CAPITOLUL IV

§1. De la ştiinţa pe care am dezvoltat-o îndeajuns să trecem acum la câteva consideraţii privitoare la practică. În toate subiectele de acest fel, un câmp liber este deschis teoriei; însă aplicaţia are necesităţile sale.

Ştiinţa avuţiei în ramurile sale practice constă în a cunoaşte temeinic felul, locul şi întrebuinţarea produselor celor mai folositoare: să ştie, de pildă, dacă trebuie să se îndeletnicească cu creşterea cailor, a boilor, a oilor sau a altor animale; să înveţe a alege cu pricepere speciile cele mai rentabile după loc, căci nu toate reuşesc deopotrivă oriunde. Practica mai consistă în a cunoaşte agricultura şi locurile ce trebuie lăsate fără arbori ca şi pe cele ce trebuie plantate; ea se îndeletniceşte, în sfârşit, cu îngrijirea albinelor şi a tuturor animalelor de uscat şi de apă care pot aduce unele venituri.

§2. Acestea sunt cele dintâi elemente ale avuţiei propriu zise.

Cât despre avuţia pe care o aduce schimbul, elementul său de căpetenie este comerţul, care se împarte în trei ramuri: comerţul pe apă, comerţul pe uscat şi comerţul de prăvălie, care se deosebesc unul de altul prin aceea că unele sunt mai sigure, iar celelalte aduc câştig mai mare. Al doilea element este împrumutul cu dobândă şi al treilea salariul, care se poate aplica meseriilor mecanice sau muncitorilor, care fără vreo artă, servesc numai cu puterea corpului lor.

1 Radicalul leko = nasc; tekos – vlăstar, copil.

Mai este şi un al treilea fel de agonisire de avere, la mijloc

„iltre înavuţirea naturală şi înavuţirea prin schimb, care ţine şi de şi de alta, care provine din pământ şi din cele ce cresc din înt ^ ^gşj nu constă în fructe comestibile, totuşi este utilă: ume tăierea pădurilor şi exploatarea minelor, iar aceasta din mă are şi ea mai multe ramuri, fiindcă mineralele scoase din pământ sunt de diferite feluri.

Cele mai tehnice dintre aceste meserii sunt acelea în care întâmplarea neprevăzută are cel mai puţin loc, cele mai meşteşugăreşti (mecanice) sunt acelea care deformează mai mult corpul, cele mai servi’e (ca ale sclavilor), acelea unde se întrebuinţează aproape exclusiv puterea trupului, în fine, cele mai nenobile, acelea unde se cere cât mai puţină deşteptăciune şi merit.

§3. S-a vorbit îndeajuns despre fiecare dintre aceste ramuri de înavuţire; a trata amănunţit fiecare parte ar fi însă nepotrivit, deşi ar fi folositor pentru meseriile respective.

§4. Ba încă există şi scrieri privitoare la aceste lucruri, ale unora, cum e Chares din Păros1 şi Apollodor din Lemnos, despre agricultură şi cultura pădurilor. De asemenea, alţii au scris despre alte materii, iar acela ce se interesează de lucrurile acestea să le studieze în ele şi, pe lângă aceasta, va face bine să culeagă poveştile răspândite despre mijloacele prin care unii au ajuns să facă avere, căci acestea sunt de folos adepţilor hrematisticei.

§5. Aşa este povestea lui Thales2 din Milet. Este vorba despre o speculaţie în vederea înavuţirii, pe care i-o pun în seamă numai din cauza înţelepciunii lui, dar este o regulă pentru toţi. Din pricina sărăciei lui, ţinându-l unii de rău, cum că filozofia (lui) este nefolositoare – aşa se spune – şi prevăzând, graţie cunoştinţelor sale astronomice, că recolta măslinilor va fi îmbelşugată, încă de cu iarnă, când tocmai avea ceva bani, dădu arvună tuturor muncitorilor de măsline din Milet şi Chios, şi-l închirie cu o mică sumă, întrucât nu avea nici un concurent. Când sosi apoi timpul l. Chares din Păros, contemporan al lui Aristotel. Apollodor din Lemnos trăia m aceeaşi epocă.

„ hales, 5eful şcolii ioniene, născut cam la 640 a. Chr. şi mort la o vârstă foar- „aintată. Contemporan cu Solon, socotit ca şi acesta printre cei şapte înţelepţi.

Culesului şi se căutau în grabă mulţi asemenea muncitori, i-a reînchiriat cu preţul care i-a convenit şi a strâns o mare avere; astfel le-a arătat că filozofilor le este uşor să facă avere, când vor, însă nu la aceasta năzuiesc ei.

§6. Thales, zice-se, a dat prin această speculaţie o probă a inteligenţei sale; însă acesta este un artificiu general de a se înavuţi, în măsura în care cineva poate să-şi păstreze numai pentru sine cumpărarea unui lucru; tot aşa îşi deschid unele state izvoare de venituri, când n-au bani, creând monopolul vânzărilor.

§7. În Sicilia, unul a cumpărat cu banii depozitaţi la el tot fierul din uzine, iar când veneau negustori de pe pieţele străine, el era singurul vânzător şi deci nu li-l vindea pe cine ştie ce preţ prea mare, totuşi, la cincizeci de talanţi, câştiga o sută. Dionysios1, aflând aceasta, îi dădu voie să-şi ia averea, însă îi interzise să mai rămâie în Siracuza, ca unuia ce născocise o afacere păgubitoare intereselor domnitorului. Totuşi, speculaţia lui Thales este aceeaşi ca şi a celuilalt. Amândoi au ştiut să-şi creeze un monopol. Acest procedeu este folositor să fie cunoscut şi de către şefii de stat şi oamenii politici. Multe state au tot atâta nevoie de înavuţire şi sunt nevoite să întrebuinţeze aceleaşi izvoare de venituri ca şi familiile şi încă într-o măsură mai mare, iar toată guvernarea unor oameni politici se reduce numai la aceasta2.