CAPITOLUL III

ş 1. Mai rămâne încă o chestiune de rezolvat cu privire la cetăţean. Oare cineva nu este cetăţean decât în măsura în care poate lua parte la putere, ori trebuje să se pună şi meseriaşii în rândul cetăţenilor? Dacă se dă această calitate chiar unor oameni înlăturaţi de la puterea publică, atunci cetăţeanul nu mai are, în general, virtutea şi caracterul ce i-am atribuit, pentru că dintr-un meseriaş se face un cetăţean. Dar dacă se refuză calitatea aceasta meseriaşilor, care va fi locul lor în stat? Ei nu ţin desigur, nici de clasa străinilor, nici de a metecilor. Se poate spune, este adevărat, că nu este nimic ciudat în situaţia lor, deoarece nici sclavii, nici liberţii, nici ei nu ţin de clasele de care am vorbit.

§2. Dar este sigur că nu trebuie să ridicăm la rangul de cetăţeni pe toţi oamenii de care, totuşi, statul are nevoie. Astfel, copiii nu sunt cetăţeni precum sunt bărbaţii; aceştia sunt cetăţeni mtr-un mod absolut; copiii sunt pentru viitor cetăţeni, fără • ndoială, însă momentan sunt cetăţeni imperfecţi. Odinioară, în cateva state, meseriaşii erau ori sclavi, ori străini, iar în cele mai muue state tot aşa este şi astăzi. Dar Constituţia desăvârşită nu va admite niciodată pe meseriaş printre cetăţeni’. Dacă se vrea a se face un cetăţean şi din meseriaş, atunci virtutea cetăţeanului, astfel cum am definit-o, nu trebuie să se înţeleagă referitor la toţi oamenii cetăţii, nici chiar la aceia care nu sunt decât liberi; trebuie să se înţeleagă numai cu privire la aceia care nu trebuie să muncească spre a trăi.

§3. A munci pentru lucrurile necesare vieţii pentru persoana unui om înseamnă a fi sclav; a munci pentru public înseamnă a fi lucrător şi ziler2. Este de ajuns a acorda acestor fapte cea mai mică atenţie pentru ca chestiunea să fie foarte clară, de îndată ce o punem astfel. Într-adevăr, Constituţiile fiind deosebite şi speciile de cetăţeni vor fi deosebite; şi aceasta mai cu seamă cu privire la cetăţean ca supus. Prin urmare, în cutare Constituţie, lucrătorul şi zilerul vor fi în mod necesar cetăţeni. În alta, ei nu ar putea fi în nici un chip. De exemplu, în statul pe care îl numim aristocratic, unde cinstea funcţiilor publice se împarte virtuţii şi consideraţiei, căci învăţarea virtuţii nu se potriveşte cu o viaţă de meseriaş şi de muncitor manual.

§4. În oligarhii, zilerul nu poate fi cetăţean, fiindcă magistraturile nu le pot ocupa decât oamenii bogaţi; dar meseriaşul poate să fie, pentru că mulţi meseriaşi se îmbogăţesc şi ei. În Teba, legea înlătura de la orice funcţie pe oricine nu părăsise comerţul de mai mult de zece ani. Multe state au primit pe anumiţi străini în rândul cetăţenilor, iar în unele democraţii, cel născut dintr-o cetăţeană este cetăţean.

§5. S-au făcut de asemenea legi pentru admiterea bastarzilor; însă numai din cauza rarităţii adevăraţilor cetăţeni devin cetăţeni aceştia, fiindcă lipsa de oameni (oligantropia) ^ a pricinuit aceste legi. Când, dimpotrivă, oamenii se înmulţesc, se elimină mai întâi cetăţenii născuţi dintr-un tată şi dintr-o mamă

1. Această teorie, care astăzi ni se pare falsă, decurge din principiul statornicit mai sus (cartea II, cap. VI, §2) cu privire la timpul liber necesar cetăţeanului.

2. Ziler = lucrător cu ziua.

3. Oligantropia a stins toate republicile antice. Aceasta s-a simţit mai mult în Sparta. Vezi mai sus, cartea II, cap. VI, §12. Statele antice n-aveau decât un singur mijloc de a supravieţui: refacerea populaţiei prin admiterea sclavilor în societate. Ele au preferat să moară (Barthelemy-Saint-Hilaire).

Sclavi, apoi aceia care sunt cetăţeni numai din partea femeilor şi, în fme> sunt; făcuţi cetăţeni numai aceia născuţi din amândoi părinţii cetăţeni.

§6. Că sunt mai multe specii de cetăţean, este vădit; şi se numeşte – cu cea mai mare dreptate – cetăţean acela care ia parte la puterile publice; astfel, Homer a făcut (pe Achile) să zică: „Tratatu-m-au ca pe un străin dispreţuit., căci este ca şi un metec cel ce nu participă la magistraturi şi pretutindeni unde se ascund diferenţele acestea, sunt făcute numai cu scopul să înşele pe cei ce au numai domiciliul (în cetate).

§7. Astfel, din cercetarea dacă este aceeaşi ori alta virtutea omului cinstit şi a cetăţeanului bun reiese clar din cele spuse că, în anumite state, omul cinstit şi cetăţeanul bun nu sunt decât unul şi acelaşi, pe când în alte state se deosebesc, şi, în sfârşit, că nu toată lumea este cetăţean, ci că această calitate aparţine numai omului politic, care este capabil, fie singur, fie prin alţii, să îngrijească de afacerile publice.