9 IUNIE

Ştirile de pe frontul francez, întrucâtva contradictorii, dar cu date, de o parte şi de alta, ce se pot îmbina, înseamnă o lupta lenta, dar continua înaintare a nemţilor. Francezii declara ca rezista, dar mărturisesc „retrageri strategice”. Se pare ca cea mai îngrozitoare bătălie din toate timpurile s-a dat ieri şi alaltăieri intre Bresle şi Oise, unde germanii au aruncat 20 de divizii proaspete şi 4.000 de tancuri. Francezii pretind ca frontul lor n-a fost străpuns, dar ca a trebuit sa se reconstituie mai înapoi. Afara de o minune, o redresare franceza nu mai e posibila, mai ales daca va intra şi Italia în foc.

Toate actele Guvernului italian sunt de aşa natura, încât intrarea Italiei în război pare sigura. Daca totuşi amicul Mussolini joaca teatru, cum cred multi şi cum mai cred inca şi eu, cu toată evidenta contrara – atunci il joaca de minune. Astfel Ciano i-a chemat pe FranIois Poncet şi pe ambasadorul Angliei şi le-a spus ca Italia de fapt se considera în stare de război şi ca probabil are cinstea să-i vadă pentru ultima oara (FranIois Poncet a povestit lui Bossy aceasta întrevedere, Bossy a telegrafiat ştirea la Externe şi Tătărescu mi-a spus-o mie). Cu toată precizia acestei declaraţii, reprezentanţii Franţei şi Angliei sunt inca la Roma. Pe de alta parte, la Paris (telegrama Franasovici), ambasadorul italian Guariglia şi-a făcut cuferele şi aşteaptă ora plecării.

Trimiterea quasi ilimitata de material de război aliaţilor, din partea Statelor Unite, a fost primita foarte favorabil de opinia publica americana. Presa de peste Ocean începe sa scrie ca SUA nu sunt neutre, ci aliate nebeligerante ale Angliei şi Franţei. Daca Franţa ar putea tine numai şase luni, America intra în război, cum o fi reales Roosevelt. Dar credinţa e ca nu va putea tine.

Demisia ducelui de Windsor din postul ce ocupa de ofiţer de legătură se dezminte oficial. Ducele e cu armatele franceze pe front.

Paul Reynaud a chemat pe Franasovici şi i-a vorbit de sus. I-a spus ca e treaba Regelui şi a Guvernului roman sa dea sau sa nu dea Germaniei benzina şi mâncare – o chestiune în care Franţa n-are calitate sa se amestece – dar ca campania sistematica ce s-a întreprins pentru distrugerea influentei franceze asupra opiniei publice româneşti, campanie ce n-are scuza necesitaţilor de apărare a existentei statului roman – e o infamie. Guvernul francez face Guvernul roman răspunzător de aceasta acţiune. Saracii francezi. nu vad ei în ce hal au ajuns, şi le mai vine sa ameninţe?

Zece ani de domnie carlista.

Regele Carol al II-lea, în mijlocul Guvernului prezidat de mitropolitul Miron Cristea.

Ziua de 8 iunie s-a petrecut ieri în relativa linişte. Dimineaţa am avut Te Deum la Patriarhie. La ora 12:50 am fost la Palat sa prezentam felicitări Majestăţii Sale: Consilierii regali (lipseau Iorga, Cuza şi Vaitoianu), Guvernul, înaltul comandament. Tătărescu a ţinut o cuvântare din care părea sa rezulte ca Romania a fost creata în ultimii zece ani, cuvântare banala şi recitata cu glas de trâmbiţaş, după obiceiul delincventului. A vorbit scurt şi frumos şi generalul Ilcus – Guvernul a oferit Regelui un cap de Christ zice-se de Greco (?), iar oştirea, un buzdugan de aur, oribil ca toate buzduganele româneşti. Suveranul a răspuns prin câteva cuvinte, ne-a strâns mana şi am coborât cu toţii la masa. Masa infecta. Carnea era aşa de tare, încât nici n-am putut sa muşc în ea. Pentru prima data, Regele şi Voievodul au apărut cu Marele Coloan al Ordinului de Hohenzollern, cu atât mai bătător la ochi, cu cat ţinuta era de serviciu, fara decoraţii. Bloncos şi urat, colanul nemţesc se lăfăia pe pieptul odraslelor de la Sigmaringen ca un omagiu depărtat adus tancurilor germane din Flandra şi Artois. Aceasta delicata atenţie n-a fost remarcata decât de câţiva iniţiaţi, care cunoşteau ordinul.

La masa a asistat şi Regina Elisabeta, cu Scanavi, care poarta acum uniforma Curţii.

După masa, Regele şi Elisabeta au făcut cerc şi ne-au ţinut pana la ora 4.

Elisabeta mi-a spus cu mulţumire ca nemţii au recunoscut arhiducelui Anton calitatea de „erzherzog von Oesterrich” (arhiduce al Austriei) şi-l tratează în consecinţă. Nu mai e „gefreiter Anton Habsburg” (caporalul Anton Habsburg) şi aruncat într-un tanc. O politeţă a lui Hitler pentru Regele Carol. Din acest punct de vedere, m-a bucurat.

Elisabeta mi-a părut foarte împăcată cu o victorie germana. Mi-am adus aminte de vremea când urla pe uliţele Iaşiului, în ianuarie 1918, pentru Franţa şi pentru Misiunea franceza.

Ileana, cu copiii, vine sa se instaleze la Banloc. „Sa mai mănânce şi ea”, a încheiat Elisabeta.

Cu Regele am vorbit numai politica externa. Vede şi el cu părere de rau cum se prăbuşesc aliaţii şi pare convins ca trebuie sa ne înţelegem cu nemţii, cu italienii, cu ruşii. Eu i-am spus răspicat: „Sire, nu mai putem sta cu fundul pe doua scaune.”. E de acord. In ce priveşte pe ruşi, mi-a confirmat ca ne trimit un ministru. El ar vrea sa trimită la Moscova pe Gafencu, dar nu imediat, fiindcă acum nimeni nu poate vorbi, nu cu Stalin, dar nici măcar cu Molotov. Nu primeşte decât pe Schulemburg şi pe ambasadorul Statelor Unite. „Trebuie întâi sa deschidem usa, sper ca noul ministru sovietic sau nemţii ne vor ajuta, după ce usa va fi întredeschisă, voi trimite pe Gafencu – am vorbit deja cu el.”. Din cuvintele Regelui trebuie sa conchid ca Gafencu nu mai merge la Ankara. Atunci, acolo Crutescu. Regele m-a întrebat daca am văzut pe Puricelli (a sosit vineri seara). Cum nu-l văzusem ieri-dimineaţa decât un moment (abia aseară la Tătărescu am stat mai mult de vorba cu el), i-am spus ca l-am zărit, ca i-am strâns mana, dar ca n-am vorbit cu el. Pe Puricelli, Regele il va vedea maine.

Puricelli, nu ştii nimic!

Puricelli mi-a făcut ieri-dimineaţa o vizita şi am stat cu el mai mult de vorba, seara, la Tătărescu. Primul-ministru a dat în cinstea italianului o masa fara dame, la care în afara de mine mai poftise pe Ghigi, pe Cancicov, pe Gigurtu, pe Christu, pe Macovei, pe Giurescu, pe Gafencu, pe Al. Creteanu, pe Soneriu. Masa buna, excelenta.

Ce bine am făcut ca n-am chemat eu pe Puricelli, ca am prevenit pe Tătărescu ca nu mai era atât de influent ca mai înainte, ca i-am sfătuit să-l cheme ei, prin Bossy! Amicul meu Puricelli mi-a dat de data asta o mare decepţie. Nu ştie nimic şi ma întreabă pe mine despre ce va face Italia! El crede ca Italia nu va intra în război, ar fi prea ruşinos, aşa ceva ar putea sa o facă un Farinacci, nu un Mussolini! Nimeni afara de Mussolini, de Rege, poate de Ciano şi de principele de Piemont nu ştie ce ne va aduce ziua de maine! Dar de Italia, de noi Puricelli nici nu vrea sa vorbească; are o idee fixa, sa scape Franţa! E mult mai impresionant, mai prăpădit decât toţi francezii pe care i-am văzut! Daca ar fi el însuşi francez, nu s-ar putea înfăţişa altfel. Îmi strângea mana, se uita în ochii mei, şi buzele tremurând îmi susurau: „Spune-mi, ce putem face pentru Franţa? N-ar putea face ceva Regele Carol? E prea târziu, e prea târziu!”. Noi l-am chemat sa vorbim despre afacerile noastre şi ale Italiei – el ii da zor cu Franţa! Despre misiunea care l-a făcut sa întârzie, despre ce i-a spus Ciano sau Mussolini – nimic! Poate e şi asta un actor şi nu se va deschide putin decât maine cu Regele!

Tătărescu, Gafencu şi nemţii.

Ieri la Palat şi seara la el, am stat mult de vorba cu Tătărescu. S-a dat cu nemţii pana în gat: „Mi se rupe inima de francezi. Au fost prosti, englezii n-au făcut nimic ca sa întâmpine războiul. Războiul l-au câştigat nemţii. Trebuie sa ne salvam tara.”.

E convins ca e foarte bine văzut de nemţi (!), ca a ajuns sa aibă încrederea lor (!); le-a dat 2.000.000 tone de petrol pe an în loc de 1.300.000, cat ne obligau convenţiile, le-a dat tot ce au cerut, le-a dat pe Gigurtu! Se crede stăpân pe situaţie, e plin de nădejde, dar şi de teama. Aducându-mi aminte că-mi spusese la Paris ca nu se teme atât de război, cat de masa verde, de conferinţa de pace, l-am felicitat ca a scăpat de aceasta grija, precizând: „Acum nu se va mai discuta la masa verde, acum va veni randul dictatului lui Hitler.” – „Te înşeli – a replicat el – sunt pozitiv informat ca Schacht pregăteşte un statut economic, social şi politic al Europei care va fi discutat şi se prepara chiar la Berlin 80 de apartamente pentru delegaţii diferitelor puteri!”.

Si Gafencu e convins ca e om de încredere al nemţilor. Cu trei zile înainte de a fi „demisionat”, a venit la varul sau Lupu Kostaki şi i-a spus: „Je crois que je suis sympathique aux allemands!” (cred ca sunt simpatic nemţilor).

Serbarea „Restauraţiei” a avut o presa buna în străinătate. Activitatea Regelui Carol a fost lăudată pretutindeni. Am ajuns şi noi tara importanta. pe hârtie, pe hârtia de maculatura!

Presimţisem dezastrul.

Ieri la masa, la Palat, Victor Antonescu a povestit o anecdota nostima despre Clemenceau. Tigrul „s-a ţinut” o viaţa cu Madame d'Aulnay. Cu timpul au îmbătrânit cu toţii şi Clemenceau şi M-me d'Aulnay, şi d'Aulnay. Acesta, după ce a fost scos la pensie (in cele din urma fusese ambasador la Berna), a murit. Ca să-l încurce, un adversar politic a întrebat pe Clemenceau ce zicea despre aceasta moarte. Dar Clemenceau a răspuns imediat: „Oh, moi, il y a longtemps que j'avais mis non drapeau en berne!”. Autentic