5 MAI

Ultima zi la Veneţia. Vreme frumoasa. Pe jos m-am dus azi-dimineaţă sa mai fac o vizita prietenului Colleone. Cat pe aici era să-l trădez şi să-l pun pe Gatamelata în locul lui, în dragostea mea. Dar nu; raman credincios lui Colleone. Opera lui Verrochio e mai vie ca a lui Donatello. Daca aşa cum sta calul lui, Gatamelata ne înfăţişează o minune de echilibru static – Colleone întrupează acţiunea vijelioasa în mersul ei, acţiune ce nimic nu este în stare sa i se împotrivească. Nimic, nicăieri, niciodată n-a putut sa se apropie măcar în arta de aceste doua nepieritoare monumente ecvestre. Înapoindu-mă la Santi Giovanni e Paula, am intrat în muzeul de antichităţi instalat într-o parte din „Libreria” de pe Piazzeta şi în câteva saloane din Procuraţiile cele noi. Nu-l vizitasem niciodată: mediocru – submediocru chiar.

Armenii lui Manuc.

Ieri-dimineaţa am făcut o lunga vizita la San Lazzaro, insula armenilor. Câţiva oameni de treaba trăiesc acolo într-un stat încântător, la umbra unui cedru centenar, printre cărţi şi hrisoave ce le amintesc o patrie dispărută de sute de ani. Pe vremuri, insula servea de lazaret pentru ciumaţi. 12 călugări armeni, conduşi de Manuc, fiul lui Petre din Sivas – botezat Manuc, dar mai cunoscut sub numele de Mekhitar (consolatorul), goniţi de urgia turcilor au ajuns în 1715 la Veneţia şi s-au pus oblăduirea Serenisimei. Trecuţi la ritul catolic, cei 12 armeni se bucura şi de oblăduirea Papei şi obţinură de la Serenisima, în 1717, închirierea Insulei San Lazzaro. Mekhitar construi conventul sau pe care-l termina pe la 1740 şi fonda ordinul Mekhitaristilor. Insula, şi tot ce e construit pe dansa, aparţine azi ordinului care a cumpărat-o în 1834. Superiorul şi vreo trei călugări m-au primit cu afabilitate, mi-au vorbit de lord Byron şi de Iorga (! care a oferit bibliotecii câteva cărţi de ale lui). Superiorul mi-a dăruit doua volume, imprimate la ei, în mănăstire.