29 aprilie.

Pe Canal Grande.

Am plecat totuşi (din Vincenza) ca un nenorocit de craiovean născut în barbarie şi în orori cu jale în inima. O ora şi un sfert mai târziu, trenul ma debarca la Veneţia, unde nici o comparaţie, chiar inconştientă, nu mai e posibila, aşa încât Craiova mea nu mi-a mai stat în cale. Am sosit de asta data pe o zi glorioasa de primăvară, aproape de asfinţitul soarelui. Am lăsat gondola sa ma duca la Danieli, de-a lungul Canalului Grande… Era aşa de frumos, încât nu-mi venea sa cred ca Buzaul şi Râmnicul Sărat puteau exista pe acelaşi pământ, şi ca, undeva, oamenii se omorau intre ei „pentru spaţiul vital”… ultima invenţie a troglodiţilor din miază-noapte.

Trecând pe dinaintea palatelor pe Canal Grande, am priceput de-a binelea toată semnificaţia frescelor lui Tiepolo, pe care le văzusem cu trei ceasuri înainte la Vicenza, pe zidurile vilei Valmarana şi pe care le găsisem, în minunata lor prospeţime, fara legătură cu viaţa dimprejur. Tiepolo era venetian şi n-o putea uita nici o clipa, chiar în fata privelistei severe de la poalele munţilor iberici…

Marţi, dimineaţa, 30 aprilie. Ieri-dimineaţă, după ce am trecut pe la posta sa vad daca nu ma rechemau cumva neplăcerile mai repede la Bucureşti – şi după ce am constatat ca nu, m-am dus de-a dreptul la San Giovanni e Paulo, sa fac, ca de obicei, prima mea vizita lui Colleone. L-am regăsit cum l-am lăsat, vreu sa zic ca nimic nu s-a schimbat în sentimentele mele fata de aceasta formidabila opera de arta…

Minute de emoţie în biserica. Era goala şi splendida, canta orga, probabil pentru morţii de pe pereţi, călări sau întinşi pe sarcofagiile lor… un moment de sufleteasca înălţare.

Boii şi dantelele.

După-amiază am fost la Torcello. Neavând alta posibilitate, am luat vaporaşul care face excursia Murano – Burano Torcello. O jumătate de ora la muzeul de sticlărie şi alta jumătate de ora la fabrica de idem tot din Murano – 40 de minute la Burano, ca sa vadă boii dantelele, mi-au stricat tot cheful – desi nu m-am coborât din vapor, aşa încât am sosit la Torcello obosit şi rau dispus. Poate din cauza asta, Santo Fosco, care mi-a plăcut altădată pana la încântare şi pe care o socoteam ca unul din cele mai reuşite giuvaeruri ale arhitecturii, nu mi-a mai plăcut deloc. Fiecare zi cu impresia ei… In schimb, vecina ei, Santa Maria Assunta, care pana aci ma lăsase rece, m-a interesat mult. E drept ca, de zece ani de când n-am văzut-o, s-au făcut lucrări multe şi s-au pus în evidenta straturi de afrescuri vechi bizantine sub cele existente deja, vechi şi ele.

Aceste zugrăveli, ca şi porţiunile descoperite la San Zeno Maggiore, la Verona, sub zugrăveala existenta dovedesc şabloanele bizantine, utilizate exact ca în bisericile noastre. La noi, arta s-a oprit la şabloanele bizantine şi n-a mai făcut nici un progres, pe când în Italia…

1 mai.

Ploua şi e frig. Prima zi urata în aceasta călătorie, în care mulţumesc lui Dumnezeu ca toate au mers din plin. Toate, pana şi cele mai mici lucruri s-au potrivit…

După 40 de ani.

Ieri, zi buna la Padova. Am alergat după impresiile mele de acum 40 de ani şi am regăsit buna parte din ele. Desi s-a mărit destul, Padova nu s-a schimbat, cel putin în aspectele ei caracteristice. Pe Gioto l-am găsit cum il ştiam. Uitasem complet zugrăvelile lui Mategno, de la Eremitani. Frumoase, dar – zweite Klasse… Gatamelata! Daca n-ar fi Colleone la Veneţia, monumentul lui Donatello ar fi cel mai frumos din lume. Să-i punem deopotrivă, şi pe unul şi pe altul, cum au fost şi în viaţa, şi să-i proclamam fericiţi pe aceşti doi generali, care apar mai mari după moarte, mulţumită miracolului artei!

Luat masa la Sturione după recomandaţia romanului lui Dăuli, „la Ruota” şi mâncat de minune, cum rar se mănâncă în Italia.

Numai stiu nimic despre cele ce se întâmplă pe fronturi. Ziarele italieneşti publica numai ştirile tendenţioase nemţeşti – se vede ca astfel, prin presa, îşi plăteşte Ducele datoria sa de aliat fata de Germania – iar ziarele franceze sau engleze sunt rare. Din cate se poate citi intre rânduri, se pare ca nimic decisiv nu s-a întâmplat inca în Norvegia (unde nemţii stau totuşi pentru moment mai bine, fiind mai numeroşi). Despre triumfuri germane, cum exalta macaronarii mici succese locale, nu poate fi vorba…

Italia, tara dulce.

Nici din tara nu mai stiu nimic. N-am primit nici o scrisoare şi am defius sa mi se trimită ziare. Un Temps vechi – de opt zile – îmi aduce informaţia ca noul acord romano-german (un acord complementar) a fost semnat. Când am plecat eu, era gata sa fie iscălit. Nu conţine nimic nou, câteva puneri la punct, pentru o mai uşoară executare a tranzacţiilor şi atâta tot…

2 mai.

Italia, tara dulce: de când am sosit la Milano ma lovesc la fiecare colt de strada mai frecventata de un vânzător de bilete de loterie „perla lotteria di Tripoli”. Toţi, fara excepţie, au afişat şi urla cat pot: „ultimele ore ale loteriei!” La Milano, ca la Verona, ca la Padova, ca la Veneatia! De zece zile, aceasta „ultima ora” n-a mai sunat inca şi e probabil ca vor trece multe alte zile pana sa sune…

Anul trecut, în cele zece zile petrecute în Italia, impresia care mi-a rămas din conversaţiile cu unul şi cu altul, din cele auzite în jurul meu, din cele văzute şi simţite – a fost, desi eram inca în pace, ca toată lumea nu se preocupa decât de război şi ca nimeni nu voia să-l facă, mai ales împotriva Franţei.

Sărăcie… mizerie…

Anul acesta, desi tunul bubuie în vecini, italienii nu par sa se mai preocupe de război, nu ca sunt siguri ca au scăpat de el (cine poate fi sigur de aşa ceva astăzi?), dar fiindcă chestiunea nu-i mai interesează şi-i apăsa altceva mai greu. Ii apăsa sărăcia. Cunosc de mult Italia, niciodată mizeria nu mi s-a înfăţişat ca acum. Sus, toată lumea e îngrijorată – jos, toţi mor de foame. Nu te poţi opri nici un minut pe strada fara ca o umbra famelica să-şi ofere ceva de vânzare, sau, când n-are ce vinde, serviciile sale. Se vede pe fata oamenilor ca sunt nemâncaţi. In prăvălii, nimeni. De altminteri, prăvăliile îşi lichidează stocurile vechi şi nu mai aduc nimic nou. Restaurantele, goale; goale şi hotelurile. Nu se mai vede un strain, afara de câţiva nemţi răpănoşi. Numai trenurile sunt pline de gem, dar toată lumea călătoreşte gratis cu biletele organizaţiilor fasciste şi aleargă din oraş în oraş după „şoldi” şi mâncare.

Mistica fascista nu mai învăluie tot, ca mai înainte. Cămăşi negre aproape nu se mai întâlnesc pe strada. Portretul lui Mussolini, pe la vitrine şi pe ziduri, în mare scădere, aproape nu se mai vede. Ducele şi fascismul continua sa constituie pavăză politica a italianului, dar niciunul nu te mai pisează cu ea, ca odinioară. Am vorbit cu multa lume, nimeni nu mi-a pomenit de Mussolini sau de fascism. Vădit, lumea e obosita de regim şi toate discursurile sonore şi toată frazeologia goala a sistemului nu mai impresionează pe nimeni.

Dar pericolul mare pentru Italia în momentul de fata este sărăcia. Daca Ducele nu va găsi o formula care sa dea cel putin iluzia painei zilnice, lucrurile pot sa se strice…

La Milano, fierberea „Târgului” nu mi-a permis sa masor golul lăsat de străini. La Verona, la Vicenza, la Padova şi aici, la Veneţia, e jale şi pustiu. La hotel Daniel: câteva camere nu mai sunt ocupate, restaurantul a fost mutat jos în fumoar şi se uita oamenii la un bacşiş ca la o minune…

În toate tarile neutre merge greu, fiindcă toate trebuie sa se pregătească pentru ziua de maine şi sa ia masuri pentru orice eventualitate de atac, dar în tarile care trăiau de pe urma străinilor şi în care turismul procura o paine unei parti a populaţiei, e un adevărat dezastru. Daca în Italia, unde mai exista şi alte motive de sărăcie în afara de lipsa turismului, mizeria se întinde ca o boala, în Elveţia, care n-a cunoscut sărăcia pana acum, începe sa se simtă o jena destul de accentuata atât în socotelile particularilor, cat şi în ale Statului şi ale cantoanelor. Ziarele italiene anunţa ca Guvernul federal a hotărât sa legifereze o impunere pe capital care va merge de la 1% la 4%…

„Mi se rafinează simţurile.?!”

Vizitat ieri Biserica San Marco şi Palatul Dogilor. Falnica putere a mai fost şi Veneţia. In acest colt, intre San Marco şi Palatul Ducal, inima ei moarta mai bate inca. Veronese şi Tiepolo au făcut mai mult pentru faima Republicii decât amiralii şi condotierii care au adunat aici în lagune jumătate din averea lumii…

3 mai.

Petrecut dimineaţa de ieri la Frari şi împrejur. Fiind sărbătoare (ascensiunea) am dat la Frari peste o masa mare (cum sa traduc grandi messe, grosse messe, Missa Solemnis). Sub boltele imensei biserici, glasurile şi orga iau o amploare supraomeneasca… Staţiune prelungita în fata tripticului lui Giov. Belini, în care n-am mai găsit încântătoarele senzaţii de mai înainte. Ma tâmpesc oare sau mi se rafinează simţurile?

Repede raita prin „Scuola di Sao Rocco” – ansamblu decorativ impresionant, dar nimic mai mult.

Înapoindu-mă la Danieli sa dejunez, am renunţat în ultima clipa la mâncare şi am luat la ora 12:00 vaporul care pleca la Chioggia. Minunata excursie: doua ore dusul, doua ore întorsul şi trei ore la Chioggia – la orele 7:00 am fost înapoi la Danieli şi m-am aruncat pe ce am găsit în restaurant.

Frofoteala italienilor e de necrezut. Pana şi vaporul pentru Chioggia, cetate moarta, era plin. şi ce lume! Întotdeauna s-a călătorit greu în Italia, dar ca acum niciodată. Nu voi uita multa vreme aspectul compartimentului meu, după plecarea din Milano. O tânără pereche, ca o caracatiţă neagra, se giugiulea şi se pupa în fata mea, apoi caracatiţa a scos unelte dintr-o tăgârţa şi a început să-şi pilească unghiile şi să-şi taie pieile pe care mi le sufla în nas. Pe când tăia, junele, un unsuros ii baga degetele după ceafa, pe gat şi ii susura cuvinte de amor, la ureche. In dreapta mea, „o cucoana!” rupea dintr-un sandwich ca un tigru dintr-o ciosvârtă de carne, firimiturile le aduna în poale si, după ce a terminat, şi-a ridicat fustele pana mai sus de genunchi şi s-a dus sa le scuture la cabinet. In fata ei, soţul, un nespălat, vorbea într-un dialect milanez, sorbea dintr-o sticla şi oferea din când în când sticla şi doamnei cu firimiturile, dar se vede ca, dezgustata, aceasta a refuzat într-una… şi eram în clasa I!

Porcarii comestibile.

De la Veneţia la Chioggia n-am avut şedinţe de unghii, dar urlete, chiote, tot felul de porcarii comestibile înghiţite… Noroc ca a fost vremea frumoasa şi ca am putut sta tot timpul afara pe punte, la dus ca şi la întors.

Chioggia nu mai este azi decât un oraş de pescari, dar un oraş de aproape 30.000 de locitori. Fiind sărbătoare, toate vasele pescarilor erau în port de-a lungul celor doua braţe ale lagunei, care limitează oraşul şi il sprijineau astfel prin pădurea lor de catarge şi de velărie strânsă. Aşezată de secole sub influenta şi îndrumarea Veneţiei, Chioggia, aproape neschimbata, se înfăţişează şi astăzi sub pecetea Serenisimei. Câteva palate frumoase, câteva biserici, un turn lângă Dom (cu care, daca am avea unul în toată tara noastră, ne-am putea mândri), câteva poduri peste canale pe care le încaleca cu aceeaşi gratie ca cele din Veneţia – constituie un decor pentru traiul unei populaţii de oameni izolaţi, care şi-au format pana şi un grai al lor, un dialect pe care nu-l înţeleg nici veneţienii. Oraşul ca plan are forma unui schelet de peste: o artera centrala, larga şi bine întreţinută, Corso Vittoria Emanuele, pe care dau o serie de ulicioare, fetide, perpendiculare pe ea şi paralele într ele.

Istorie politica – 'Cum o învârteşti, tot rau iese!'

01 Aprilie 2006 | de.

Constantin Argetoianu.

Femei urate