CAPITOLUL II

§1.0 chestiune care este în legătură cu cea de mai sus este de a se şti dacă virtutea2 omului de treabă trebuie socotită una şi aceeaşi cu a cetăţeanului bun. Însă spre a putea desluşi acest lucru, trebuie să determinăm într-o schemă în ce constă destoinicia omului de treabă. Întocmai precum corăbierii sunt membri ai unei asociaţii, tot aşa socotim şi pe cetăţeni. Deoarece a corăbierilor nu este una, căci’ei au îndatoriri deosebite «te lopătar, altul cârmaci, altul secund, iar al patrulea alt nume, după munca lui), cea mai precisă noţiune a

: i fiecăruia este aceea care exprimă treaba pe care o călât’o”1^ t0’ ^ Şi ° sarcină comună> căci desăvârşirea unei care t j r°Coase este sarcina comună a tuturor şi scopul spre

—^dreaptă strădania fiecărui corăbier.

2. Cutântufp, §8.

: chivalentul lui ^1° ^^ de la «PE’xX» = a face plăcere, a plăcea, nu este tradus Prin virtute- ~ de la vir (bărbat) = bărbăţie. În lipsă de alt termen, l-am! „e. M tot cursul capitolului acesta. ‘

°arece §2. Cetăţenii se aseamănă exact cu mateloţijdeosebirea slujbelor lor, păstrarea asociaţiei este înri °a’^ ‘Qatorir comună; asociaţia este msă statul şi de aceea virtutea cetăt se măsoară totdeauna după constituţia statului. Dar există diferite forme de stat, este clar că virtutea cetăţean poate fi una şi singură desăvârşită, dar din contră, virtutea de treabă este una şi absolută.

De aici, încheierea evidentă că virtutea cetăţeanului p0 o virtute cu totul deosebită decât a omului de treabă.

§3. Chestiunea aceasta se poate trata şi dintr-un punct de dere deosebit, în legătură cu ideea statului model. Dacă într-adev’ este imposibil ca un stat să fie alcătuit numai din oamen’ destoinici, fiindcă este imposibil ca toţi cetăţenii să fie la fel însă totuşi fiecare dintre ei trebuie să-şi împlinească bine datoria sa proprie şi fiindcă acest lucru iarăşi nu este cu putinţă decât gratie destoiniciei, destoinicia cetăţeanului bun şi a omului de treabă nu poate fi una şi aceeaşi, căci prima calitate trebuie să o aibă cetăţenii într-un stat desăvârşit – numai cu această condiţie poate fi stat model; cu privire la cea de-a doua calitate nu este posibil acelaşi lucru, întrucât nu se cere unui stat desăvârşit ca toţi cetăţenii să fie şi oameni (absolut) de treabă.

§4. Pe lângă aceasta, statul este alcătuit din elemente neasemănătoare, căci o fiinţă vie se compune din suflet şi corp, iar sufletul, din raţiune şi dorinţe, iar familia, din bărbat şi femeie, iar averea, din stăpân şi sclav; tot astfel, statul se alcătuieşte din toate acestea şi din alte elemente neasemenea şi din faptul acesta reiese în mod necesar că destoinicia tuturor cetăţenilor nu poate ti una şi aceeaşi, ca în cor: nu acelaşi rol îl are corifeul ca figuranţii.

§5. De ce virtutea cetăţeanului şi a omului de treabă f poate fi una şi aceeaşi, reiese clar de aici.

Dar este oare cineva care să poată reuni cea dintâi cu cea doua virtute în persoana sa? Da, este magistratul vrednic a gu^ care trebuie să fie totdeauna destoinic şi prudent, căci pruae, este mai puţin necesară omului politic decât virtutea. Asttel, că trebuie să se dea o educaţie specială oamenilor meniţi p guvernare; şi de fapt vedem pe fiii regilor că învaţă îndeos inutile s iEuripide, când zice: „La o parte cu talente, vrea să spună că există o pedagogie politică, tatuii» ^ virtutea bunului magistrat2 este aceeaşi cu a >a^bă (cinstit) şi dacă cineva îşi păstrează calitatea de ascuită de un superior, virtutea cetăţeanului ^^ identică cu aceea a omului cinstit.

Omul”1 de tr cetăţean c cetăţean c ^^ identică cu aceea a omului cinstit, fi numai virtutea unui oarecare cetăţean, pentru că

Aceasta vlrtutea cetăţenilor nu este identică cu aceea a magistratului care-l

— Aceasta era fără îndoială ideia lui lason3, când zicea guTar muri de foame dacă ar înceta să domnească, fiindcă nu învăţase să trăiască precum un simplu particular”.

‘ 87 Pe de altă parte, se laudă mult talentul cuiva de a şti să, e supună deopotrivă şi să guverneze şi trece drept virtutea supremă a cetăţeanului să ştie în acelaşi timp să guverneze şi să se supună. Dar dacă guvernarea trebuie să fie partea omului cinstit şi dacă a şti să se supună şi a şti să guverneze sunt calităţi necesare cetăţeanului, nu se poate spune desigur că ele sunt vrednice de laude cu totul egale. Trebuie să se recunoască aceste două lucruri: mai întâi, că cel care se supune şi cel care guvernează nu trebuie să înveţe amândoi aceleaşi lucruri şi, în al doilea rând, că cetăţeanul trebuie să aibă ambele talente, să se bucure de autoritate şi să se resemneze la supunere. Iată cum s-ar putea proba aceste două afirmaţii.

§8. Există o putere a stăpânului (asupra sclavului) şi, după cum am văzut4, ea se învârteşte în jurul trebuinţelor de rând ale

1; ea nu cere ca cel”ce porunceşte să fie capabil să lucreze el uşi, ci numai să ştie să se folosească de aceia care îl ascultă.

E treaba sclavului şi înţeleg prin rest munca necesară spre a >t serviciul casei. Felurile de sclavi sunt tot aşa de numeroa-

2 Cuv” ‘ S? °ase c”ntr~° piesă, Eol, care nu ni s-a păstrat.

Ţionar publi” „, „maglstrat” este luat în accepţiunea etimologică, de înalt func-grec. În ym^ mir» sţrativ, executiv, legislativ ori în justiţie, în statele roman şi acizii judiciar nana ^ sensul restrâns de autor al unei sentinţe, hotărâri ori i, asasinat în anul 375 a. Chr., când urzise un comcap. II, §21.

Se precum sunt şi deosebitele lor, meserii; s-ar putea rândui printre ei şi muncitorii manuali, care, cum arată şi numele lor, trăiesc din munca mâinilor lor. Printre muncitorii manuali trebuie să fie cuprinşi şi toţi lucrătorii meseriilor mecanice şi iată de ce: în câteva state din vechime, lucrătorii au fost înlăturaţi de la funcţiile publice, la care n-au putut ajunge decât în mijlocul exceselor demagogiei.

§9. Însă nici omul cinstit, nici omul de stat, nici cetăţeanul bun n-au nevoie, decât când pot găsi în ele folosul lor personal, să ştie toate lucrările acestea precum le cunosc oamenii meniţi supunerii, în stat nu mai e vorba nici de stăpân, nici de sclav: nu este decât o autoritate care se exercită cu privire la fiinţe libere şi egale din naştere. Aceasta este deci autoritatea politică, pentru care trebuie să se formeze viitorul magistrat, mai întâi supunându-se el însuşi, precum se învaţă a se comanda un detaşament de cavalerie fiind mai întâi simplu călăreţ, a fi general, executând ordinele unui general, a conduce o falangă sau un batalion, servind ca simplu soldat într-una ori celălalt. Deci în înţelesul acesta este drept a se susţine că singura şi adevărata şcoală a guvernării este supunerea1.

§10. Nu este mai puţin sigur că meritul autorităţii şi acela al supunerii sunt foarte deosebite, deşi cetăţeanul bun trebuie să reunească în persoana lui deopotrivă ştiinţa şi forţa ascultării şi guvernării şi deşi virtutea sa constă în a cunoaşte aceste două feţe ale puterii, care se aplică fiinţelor libere. Ele trebuie, de asemenea, să fie cunoscute şi de omul cinstit; dacă înţelepciunea şi dreptatea guvernării sunt altele decât înţelepciunea şi dreptatea supunerii – pentru că cetăţeanul rămâne liber, chiar când se supune – virtuţile cetăţeanului (de exemplu dreptatea sa) n-ar putea fi mereu aceleaşi; ele trebuie să-şi schimbe forma, după cum se supune ori guvernează. Astfel, curajul şi înţelepciunea este una la bărbat şi alta la femeie. Un om ar părea laş dacă n-ar fi viteaz decât ca o femeie vitează; o femeie ar părea guralivă dacă n-ar fi decât atât de tăcută pe cât trebuie să fie bărbatul care ştie

1. Unul din preceptele lui Solon.

Sa conducă. Astfel, în familie, rolurile bărbatului şi ale femeii sunt foarte opuse, datoria unuia fiind de a câştiga, iar a celeilalte de a conserva.

§11. Singura virtute specială a guvernării este prudenţa; cât despre celelalte, ele sunt în mod necesar un bun comun al celor care se supun şi al celor care guvernează. Prudenţa nu este câtuşi de puţin o virtute de supus; virtutea proprie a supusului este o dreaptă încredere în şeful său; cetăţeanul care se supune este ca fabricantul de fluiere; cetăţeanul care comandă este ca artistul care trebuie să se servească de instrument.

§12. Discuţia aceasta a avut deci drept obiect să se poată vedea până la ce punct virtutea politică şi virtutea particulară sunt identice ori deosebite, întru cât se’ confundă sau întru cât se depărtează una de alta.