CAPITOLUL III

§1. Şi acum să studiem arta câştigului şi a înavuţirii după calea croită de noi3, întrucât sclavul s-a recunoscut doar ca o parte a avutului întreg. Mai întâi trebuie să ne întrebăm dacă arta înavuţirii (hrematistica) este aceeaşi cu economia domestică (economia) ori este numai o parte a ei sau o artă ajutătoare, iar dacă este o artă ajutătoare, dacă este în acelaşi mod cum este

1. Vezi §3.

2. Proverbul acesta e scos dintr-o piesă a comicului Philemon.

3. Vezi mai sus, cap. I, §3.

Meşteşugul de a face suveici pentru meseria ţesătoriei, ori ca mă abcdefghijklmnopqrstuvwxyzşţăîâtoria faţă de turnătoria de statui (căci aceste meserii nu ajută în acelaşi mod), întrucât prima pregăteşte unealta, cealaltă ateria; prin materie înţeleg substanţa din care se confecţionează biectul, aşa cum e lâna pentru ţesător şi pentru turnătorul de statui, bronzul).

Că, deocamdată, economia domestică nu este totuna cu hrematistică, este un lucru cert. Căci cea din urmă se ocupă cu producţia, cealaltă cu consumaţia; dar ce altă artă ar putea fi aceea care să se folosească de cele din casă, decât economia domestică1? §2. Şi dacă hrematistică este o parte a artei economice ori o artă nouă, rămâne de discutat; recunoaştem de altfel că este rostul celui priceput în hrematistică să cerceteze care sunt mijloacele de a câştiga bani şi proprietăţi. Însă avuţia şi bogăţia cuprind multe părţi şi mai întâi trebuie cercetat dacă agricultura şi în general îngrijirea de cele ale hranei este o parte a economiei domestice ori altă ramură de ştiinţă.

§3. După cum există mai multe feluri de hrană, tot aşa există mai multe feluri de viaţă, atât ale dobitoacelor, cât şi ale oamenilor; şi deoarece nu poate persista viaţă fără hrană, deosebirile hranei au creat traiurile deosebite ale vietăţilor. Printre animale, unele trăiesc în turme, altele singuratice, după cum li se potriveşte mai bine în vederea găsirii hranei, pentru că unele sunt carnivore, altele frugivore, iar altele omnivore, după cum natura le-a diferenţiat traiurile lor în vederea uşurinţei şi a unei mai bune alegeri a acestor alimente, apoi fiindcă din natură nu tuturor animalelor le place aceeaşi hrană, ci una unora şi alta altora, iar vietăţile, atât cele carnivore, cât şi cele frugivore, se deosebesc între ele.

§4. Tot aşa şi cu vieţile oamenilor, căci mult se deosebesc intre ele. Cei mai trândavi sunt nomazii; aceştia trândăvesc, pe când hrana le vine fără osteneală de la animalele domestice; numai când este necesar să peregrineze după păşune pentru obitoace, sunt şi ei siliţi să plece împreună, astfel că turmele °r sunt ca nişte ogoare vii pe care le cultivă. Apoi alţij trăiesc din vânătoare, unii făcând un fel de vânat, alţii altul, alţii din hoţie1, iar alţii, care locuiesc pe lângă lacuri, bălţi, râuri şi coastele pline de peşte ale mării, trăiesc din pescuit, iar alţii din vânatul păsărilor şi animalelor sălbatice. Însă cea mai mare parte a oamenilor trăiesc din lucrarea pământului şi cultivarea fructelor.

§5. Şi acestea sunt aproape toate felurile de viaţă care au o îndeletnicire naturală şi nu-şi procură hrana prin schimb ori prin comerţ: viaţa nomadă, agricolă, tâlhărească, pescărească, vânăto-rească; numai că unii, pentru a-şi satisface nevoile unui fel de viaţă care el singur nu poate să le dea independenţa necesară, cumulează, spre a trăi mai plăcut, mai multe ocupaţii, de pildă: viaţa nomadă cu cea tâlhărească, cea agricolă cu cea vânătoreas-că şi tot asemenea cu celelalte: încotro îi împinge nevoia, acel fel de viaţă îl duc.

§6. Aşadar, felul acesta de avuţie pare că le este dat tuturor vieţuitoarelor de către natura însăşi, atât îndată de la naştere, cât şi la maturitate. Căci chiar din primele momente ale naşterii, mamele produc atâta hrană cât este îndestulătoare până când cei născuţi pot să şi-o procure ei înşişi şi aşa sunt cele ce nasc viermi2 şi cele ce nasc ouă; iar cele ce nasc pui vii au pentru născuţi hrana în corpurile lor pe un timp oarecare, aşa – numitul lapte.

§7. De asemenea, este clar că trebuie să admitem şi cu privire la vietăţile mature că plantele sunt create pentru folosinţa animalelor şi că celelalte vieţuitoare sunt create spre folosinţa oamenilor, cele domestice, atât pentru servicii, cât şi pentru hrană, iar cele sălbatice, dacă nu toate, totuşi cele mai multe, pentru hrană şi alte trebuinţe, ca omul să-şi facă veşminte şi alte unelte din ele; aşadar, dacă natura nu creează nimic fără scop şi în zadar, este necesar să admitem că natura a făcut toate acestea pentru folosul oamenilor.

1. Tâlhăria, după cum observă Tucidide (cartea I, cap. V), nu era o meserie necinstită în primele timpuri ale Greciei. În vremea istoricului, câteva triburi păstraseră obiceiul acesta. Tâlhăria apare în evul mediu pusă în practică de elita societăţii, de către seniori puternici şi chiar de către regi. Hobbes (Imperalor, cap. V, §2 şi cap. XII, §14) găseşte că, în stare de natură, tâlhăria este tot atât de utilă pe cât de onorabilă. Montesquieu atribuie tâlhăria lipsei comerţului (L’Esprit des Lois, cartea XX, cap. II).

2. Aristotel se referă la larvele insectelor, ale căror ouă sunt prea mici spre a se vedea cu ochiul liber.

§8 De aceea şi arta războiului este din natură tot un fel de rtg de înavuţire, după cum şi arta vânătorului este o parte a celei ,. £j cj trebuie să ne folosim de ea atât contra fiarelor, cât şi tra acelor oameni care, deşi născuţi pentru a servi1, nu rimesc a fi stăpâniţi, căci acest fel de război este drept din atură Deci, această ramură a artei de a dobândi este^în mod firesc o parte a economiei domestice, anume aceea a cărei sarcină este să adune o provizie de obiecte care sunt necesare spre a trăi şi folositoare pentru comunitatea statului şi a familiei şi care, de aceea sau trebuie să fi fost strânse mai dinainte, sau trebuie procurate de către economia domestică.

§9. Şi adevărata avere, pe cât se pare, constă în ele. Căci cantitatea suficientă a unei asemenea avuţii, în vederea unui trai bun, nu este nesfârşită, după cum pretinde Solon în mod poetic: „Omul strânge întruna avuţii nelimitate”, ci limitate, ca şi în celelalte arte; căci în nici o artă nu sunt unelte nesfârşite, nici ca număr, nici ca mărime, iar averea nu este nici ea decât cantitatea necesară uneltelor şi mijloacelor economiilor casnice şi oamenilor politici. Aşadar, că există oarecare artă de a dobândi din natură pentru gospodari şi oameni politici şi care sunt condiţiile ei, aceasta este clar.

§10. Dar mai există şi un alt fel de artă de a dobândi, pe care mai ales o numesc – şi cu drept cuvânt – arta de a se înavuţi2, care admite că într-adevăr, bogăţia şi proprietatea n-au nici o limită, iar mulţi o socotesc una şi aceeaşi cu cea dintâi, desigur din pricina asemănării lor. De fapt, deşi nu sunt mult deosebite, nu sunt totuşi identice. Căci pe când aceea este opera naturii, aceasta nu este din natură, ci se naşte mai mult din experienţă şi din artă. Şi acum să pornim în cercetarea acestei chestiuni de la principiul acesta.

§11. Folosinţa oricărui lucru este de două feluri3 şi în ambele uzuri, lucrul serveşte ca atare, însă nu în acelaşi mod; întâia

1. Aristotel se referă la barbari: „Natura a voit ca barbar şi sclav să fie unul şi acelaşi”. Vezi cap. I, §5.

2. După cum vedem, Aristotel face deosebire între arta de a „dobândi” (ktetike) Şi arta de a se „înavuţi” (chrematistike).

*. Adam Smith, celebrul economist scoţian, admite ca şi Aristotel că lucrurile au două valori: valoarea de folosinţă şi cea de schimb.

Folosinţă este cea proprie, cealaltă însă nu e cea proprie lucrului: bunăoară, încălţămintea serveşte şi la purtat şi ca mijloc de schimb; căci amândouă sunt folosinţe ale încălţămintei, întrucât şi acela care dă o încălţăminte unuia care are această nevoie, în schimbul banilor sau al hranei, se foloseşte de încălţăminte ca încălţăminte, însă nu cu folosinţa proprie destinaţiei ei, căci nu a fost făcută pentru schimb; tot aşa este în ce priveşte celelalte bunuri. Căci toate pot deveni mijloace de schimb; şi acest schimb primitiv avea o origine cu totul conformă naturii, întrucât oamenii au dintr-un lucru mai mult, iar dintr-altul mai puţin decât le trebuie.

§12. De altfel, din acestea reiese clar că comerţul nu este o parte a agonisirii naturale. Era necesar să se facă schimb doar cât le era îndestulător (pentru trai). În cea dintâi asociaţie, adică în (casă) familie, este vădit că nu avea nici un loc, ci numai în asociaţia mai extinsă. Căci membrii familiei aveau toate în comun; când însă locuinţele şi avuturile fură despărţite, se iviră la membrii asociaţiei multe şi felurite trebuinţe şi, potrivit acestor lipsuri, le era necesar să-şi dea unii altora diferite lucruri, după cum fac şi astăzi multe din seminţiile barbare şi anume potrivit schimbului, căci ei schimbă lucruri folositoare între ei, dau şi primesc vin în schimbul grâului şi altele de felul acestora1, însă nu extind mai departe comerţul lor.

§13. Nici acest schimb nu este contra naturii şi nici vreo ramură a artei de a se înavuţi (în sens strict), căci rolul lui era de a completa acea cantitate necesară pentru care suntem meniţi de natură; însă din el s-a format arta aceea (hrematistică) în chip firesc. C^ci crescând trebuinţele şi extinzându-se, prin importul articolelor ce nu le aveau şi exportul celor prisositoare, de nevoie ajunseră la întrebuinţarea monedei. Nu toate lucrurile trebuincioase din natură se pot lesne transporta.

§14. Şi astfel oamenii se învoiră ca la schimbul lucrurilor să dea şi să ia în locul lor un oarecare obiect, care, fiind el însuşi un lucru folositor, avea avantajul că era lesne de mânuit în călătorii, ca aurul, argintul şi altele asemenea; la început îi determinau valoarea numai după mărime şi greutate, iar în cele din urmă îi

1. Vezi Homer, Iliada, cântul VII, vers 474.

I tipăriră şi o efigie, ca ei să se scutească de măsurătoare, căci figia era pusă ca semn al valorii. Când, din nevoia schimbului, se

• ntroduse moneda, s-a născut şi cealaltă formă de agonisire, omertul; la început, primitiv dezvoltat, curând însă perfecţionat nrin experienţă, el căuta şi găsea cum şi unde să realizeze câştiguri cât mai mari.

§15. De aceea, se pare că hrematistica se ocupă mai ales cu banii şi că obiectul ei ar fi să poată cunoaşte de unde se pot câştiga cât mai mulţi bani; căci ea trebuie să creeze avuţia şi bunăstarea. De aceea se admite adesea că bogăţia constă în belşugul banilor, căci în jurul banilor se învârtesc şi achiziţia şi comerţul. Apoi se zice totodată că banul, prin natura sa, este în sine un nimic, neavând valoare decât prin lege, pentru că, de îndată ce are loc o schimbare de monedă, nu mai este întru nimic valabil şi nici folositor pentru trebuinţele vieţii şi fiindcă unuia care are bani din belşug poate să-l lipsească hrana necesară, că este ceva absurd1 să fie avuţie acel lucru în posesiunea căruia cineva poate muri de foame, cum spune mitologia despre acel Midas, că, prin împlinirea dorinţei (sale nesăţioase), toate bucatele aduse înaintea sa se prefăceau în aur.

§16. De aceea, aceştia caută în altceva avuţia şi izvorul avuţiei şi caută cu drept cuvânt; într-adevăr, una este hrematistica şi altceva agonisirea naturală şi numai aceasta din urmă ţine de economia domestică. Iar comerţul produce avere nu în chip absolut, ci numai prin transportarea bunurilor. Or, el pare că se îndeletniceşte tocmai cu banii; căci banul este elementul şi ţinta schimbului; iar averea din acest fel de achiziţie este nelimitată (într-adevăr). Căci, precum medicina are ca scop să vindece la infinit, tot astfel fiecare dintre arte au scopurile lor la infinit şi toate tind să le realizeze cât mai bine, pe când, din contră, mijloacele care duc la scopurile lor nu sunt infinite – şi pentru toate, limita lor este chiar scopul lor; tot astfel ca şi mai sus, achiziţia comercială nu are ca limită scopul pe care-l urmăreşte, lMontesquieu (L’Esprit des Lois, cartea XXI, cap. XXII şi cartea XX, cap. I) _ servă că imensele cantităţi de aur aduse din Lumea Nouă n-au împiedicat Spania cadă în mizerie, pricinuită şi de multe alte cauze.

Pentru că scopul său sunt tocmai bunurile şi o înavuţire nesfârşită.

§17. Dar dacă arta acestei îmbogăţiri n-are hotare, economia domestică are, fiindcă câmpul ei este cu totul deosebit. Astfel, este evident că orice avuţie trebuie să aibă o limită. Însă din fapte vedem că are loc contrariul; toţi cei ce vor să se înavuţească îngrămădesc moneda lor la infinit. Pricina este apropierea ambelor (arte de înavuţire); întrebuinţarea aceluiaşi ban poate fi interpretată într-un fel sau altul, după cum se face într-un domeniu sau celălalt al hrematisticii, căci amândouă sunt întrebuinţări ale aceleiaşi avuţii, (anume a banului), însă nu în acelaşi scop; scopul celei dintâi este altul, al celei de al doilea, înmulţirea lui. Unora li se pare că acesta este obiectul economiei domestice şi continuă să creadă că trebuie ori a păstra, ori a înmulţi la infinit averea existentă.

§18. Cauza acestei preocupări este faptul că oamenii se îngrijesc numai să trăiască, nu să trăiască frumos. Dorul de viaţă fiind infinit, ei se străduiesc (să strângă) mijloace infinite (de trai). Cei ce năzuiesc să trăiască frumos caută mai ales plăcerile (senzuale) corporale şi, fiindcă se ştie că acestea se procură prin bani, toată străduinţa se învârteşte în jurul afacerilor unde se câştigă bani, iar cealaltă ramură (nenaturală) a hrematisticii de aici s-a născut. Orice plăcere constând din exces, ei caută mijloacele care produc excesul dătător de plăceri şi dacă nu pot să le obţină prin hrematistică, le caută prin alte mijloace, servindu-se de puterile lor, nu conform naturii.

§19. Menirea curajului nu este să facă bani, ci fapte bărbăteşti şi nici a artei războiului şi a medicinei, ci a celei dintâi să aducă biruinţa, iar a celei de-a doua, însănătoşirea, însă felul acela de oameni fac din toate aceste ocupaţii mijloace de câştig, ca şi cum banul ar fi scopul lor şi ca şi cum toate sforţările oamenilor nu trebuie să aibă alt ţel decât banul. Şi astfel am vorbit despre hrematistică nebazată pe necesitate, despre chestiunea privitoare la cauza pentru care ne servim şi astăzi de ea precum am spus şi despre cea necesară, că este deosebită de cealaltă, că ţine, fireşte, de economia domestică şi că se ocupă de producţia hranei şi nu este infinită, ca cealaltă, ci are o limită.

§20 în modul acesta devine clară şi chestiunea pusă la – eout anume dacă arta înavuţirii este treaba capului de familie a omului politic ori nu, ci1 trebuie să existe de mai înainte, după cum şi pe oameni nu-l creează politica, ci luându-l aşa cum sunt prin natura lor, se serveşte de ei; astfel, natura trebuie să le şi dea ca hrană, pământul sau marea sau altceva. Apoi este treaba capului de familie (gospodarului) să dispună de acest avut după cum se cuvine, tot aşa precum nu este treaba ţesătoriei să creeze lâna, ci doar să cunoască care este bună de întrebuinţat la lucru şi care este rea şi de neîntrebuinţat.

§21. Şi ar putea întreba cineva de ce tocmai arta înavuţirii este o parte a economiei domestice, iar medicina nu este o ramură a ei, câtă vreme cei din casă au nevoie de sănătate tot atât cât şi de viaţă şi de alte lucruri necesare vieţii? Raţiunea este aceasta: dacă, pe de o parte, este datoria capului de familie şi a omului de stat să se ocupe de sănătatea (celor de sub conducerea lor), pe de altă parte, grija asta o au nu ei, cr trebuie s-o aibă medicul. Tot aşa, avutul unei familii îl priveşte pe capul familiei, însă într-o măsură nu-l priveşte pe el, ci pe ştiinţa ajutătoare (economia domestică); căci mai presus de orice, fondul oricărei avuţii trebuie să fie dat mai dinainte de către natură. Căci este de datoria naturii să dea hrană făpturilor sale şi într-adevăr, pentru fiecare nou născut ea îi serveşte ca hrană restul materiei din care se naşte. De aceea, pentru toţi oamenii, numai avuţia dată de roadele pământului şi luată de la animale este potrivită naturii.

§22. Agonisirea averii fiind de două feluri, după cum am spus, una comercială, alta domestică, aceasta necesară şi vrednică de laudă, cea dintâi datorată schimbului şi cu drept cuvânt dispreţuită2, fiindcă nu-şi ia câştigul din natură, ci de la alţii,

1. Cei mai mulţi interpreţi ai Politicii admit aici o lacună. Franz Susemihl reconstituie astfel: „a altuia, însă nu este în puterea nici a acestuia să creeze aceste bunuri”.

2. Platon (Legile, XI, pag. 918) a desluşit pricinile dispreţului revărsat asupra comerţului. In toată antichitatea, comerţul era o profesiune neonorabilă; el nu începu să fie stimat decât în epoca republicilor italiene, în vremea de înflorire a Florenţei şi a eneţiei. Teoria lui Aristotel despre achiziţia naturală şi despre achiziţia derivată mentă o mare atenţie, ca fiind una dintre cele dintâi încercări de economie politică.

Antichitatea nu ne-a lăsat altceva mai complet. Montesquieu a pretins că teoriile lui istotel despre camătă şi împrumutul cu dobândă au nimicit comerţul în veacul de mijloc.

Împrumutul pe dobândă şi camătă sunt urâte cu cea mai mare dreptate, fiindcă acestea îşi scot câştigul tot din bani şi nu le lasă destinaţia pentru care au fost creaţi. Căci pentru înlesnirea schimbului s-a introdus moneda; dobânda însă îl înmulţeşte în sine. De aceea, numele grecesc al dobânzii’ înseamnă şi „copil”, s. căci copiii se aseamănă de obicei cu părinţii lor şi, tot aşa, dobânda este banii din bani. Iar acest fel de agonisire a averii este cel mai nefiresc dintre toate.