Amorurile din budoarul Duduii

4 februarie.

Ieri-dimineaţa am avut vizita lui Gavrilă Marinescu, înapoiat din străinătate. Gavrilă este acum omul meu, ma iubeşte (amor subit, ca guturaiul), o spune la toată lumea. A părăsit Guvernul o data cu mine, a plecat cu oamenii cinstiţi, caci nu putea sta cu pungaşii – zice el. Din voiaj mi-a trimis cărţi poştale cu câteva linii – călduroase, dar puţine, caci nu se putea altfel. Acum vine să-mi istorisească, el…

„Domnule consilier Regal” – începe amicul Gavrilă – „v-a mâncat si, îndrăznesc sa zic, ne-a mâncat Urdareanu, caci totul în tara asta se învârteşte în jurul p… i lui Urdareanu şi p-z… i Duduei. (Reproduc cuvintele lui Gavrilă în toată trivialitatea lor – caci în materie de documentare trebuie sa fim exacţi…) Ea e nebuna după el, şi i-a făcut toată cariera. Într-o zi în care băuse un pahar prea mult, mi-a mărturisit mie ca nimeni n-o regulează ca Urdareanu. Noaptea, când se culca Regele cu ea, părăseşte patul şi se duce la Urdareanu… E ca o căţea după el… Nu stiu daca Regele ştie; poate nu ştie, sau se face ca nu ştie – poate ştie, şi fac chiar figuri în trei… Sunt toţi atât de depravaţi, încât sunt în stare de orice. Regele nu exista, e un slab; când nu face ceva ce au hotărât ei doi, Duduia striga la el şi-l înjura de se aude de afara; Regele surâde, ii sărută mana şi ii spune: Iartă-mă, maica!

Daca ea e o curva fara ruşine, el e un peste fara obraz, dar deştept şi mincinos. A uitat de unde a ieşit măgarul, parcă-l vad şi acum ofiţeraş pudrat la usa mea, ciupind un sutar de aici, un sutar de colea. I-am dat şi eu, i-am dat pe la Automobil Club, unde făcea pe samsarul lui Coolin. Tot ala e, numai putina spoiala peste murdăria de ieri. Bine i-a spus Kerciu la Eforie: „Ma, cum te zgârie putin cineva, da de solzi…” Peste, peste, domnule Consilier Regal – dar peste arţăgos. Când s-a amorizat Duduia de Kerciu şi a fost dat afara, s-a dus la Paris şi acolo a spus lui Grigore Filipescu ca a plecat de la Palat de dezgust, fiindcă nu mai putea sa vadă imoralitatea din jurul lui! El, care fura cu lingura mare şi cotoia zi şi noapte pe Duduia! Filipescu l-a întrebat: Îmi vorbeşti numai mie, confidenţial, sau ca sa se ştie? Iar el, scârba, a declarat ca n-are nimic de ascuns… şi atunci Filipescu a umplut redacţiile gazetelor cu destăinuirile porcului…

N-a trecut anul şi s-a împăcat cu Duduia, care l-a adus iar la Palat, caci nu se poate lipsi de p… a lui – şi l-a adus cu galoane mai multe şi mai obraznic. Cu Duduia l-a împăcat… Auschnit! Cum s-a stricat căruţul, nu stiu nici eu, dar e la mijloc o porcărie de alcov. Stiu ca odată Urdareanu a dat la Auschnit peste o străină, care i-a plăcut, şi a ademenit-o la el acasă. Lupeasca, care sta peste drum, a aflat şi s-a dus ca o furie noaptea peste ei! Străină – i-am uitat numele – a fugit în cămaşă, cu parul vâlvoi şi a dus-o politia la hotel! Domnule ministru, ăştia sunt saltimbaci (sic) sunt în stare de orice când ii apuca… Sa fie asta? Sa fie ca i-a fost Duduii teama de d-na Auschnit, caci plăcuse Regelui (s-a vorbit şi despre asta), sa mai fie altceva? In tot cazul, mai este Malaxa. Malaxa e întotdeauna înţeles cu Duduia şi cu Urdareanu, cu care împarte câştigurile. Domnule ministru, când s-ar afla odată lucrurile, nu mai scapă unul, nu mai scapă nici Regele – şi-mi pare rau. Oamenii care stiu au socotit: doua miliarde a înghiţit Malaxa de la Stat în avansuri si, din doua miliarde, n-a investit decât 600 de milioane, restul s-a împărţit cum trebuia… şi ma face pe mine pungaş! Eu, care n-am nimic, săracu' de mine! M-a înjurat Regele ca am cumpărat trei mânji pe când eram ministru al Ordinii Publice! Vai de cele 13 milioane de fonduri secrete, a căror cheltuiala lunara era angajata şi justificata pana la un franc! Sa va spun eu cum a fost cu caii: a venit Moruzi la mine, generalul şi mi-a spus: „Ma Gavrilă, ai făcut treaba pe unde ai fost, ai pus sporturile atletice pe cale buna, vino şi la noi, ca nu merge; eu sunt bolnav, sa fii succesorul meu! şi mi-a propus sa cumpăr mânjii, ca nu e nevoie să-i plătesc numaidecât. M-am lăsat ademenit, caci îmi place sa muncesc şi am cumpărat mânjii pe datorie. Ştiţi cine mi-a plătit? Mi-a plătit Kupferberg (parca aşa i-a zis), proprietarul fabricii de ciorapi „Adesgo”, pe care-l ajutasem la naturalizare (pe gratis) şi care nu ştia cum să-mi manifeste recunoştinţa lui…”