. şi Hitler şi Göring nu s-au sfiit sa trateze de „paiaţă”, de „caraghios”, de „personagiu perimat” pe regele Victor Emanuel, a cărui hotărâre Ciano o invocase ca sa explice nemişcarea Italiei împotriva Franţei şi a Angliei. Ciano a declarat net ca nu putea permite ca „Regele sau” sa fie astfel tratat, şi a rupt conversaţia. Nemţii au alergat după el şi cu greu l-au adus sa mai stea de vorba cu ei. Înapoiat la Roma, Ciano a fost decorat de Rege, „din indemn propriu”, cu supremul ordin. Francois Poncet nu poate suferi pe italieni, „sunt nişte puşlamale, nu poţi conta pe vorbele lor.”. Nu-i poate suferi, fiindcă n-a reuşit pe lângă ei. Pe cat fusese de popular la Berlin, pe atât s-a clasat de impopular la Roma. Fie ca a sosit în Italia într-un moment neprielnic, fie ca n-a ştiut cum să-i ia pe macaronari, fapt este ca a dat kix şi aşteaptă din zi în zi sa fie înlocuit. Francois Poncet nu face excepţie decât pentru un singur Italian: Regele „e un mare senior”. spune el, şi e convins ca mai bine ar abdica decât sa facă război Franţei.

„Ducesa cu înfăţişare de slujnicuţa”

Tot ieri după-amiază, am fost la Oreno, nu departe de Monza, sa luam ceaiul la dl Podesta, al Milanului, don Gian Giacomo Gellarate Scotti. Oreno e un sat în jurul castelului; acesta aduce mult cu Malmaison şi trebuie sa fi fost clădit cam în aceleaşi vremuri. Alura regala, mobile „empire” de toată frumuseţea, patru candelabre minunate – portretul străbunicului în uniforma de general austriac cu Marele Cordon al ordinului Maria Teresia şi cu Lana de Aur. Don Gian Gicomo (poarta doua nume, dar în schimb numai un brat, caci pe cel stâng l-a lăsat în Libia) e fratele mai mic al Principelui de Molfetta şi sotia sa, femeie de rara distincţie, e născută Mocenigo, contesa de Soranza, de Veneţia. In dosul castelului, un parc de toată frumuseţea şi atât de mare încât se confunda la orizont cu Alpii. Lume multa, prea multa. Am revăzut pe contele de Torino, flăcău baccelit, pe care nu-l mai întâlnisem din 1904, de la Cacia alla Volpe din jurul Romei. A. S. R. a binevoit a-şi aduce aminte de mine. vorba vine! Era de fata şi ducesa de Genova, care se înfăţişează ca o slujnicuţă fara foc şi prin urmare plicticoasa. Ziua de ieri a fost supraîncărcată, caci am mai avut seara masa mare la Continental, oferita de Christu, care m-a rugat sa o prezidez cu el, şi apoi ne-am mai dus la Scala, poftiţi de Podesta. N-am ajuns în patul meu decât la orele 1:00. La masa, care a fost anosta, au luat parte Ricardi, prefectul, perechea Gallarate Scotti şi inca vreo 20. Gallarate Scoţi ceruse sa vina cu nepoata lui şi ma bucuram nespus sa revăd pe divina contesa Boromeo, pe care o cunoscusem acum un an. Spre marea mea decepţie, nepoata din anul acesta n-a fost contesa Boromeo, ci o contesa Sforza – sau o prinţesă – în tot cazul o jerpelitura anemica şi anosta, ce făcea reverenţe la toată lumea.

„Am făcut-o lata cu doua cutii de icre”

La Scala am văzut „Maristella”, o opera noua a unui compositor Pietri din insula Elba – ruda cu familia Pietri din Paris, de origine Corsicana. „Maristella”, e o opera destul de banala, după formule moderne. Noroc ca am sosit la sfârşitul primului act. In antract, am fost poftit în salonul prefectului, unde am fost prezentat A. S. R. ducelui de Bergano, un roşcovan mărunt, redus ca fizic şi bâlbâit ce abia putea sa îngâne câteva cuvinte; se zice ca e un om foarte cumsecade – dar timid. Signora dl prefect Marziali se înfăţişează în schimb cu multe ifose, şi nu e urata: se zice ca a fost bucătăreasa.