CAPITOLUL IV

§1. Mai sunt şi alte Constituţii care se datoresc fie unor simpli cetăţeni, fie unor filozofi şi oameni de stat. Toate însă se apropie de Constituţiile existente după care se guvernează acum statele mai mult decât cele două republici ale lui Platon. Nimeni până la el nu a vrut să introducă asemenea inovaţii precum comunizarea femeilor şi a copiilor şi mesele comune ale femeilor. Multora, lucrul de căpetenie li se pare a fi organizarea proprietăţii, izvorul unic, după părerea lor, al tulburărilor sociale. Phaleas din Calcedon, călăuzit de această idee, a susţinut principiul că averile trebuie să fie toate egale.

§2. Nu i se pare anevoie a crea egalitatea chiar de la început la întemeierea statului; şi deşi mai anevoie de introdus în statele constituite mai demult, această egalizare se poate realiza totuşi, după el, obligând pe bogaţi să dea zestre, dar să nu primească, iar pe săraci să primească, dar să nu dea. Platon, după cum am spus, scriind Legile, credea că e necesară o oarecare inegalitate a averilor, însă astfel încât fiecărui cetăţean să i se asigure legal o cât de mică avere şi, pe de altă parte, să nu-l fie îngăduit nimănui

1 Vezi mai jos. Cartea VI, cap. V, §§4 şi următoarele.

A depăşi todncitul unu. Minimum determina

§3 Nu trebuie să se uite, când se aduc asemenea legi, un neglijat de către Phaleas şi Pluton: anume, când se fixează Cantitatea averilor, trebuie să se fixeze şi numărul copiilor1.

Dacă I

L Cantitatea

Dacă numărul copiilor este necorespunzător faţă de proprietate, bui să se înfrângă legea în mod necesar; şi chiar fără Infracţiuni, este primejdios ca atâţia cetăţeni dintre cei înstăriţi să devină săraci, căci va fi lucru greu ca aceştia să nu devină revoluţionari.

84 Această influenţă a egalităţii averilor asupra asociaţiei politice a fost înţeleasă de către unii dintre vechii legiuitori; dovadă Solon, în legile sale, dovadă decretul care interzice achiziţia nelimitată de pământuri. Potrivit aceluiaşi principiu, unele legiuiri, cum e aceea din Locrida, interzic a se vinde avutul propriu altfel decât în caz de nenorocire bine constatată sau prescriu să se păstreze loturile de la început.

Abrogarea unei legi de felul acesta la Leucade a făcut Constituţia cu totul democratică, pentru că de atunci oricine putea să obţină magistraturi, fără condiţiile de cens cerute altădată.

§5. Însă chiar egalitatea aceasta, dacă o presupunem stabilită, nu împiedică ca limita legală a averilor să devină ori prea largă, ceea ce ar aduce în cetate luxul şi trândăvia, ori prea strâmtă, ceea ce ar aduce strâmtorarea printre cetăţeni. Astfel, nu este de ajuns că legiuitorul va fi făcut egale averile, mai trebuie să le şi dea proporţii juste. A fi găsit această măsură perfectă pentru toţi cetăţenii înseamnă a nu fi făcut încă nimic; chestiunea cea mai însemnată este de a nivela pasiunile mai devreme decât proprietăţile, iar egalitatea aceea nu rezultă decât din educaţie, organizata de legi bune.

§6. Phaleas ar putea răspunde aici că tocmai aceasta a spus

Şi el, căci, după părerea sa, bazele oricărui stat sunt egalitatea de e Şi egalitatea de educaţie. Dar această educaţie în ce va aAceasta trebuie să ni se spună. A fi făcut-o una şi aceeaşi nasuri să „* ^”^ S£ poate a (^uee oricărei legi de împroprietărire care nu ia Prolific a lmf”edlt: e Pulve”zarea loturilor prin moştenire, mai ales la un popor

Băştii pentru toţi nu înseamnă nimic. Ea poate fi foarte bine im ‘ei pj I

Aceeaşi pentru toţi cetăţenii şi cu toate acestea să fie astfel încât să nu se aleagă (de pe urma ei) decât cu o lăcomie nesăturată d avere sau de onoruri sau cu amândouă aceste pasiuni deodată §7. Mai mult, revoluţiile se produc tot aşa de bine di egalitatea onorurilor ca şi din inegalitatea averilor. Numai preten denţii ar fi aici diferiţi. Vulgul se revoltă din pricina inegalităţi’ averilor şi oamenii superiori sunt indignaţi din cauza împărţirii egale a demnităţilor; aşa este vorba poetului: „Ce! Bravui şi cu laşul, să aibă cinste egală!”1

Oamenii sunt împinşi la crimă nu numai de nevoia celor necesare, pe care Phaleas crede că o poate satisface cu egalitatea averilor, un mijloc foarte bun, după el, de a împiedica ca unul să jefuiască pe altul pentru a nu muri de foame ori de frig; ei mai sunt împinşi la aceasta şi de trebuinţa de a stinge dorinţele lor prin satisfacerea lor. Dacă aceste dorinţe sunt dezordonate, oamenii vor recurge la ciimă spre a vindeca răul care îi chinuieşte; mai adaug că se vor deda la aceasta nu numai din acest motiv, dar şi din motivul simplu – dacă capriciul lor îi duce într-acolo – de a nu fi tulburaţi în plăcerile lor.

§8. Care va fi leacul acestor trei rele? Mai întâi proprietatea, oricât de mică ar fi şi deprinderea muncii; apoi cumpătarea şi, în sfârşit, pentru cel ce vrea să-şi găsească fericirea în el însuşi, leacul nu va fi de căutat aiurea, ci în filozofie, căci plăcerile exterioare nu se pot lipsi de mijlocirea oamenilor. Prisosul, iar nu nevoia, face să se săvârşească crimele cele mari. Nimeni nu uzurpă tirania spre a se apăra de intemperii; şi pentru acelaşi motiv, cinstea cea mai mare nu se dă ucigaşului unui noi, ci asasinului unui tiran. Astfel, mijlocul politic propus de către Phaleas nu dă garanţie decât contra crimelor de mică însemnătate.

§9. Pe de altă parte, instituţiile lui Phaleas nu privesc decât ordinea şi fericirea interioară a statului; trebuia să se mai prezinte şi un sistem de relaţii cu popoarele vecine şi cu străinii. Statul are deci în mod necesar nevoie de o organizaţie militară, iar Phaleas nu spune nimic despre aceasta. A mai săvârşit o asemenea

1. Iliada, cântul IX, vers 319.

Cu privire la finanţele (publice): ele trebuie să fie omisiune c ^ nvmai spre a muiţumi trebuinţele interioare, dar îndestulatoare^^^ primejdiile din afară. Astfel, n-ar trebui ca Ş’ ^ta lor să ispitească lăcomia vecinilor mai puternici decât i prea slabi pentru a respinge un atac şi nici ca neînsema lor să împiedice a se susţine războiul chiar contra unui duşman de egală forţă şi număr.

810 Phaleas a tăcut cu privire la aceasta chestiune; insa ebuie să ne încredinţăm bine că însemnătatea veniturilor este un punct important în politică. Adevărata limită este, poate, ca învingătorul să nu găsească niciodată o despăgubire a războiului în avuţia cuceririi sale şi ca ea să nu poată restitui nici măcar unor duşmani mai săraci cheltuielile războiului. Când Autophradate1 veni să asedieze localitatea Atameus, Eubul2 îl sfătui să calculeze timpul şi banii pe care trebuia să-l cheltuiască pentru cucerirea ţării, promiţându-l să evacueze imediat Atameus în schimbul unei despăgubiri cu mult mai mici. Propunerea aceasta făcu pe Autophradate să se răzgândească şi el ridică îndată asediul.

§11. Egalitatea de avere între cetăţeni serveşte desigur, o recunosc, să preîntâmpine tulburările civile. Însă, vorbind drept, mijlocul nu este suveran; oamenii superiori vor fi nemulţumiţi să aibă numai porţiunea comună şi aceasta va fi adesea o pricină de tulburare şi revoluţie. Mai mult încă, lăcomia oamenilor este nesăţioasă: la început se mulţumesc cu doi oboli3; de îndată ce şi-au strâns din ei un patrimoniu, trebuinţele lor cresc fără încetare, până ce dorinţele lor nu mai cunosc margini; şi cu toate că stă în firea lăcomiei de a nu avea margini, cea mai mare parte dintre oameni nu trăiesc decât pentru a o potoli.

1 Autophradate, satrapul Lydiei, asedia Atameus în 362, la finele domniei lui Anaxerxe Memnon.

Ca 2’l Eub”1. Era domr>it°rul Atameei, oraş în Mysia (în faţa insulei Lesbos), pe

— A stăpânit apoi Hermias, sclavul său. Hermias a fost mult timp amicul lui

^ Stofei, cu care a trăit împreună trei ani, de la 346-343. Vezi Diogene Laerţiu, a. a lui Aristotel. După o epigramă a lui Theocrit, Aristotel pusese să se construiască un mormânt măreţ lui Hermias şi lui Eubul.

Obolac Cfede Că £ V°rba de leafa Judecătorilor din Atena: era la început de un ohspr,! °’? S ndică la doi’ lar Penele o făcu de trei. Aristofan făcuse aceeaşi SCrvatlevez> Adunarea Femeilor, vers. 302 şi 380.

BR^^^H

§12. Deci este mai bine să ne ridicăm până la princip acestei neorânduieli; în loc de a nivela averile, trebuie să se fa -astfel încât oamenii moderaţi din temperament să nu vrea să îmbogăţească, iar cei răi să nu poată; şi mijlocul adevărat este H a le lua acestora din urmă, prin minoritatea lor, posibilitatea să devină vătămători şi de a-l apăra pe cei dintâi.

Phaleas n-are dreptate nici când numeşte, în mod general egalitatea averilor ceea ce este de fapt numai împărţirea egală a pământului, la care. se şi mărgineşte; căci averea mai cuprinde sclavii, turmele, banii şi toate acele proprietăţi care se numesc mobiliare. Legea egalităţii trebuie întinsă la toate aceste obiecte sau cel puţin trebuie a le supune la anumite limite legale, ori a nu hotărî absolut nimic relativ la proprietate.

§13. Legiuirea lui Phaleas pare, de altminteri, că n-a avut în vedere decât un stat puţin întins, pentru că în el toţi meseriaşii trebuie să fie proprietatea statului, fără să formeze o clasă accesorie de cetăţeni. Dacă lucrătorii însărcinaţi cu toate lucrările, aparţin statului, trebuie ca aceasta să se facă în condiţiile stabilite pentru aceia din Epidamn1 sau pentru aceia din Atena de către Diofante2.

§14. Ceea ce am spus despre Constituţia lui Phaleas este de ajuns ca să i se judece meritele şi defectele.