CAPITOLUL V

§1. Guvernământul şi Constituţia fiind lucruri identice, iar guvernământul fiind puterea suverană a cetăţii, trebuie în chip necondiţionat ca această putere să se compună ori dintr-un singur individ1 sau dintr-o minoritate, ori, în sfârşit, din masa cetăţenilor. Când unul singur, minoritatea sau majoritatea guvernează în interesul general, Constituţia este în mod necesar pură; când ei guvernează în interesul lor propriu sau în interesul unuia, în interesul minorităţii ori în interesul mulţimii, Constituţia este deviată de la scopul său, pentru că din două lucruri, unul: ori membrii asociaţiei nu sunt într-adevăr cetăţeni, ori, dacă sunt, ei trebuie să aibă partea lor din folosul obştesc.

§2. Când monarhia sau guvernământul unuia singur are drept obiect interesul general, se numeşte, vulgar, regalitate. Cu aceeaşi condiţie, guvernământul minorităţii, dacă nu este redusă la o singură persoană, este aristocraţie, numită astfel fie pentru că puterea este în mâna celor mai buni, fie pentru că scopul ei este cel mai mare bine al statului şi al asociaţilor. În sfârşit, când majoritatea guvernează în sensul interesului general, guvernul primeşte ca nume special numele generic al tuturor guvernămintelor şi se numeşte republică (politie).

§3. Aceste deosebiri de nume sunt foarte juste. O virtute superioară se poate găsi la un individ sau la o minoritate, însă la o majoritate mai greu, afară numai de virtutea războinică, ce se manifestă mai ales în mase şi de aceea, în acest fel de stat, clasa cea mai puternică este clasa războinică, iar toţi cei cu arme sunt cetăţeni.

§4. Deviaţiile2 acestor Constituţii clasice sunt tirania, a regalităţii, oligarhia, a aristocraţiei şi demagogia, a republicii.

1. Diviziunea aceasta nu e a lui Aristotel. Se găseşte în Herodot, Thalia, cap. LXXX şi urm. Şi Platon o admite. Republica, cartea I, pag. 338 d.

2. Polibiu, cartea VI, pag. 629, Platon, Republica, cartea VIII, pag. 544 c. Am tradus termenul Sr^otcpcma cu demagogia de câte ori Aristotel ia acest cuvânt în sens peiorativ, ca aici. În limba română, cuvântul democraţie este lipsit de orice

Tirania este o monarhie în folosul monarhului, oligarhia, în intere-ul celor bogaţi, iar demagogia, în interesul săracilor. Nici una dintre aceste forme de guvernământ nu are în vedere binele obştesc

Trebuie să ne oprim câteva momente spre a nota bine deosebirea fiecăruia dintre aceste trei guvernăminte, căci chestiunea prezintă dificultăţi. Când se observă lucrul în mod filozofic şi când nu se mărgineşte cineva numai la faptul practic, trebuie să nu se omită nici un amănunt şi nici să fie nesocotit vreunul, ci să se arate toate în lumina lor adevărată, orice metodă am întrebuinţa.

§5. Tirania, cum am mai spus, este guvernământul unuia singur ce domneşte ca un stăpân peste asociaţia politică; oligarhia este dominarea politică a bogaţilor; demagogia, din contră, dominarea săracilor, cu înlăturarea bogaţilor. Prima dificultate se iveşte când luăm în considerare aceste limitări: dacă majoritatea stăpână a statului este alcătuită din bogaţi, atunci guvernământul majorităţii se numeşte democraţie? Şi reciproc, dacă, din întâmplare, săracii, în minoritate faţă de bogaţi, sunt cu toate acestea, graţie superiorităţii forţei lor, stăpâni ai statului, atunci guvernământul minorităţii trebuie să se numească oligarhie? În aceste cazuri, definiţiile pe care le-am dat devin inexacte.

§6. Şi nu se rezolvă această dificultate nici chiar reunind ideile de bogăţie şi minoritate, acelora de mizerie şi majoritate şi păstrând numele de oligarhie guvernământului în care bogaţii în minoritate ocupă funcţiile şi acela de demagogie pentru statul în care săracii în majoritate au suveranitatea. Pentru că aceasta ar prezenta o altă dificultate. Căci cum să clasificăm aceste două forme de Constituţie pe care le-am presupus: una în care bogaţii formează majoritatea, cealaltă în care săracii formează minorinuanţă defavorabilă şi n-ar fi redat sensul textului. Tot astfel, Aristotel ia mtotdeauna cuvântul „popor” în sensul părţii celei mai numeroase şi sărace a cetăţenilor, a corpului politic. Ori de câte ori se va întâlni vorba aceasta, trebuie să se înţeleagă nu totalitatea sau majoritatea naţiunii, ceea ce ar cuprinde şi pe sclavi, 1 numai clasa cea din urmă a corpului politic. Aceeaşi diviziune a formelor de guvernământ o face şi Platon în Legile, cartea VIII, pag. 832, unde vorbeşte desprt Cele trei guvernăminte rele, cărora le dă aceleaşi nume, cu adăugarea că sunt nui mult facţiuni constituite.

Tatea, suverani şi unii şi ceilalţi ai statului? Afară numai dacă nu r. mnva oarecare alte forme politice n-au fost omise din enumerarea noastră.

§7. Însă raţiunea ne spune îndeajuns că dominaţia minorităţii şi aceea a majorităţii sunt lucruri cu totul accidentale, prima în oligarhii, a doua în democraţii, fiindcă bogaţii formează pretutindeni minoritatea, după cum săracii formează pretutindeni majoritatea. Astfel, deosebirile arătate mai sus nu sunt adevărate dificultăţi. Ceea ce distinge în mod esenţial democraţia de oligarhie este sărăcia şi bogăţia; şi oriunde puterea este în mâna bogaţilor, majoritate ori minoritate, este o oligarhie; oriunde este în mâna săracilor, este demagogie. Însă nu este mai puţin adevărat, o repet, că îndeobşte se îmbogăţesc puţini, pe când, din contră, toţi trebuie să se bucure de libertate; însă bogăţia şi libertatea sunt baza pe care şi unii şi alţii pretind să guverneze.

§8. Să vedem mai întâi care sunt din ambele părţi limitele ce se trag oligarhiei şi demagogiei şi ce este dreptul oligarhic şi cel democratic. Amândouă se apropie într-adevăr de oarecare dreptate, însă numai până la un anumit grad, dar nu de dreptul absolut, pe care nu-l stabilesc nici unii, nici alţii. Astfel, egalitatea pare a fi dreptul comun şi fără îndoială ea este, însă nu pentru toţi, ci numai între egali; şi tot astfel cu privire la inegalitate; ea este desigur un drept, nu pentru toţi, ci pentru indivizi inegali între ei; însă ei nu ţin seamă de persoane şi judecă greşit. Cauza acestui lucru este că ei judecă despre propriile lor interese; şi sunt de obicei judecători răi aceia angajaţi în propriile lor procese.

§9. Dreptul restrâns la câţiva putându-se aplica la lucruri tot ca şi la persoane, cum am spus în Etică1, ambele părţi sunt înţelese cu privire la chestiunea în ce constă egalitatea lucrurilor, însă nu cu privire la egalitatea persoanelor, mai cu seamă din cauza amintită, anume că cineva este judecător rău în propriul său proces şi apoi ca urmare a faptului că amândoi exprimă numai o anumită porţiune a dreptului, dar cred că exprimă dreptul absolut: pe de o parte, superiori într-o privinţă, în avere spre exemplu, ei se cred superiori în toate; de cealaltă parte, egali într-o privinţă, în 1 Etica, cartea V, cap. V.

M\par libertate, spre exemplu, se cred absolut egali. De amândouă nărtile se nesocoteşte lucrul de căpetenie.

§10. Dacă asociaţia politică nu s-ar alcătui într-adevăr decât ţnbogăţiilor, partea asociaţilor ar fi în stat în proporţie directă cu averile lor, iar partizanii oligarhiei ar avea atunci deplini dreptate; căci n-ar fi drept ca asociatul care n-a pus decât o mină1 la o sută să aibă ca şi acela care ar fi adus tot restul, adică aceeaşi parte fie din capital, fie din veniturile lui.

§11. Dar asociaţia politică nu are drept scop numai existenţa materială a asociaţilor, ci şi fericirea şi virtutea lor, altminteri ea s-ar putea întemeia între sclavi sau între alte fiinţe decât oamenii, care totuşi nu o pot întemeia, nefiind capabili de fericire şi discernământ. Asociaţia politică nu are ca obiect nici alianţa ofensivă şi defensivă între indivizi, nici legăturile lor mutuale, nici serviciile pe care şi le pot face; căci atunci etruscii2 şi cartaginezii şi toate popoarele legate prin tratate de comerţ ar trebui să fie considerate ca cetăţeni ai unuia şi aceluiaşi stat, mulţumită convenţiilor lor cu privire la import, la siguranţa individuală, la cazurile de războaie comune. Ei au de altminteri, fiecare, magistraţi separaţi, fără un magistrat comun pentru toate aceste relaţii, cu totul nepăsători faţă de moralitatea aliaţilor lor, oricât de nedrepţi şi răi ar fi cei care sunt cuprinşi în aceste tratate şi cu grijă numai să nu-şi facă vreo nedreptate ori vreo pagubă unul altuia. Dar fiindcă cei ce au în vedere nişte legi bune se interesează mai ales de virtutea şi corupţia politică, este clar că virtutea este prima grijă a unui stat care merită calitatea aceasta şi care nu este un stat numai cu numele. Altminteri, asociaţia politică este ca o alianţă militară de popoare depărtate, deosebindu-se numai prin teritoriile lor; legea, din acest moment, este o simplă convenţie; şi cum a zis sofistul Lycophron3: „Ea nu este decât o garanţie a drepturilor individuale, fără nici o înrâurire asupra moralităţii şi justiţiei Personale a cetăţenilor”.

^Osută de drahme.

* Aristotel zice „tyrrhenienii”, adică etruscii.

* Aristotel îl citează de mai multe ori pe Lycophron în Retorica, cartea III, p’ ‘fti §1 şi în Respingerea sofiştilor, cap. XV, §16.

§12. Proba acestui lucru este uşoară. Să se reunească în gând diferitele localităţi şi să se împrejmuiască cu un singur zid egara şi Corintul; desigur, prin faptul acesta nu se va fi făcut un singur stat din întinderea aceasta vastă, chiar dacă am presupune că toţi cei ce o locuiesc au făcut căsătorii între ei, legătură care trece drept cea mai însemnată a asociaţiei civile. Ori să se presupună nişte oameni izolaţi unii de alţii, totuşi atât de apropiaţi încât să poată păstra posibilitatea comunicărilor între ei; să ie atribuim legi comune cu privire la justiţia mutuală ce trebuie respectată în relaţiile comerciale, unii fiind dulgheri, alţii plugari, cizmari etc, în număr de zece mii, de exemplu; dacă legăturile lor nu sunt altele decât acelea ale schimbului şi alianţei de război, atunci ei nu vor forma o cetate (stat).

§13. Şi pentru ce? Totuşi, aici nu s-ar putea zice că legăturile asociaţiei nu sunt aşa de strânse. Adevărul este că, acolo unde asociaţia este astfel încât fiecare nu vede statul decât în propria sa casă, acolo unde unirea nu este decât o ligă împotriva violenţei, nu este cetate, dacă privim mai de aproape; relaţiile unirii nu sunt decât acelea ale indivizilor izolaţi. Deci, evident, cetatea nu constă în comunitatea domiciliului, nici în apărarea drepturilor individuale, nici în legăturile de comerţ şi de schimb; aceste condiţii preliminare sunt desigur necesare pentru ca cetatea să existe, dar chiar când ele se reunesc toate, cetatea (statul) nu există încă. Cetatea (statul) este asociaţia fericirii şi a virtuţii pentru familii şi pentru deosebitele clase de locuitori, în vederea unui trai complet care să fie şi independent.

§14. Cu toate acestea, nu s-ar putea ajunge la un asemenea rezultat fără comunitatea domiciliului şi fără ajutorul căsătoriilor şi tocmai aceasta a dat naştere, înăuntrul statelor, legăturilor de familie, frăţiilor, sacrificiilor publice şi serbărilor care reunesc pe cetăţeni. Izvorul tuturor acestor instituţii este prietenia, sentiment care împinge pe om să prefere viaţa în comun; scopul statului este fericirea cetăţenilor, iar toate aceste instituţii nu tind decât să o asigure. Statul este aşadar o reuniune de familii întocmite în sate în vederea unei vieţi depline şi suficiente sieşi. Deci asociaţia politică are desigur drept scop virtutea şi fericirea indivizilor, iar nll viaţa comună.

§15. Aceia care contribuie mai mult la acest fel de asociaţie urmează că au o parte mai mare decât aceia care, egali sau superiori ca libertate, ca naştere, au cu toate acestea mai puţină virtute politică, o parte mai mare decât aceia care-l întrec în ce priveşte averea, dar sunt mai prejos totuşi ca merit.

Se poate încheia de aici că este evident că bogaţii şi săracii, în opiniile lor aşa de opuse cu privire la stat, n-au descoperit şi unii şi alţii, decât numai o parte a adevărului şi a dreptăţii.