CAPITOLUL VI

§1. Acum se pune întrebarea: cui trebuie să aparţină suveranitatea în stat? Ori mulţimii, ori bogaţilor, ori celor destoinici, ori unui singur individ superior, ori unui tiran; fiecare din ipotezele acestea are însă dificultatea sa. Căci cum – săracii, pentru că sunt majoritatea, să-şi împartă avuţiile bogaţilor? Şi nu va fi aceasta o nedreptate? Fiindcă, pe Zeus, ceea ce decide suveranul este ceva drept! Atunci ce trebuie să se numească o nedreptate extremă? Dar după ce se va împărţi totul, dacă o a doua majoritate îşi împarte din nou bunurile minorităţii, statul evident se va nimici. Şi cu toate acestea, virtutea nu ruinează pe acela în fiinţa căruia se Sflă; dreptatea nu este o otravă pentru stat. Atunci evident că nici legea aceasta nu este ceva drept.

§2. Pe baza aceluiaşi principiu, tot ce va fi făcut tiranul va fi în mod necesar drept; el se va servi de forţă pentru că va fi cel mai tare, după cum şi mulţimea faţă de bogaţi. Dacă puterea va aparţine de drept minorităţii, bogaţilor, apoi dacă şi aceştia fac un acelaşi fapt şi jefuiesc poporul şi-l iau averea sa, să fie oare aceasta o faptă dreaptă? Atunci şi celelalte ar fi tot aşa de drepte. Aşadar, e clar că procedeele acestea nu sunt decât crime şi nedreptăţi.

§3. Trebuie oare să se încredinţeze oamenilor destoinici suveranitatea absolută a tuturor afacerilor? Aceasta înseamnă a miosi toate clasele înlăturate de la funcţiile publice; funcţiile Publice sunt adevărate onoruri şi perpetuitatea puterii în mâna câtorva cetăţeni desconsideră în mod necesar pe toţi ceilalţi. Este oare mai bine a da puterea unuia singur, omului superior? Dar aceasta ar fi ceva şi mai oligarhic, iar cei fără onoarea cetăţenească ar fi şi mai mulţi. Ar putea zice cineva că este o greşeală gravă să se dea puterea suverană oamenilor al căror suflet este supus prefacerilor patimilor. Ei bine, se va zice: legea să fie suverană, fie ea oligarhică sau democratică; se vor înlătura măcar atunci toate greutăţile? Câtuşi de puţin; aceleaşi primejdii de care am vorbit mai sus vor exista totdeauna.

§4. Dar despre aceste chestiuni vom mai vorbi în altă parte’.

A da suveranitatea în mâna mulţimii în loc să fie dată oamenilor destoinici, care sunt totdeauna în minoritate, poate părea o soluţie dreaptă şi adevărată a chestiunii, deşi nu descurcă încă toate dificultăţile. Se poate admite într-adevăr că majoritatea – compusă din membri, fiecare luat în parte2 neînsemnat – este cu toate acestea mai presus de oamenii superiori, dacă nu individual, cel puţin în masă, după cum un ospăţ cu participarea tuturor este mai îmbelşugat decât unul pe care l-a plătit o singură persoană. În această mulţime, fiecare individ are partea sa de virtute, de înţelepciune şi reunindu-se toţi, formează, se poate spune, un singur om cu mâini, picioare, simţuri nenumărate, un moral şi o inteligenţă în proporţie. Astfel, publicul judecă foarte bine şi lucrările de muzică şi ale poeţilor, anume unul o parte, unul alta şi toţi împreună întregul.

§5. Numai prin aceasta oamenii destoinici luaţi individual se deosebesc de mulţime, ca cei frumoşi de cei nefrumoşi, după cum un tablou frumos se deosebeşte de aceeaşi parte din natură prin compoziţia într-o unitate a trăsăturilor frumoase risipite aiurea; observând apoi lucrul, se poate găsi ceva şi mai frumos ca tabloul: la unul un ochi (mai frumos), la altul altă parte. Nu voi afirma că

1. Vezi mai jos, cap. X, §4.

2, Aristotel expune aici drepturile majorităţii tot aşa de convins cum ar face-o un democrat din zilele noastre. Vezi mai jos, cap. X, §5, o repetare a acestora. Montesquieu găseşte poporul incapabil de a lua hotărâri de iniţiativă, deşi e plin de discernământ; acesta e motivul pentru care «1 preferă sistemul reprezentativ. Vezi L’Esprit des Lois, cartea II, cap. II şi cartea XI, cap. VI, pag. 15 (Barthelemy-Saint-Hilaire).

Aceasta este, la orice mulţime, în orice adunare mare, deosebirea statornică a majorităţii de numărul mic al oamenilor destoinici; şi desigur, s-ar putea spune mai degrabă, fără teamă de a ne înşela, că în multe cazuri o deosebire de felul acesta este cu neputinţă, căci atunci s-ar împinge comparaţia până la animale: şi în ce măsură, întrebăm noi, oamenii se deosebesc de anumite animale? Însă dacă o restrângem la o mulţime dată, aserţiunea poate fi perfect adevărată.

§6. Aceste consideraţii răspund la întâia noastră chestiune cu privire la suveran şi la următoarea, care este strâns legată de ea: la care obiecte trebuie să se întindă suveranitatea oamenilor liberi şi a masei cetăţenilor? Înţeleg prin masa cetăţenilor pe toţi oamenii cu o avere şi cu un merit obişnuit. Este o primejdie a le încredinţa magistraturile importante; din lipsă de echitate şi de înţelepciune, ei vor fi nedrepţi câteodată, iar alteori vor face greşeli. A-l înlătura din toate funcţiile este ceva foarte primejdios. Un stat în care sunt atâţia săraci înlăturaţi de la onorurile publice numără în mod necesar în sânul său tot atâţia duşmani. Însă li se poate lăsa dreptul de a delibera cu privire la afacerile publice şi dreptul de a judeca.

§7. Aşa, Solon şi alţi câţiva legiuitori le-au acordat alegerea şi cenzura magistraţilor, însă nu le-au recunoscut funcţiile individuale. Când sunt adunaţi, masa lor simte totdeauna lucrurile cu o înţelegere îndestulătoare şi, reunită cu oamenii destoinici, ea serveşte statul, după cum o hrană nu tocmai aleasă, amestecată cu anumite alimente mai alese, dau prin amestecul lor o cantitate de hrană mai mare şi mai hrănitoare. Însă indivizii luaţi în parte sunt incapabili de a chibzui.

§8. Acestui principiu politic i se poate face o primă obiecţie punându-se întrebarea dacă, atunci când este vorba de a judeca meritul unui tratament medical, nu trebuie chemat acela care la nevoie ar fi în stare să-l vindece pe bolnav de durerea de care suferă, adică pe medic; şi adaug că acest raţionament se poate aplica tuturor celorlalte arte, în toate cazurile unde experienţa joacă rolul de căpetenie, astfel că precum medicul poate fi apreciat numai de câtre medici, tot astfel şi orice specialist, numai de către cei asemenea lui. Medic înseamnă în acelaşi timp acela care’executâ reţeta, acela care o prescrie şi omul învăţat în ştiinţă. Toate artele se poate zice, au diviziuni asemănătoare şi se dă dreptul de a aprecia atât ştiinţei teoretice, cât şi învăţăturii practice.

§9. Alegerea magistraţilor încredinţată mulţimii poate fi criticată în acelaşi mod. Se va zice că numai aceia care ştiu să facă lucrul au destulă pricepere să aleagă bine. Este treaba geometrului să-l aleagă pe geometri, a pilotului să-l aleagă pe piloţi; căci dacă în oarecare lucruri, în oarecare arte, cineva poate lucra fără să fi făcut ucenicie, nu va lucra desigur mai bine ca specialiştii. Deci, pentru acelaşi motiv, nu trebuie să lăsăm în seama mulţimii nici dreptul de a alege magistraţi, nici dreptul de a Ie cere socoteală.

§10. Dar poate că această obiecţie nu este tocmai dreaptă, pentru motivele de mai sus’, decât dacă nu presupunem o mulţime cu totul decăzută. În mod individual, oamenii – o recunosc – vor judeca mai puţin bine decât învăţaţii; însă toţi împreună ori vor preţui mai mult, ori nu vor fi mai prejos. Din o sumedenie de pricini, meşteşugarul nu este nici singurul, nici cel mai bun judecător, în toate cazurile în care se pot cunoaşte bine lucrările sale fără a mânui meşteşugul său. O casă2, bunăoară, poate fi criticată de acela care a construit-o, însă ea va fi şi mai bine criticată de cel ce o locuieşte, iar acesta este capul familiei. Aşa şi cârmaciul corăbiei se va pricepe mai bine în materie de-cârme decât dulgherul; iar apoi, oaspetele este cel care preţuieşte ospăţul, nu bucătarul. Aceste consideraţii par a fi de ajuns spre a înlătura obiecţia aceasta dintâi.

§11. Iată o alta legată de ea: nu prea e cuminte, se va zice, să dai mulţimii fără merite o putere mai mare decât cetăţenilor destoinici. Nimic nu e mai presus de acest drept de alegere şi de cenzură pe care multe state, cum am spus-o3, l-au acordat claselor de jos şi pe care ele îl exercită în mod suveran în adunarea publică. Această adunare, Senatul şi tribunalele sunt accesibile

1. Vezi mai sus, cap. VI, §5. Machiavelli (Disc. de Tit Liviu, cartea III, cap XIV) este de aceeaşi părere cu privire la aptitudinea politică a majorităţii în a-l alege pe magistraţi. Montesquieu, de asemenea (L’Espril des Lois, cartea II. Cap. II).

2. Vezi Platon, Republica, cartea X, pag. 601.

3. Vezi mai sus, §7.

T’uror cetăţenilor de orice vârstă la un cens neînsemnat; în elaşi timp, se cer, pentru funcţiile de şef al tezaurului, de neral şi pentru celelalte magistraturi importante, condiţii de cens foarte ridicate.

§12. Răspunsul la această a doua obiecţie nu este mai anevoios. Lucrurile sunt poate foarte bine aşa cum sunt. Nu individul -judecător, senator, membru al adunării publice -pronunţă în mod suveran, ci tribunalul, Senatul, poporul, din care individul acesta este numai o fracţiune foarte mică, în atribuţiunea sa întreită de senator, de judecător sau de membru al adunării obşteşti. Din acest punct de vedere, este drept ca mulţimea să se bucure de o putere mai întinsă, căci ea este aceea care alcătuieşte poporul, Senatul şi tribunalul. Censul’ pe care-l are masa întreagă îl întrece pe acela pe care-l au în parte şi în minoritatea lor toţi cei ce fac slujbe înalte.

§13, De altfel nu mă voi mai întinde cu privire la subiectul acesta. Însă cât priveşte chestiunea dintâi, pe care ne-am pus-o relativ la persoana suveranului, urmarea cea mai vădită ce decurge din discuţia noastră este că suveranitatea trebuie să aibă legile bazate pe raţiune1 şi că magistratul, unic ori multiplu, nu trebuie să fie suveran decât acolo unde legea n-a putut dispune nimic, fiindcă este imposibil a preciza toate amănuntele în reguli generale. Nu am desluşit încă ce trebuie să fie legile bazate pe raţiune şi chestiunea noastră dintâi rămâne întreagă. Voi spune numai că în chip necesar legile se orientează după Constituţii; sunt rele ori bune, drepte ori nedrepte, după cum sunt şi cele din urmă. Este evident că legile, trebuind să se refere la stat, sunt bune în formele de guvernământ pure şi vicioase în formele de guvernământ corupte.

‘ Cu alte cuvinte, suveranitatea raţiunii. Platon, de la care Aristotel ia o parte a acestor teorii, conchide în mod contrar şi preferă puterea unui şef destoinic, ^eleia legii. Vezi Politicul, cap. 33.