CAPITOLUL VII

§1. Toate ştiinţele şi toate artele au un bine ca scop1 şi cel dintâi dintre bunuri trebuie să fie obiectul suprem al celei mai înalte dintre toate ştiinţele; or ştiinţa aceasta este politica. Binele în politică este justiţia; cu alte cuvinte, utilitatea’ generală. Se crede îndeobşte că justiţia este un fel de egalitate; şi aici, părerea obişnuită este, până la un punct, de acord cu principiile filozofice pe baza cărora am întemeiat morala2. Mai sunt de acord şi cu privire la natura justiţiei şi cu privire la fiinţele cărora li se aplică, precum şi că egalitatea trebuie să fie între egali; rămâne de hotărât la ce se aplică egalitatea şi la ce se aplică inegalitatea, chestiuni anevoioase care constituie filozofia politică.

§2. Se va susţine poate că puterea politică trebuie să se împartă în mod inegal, potrivit superiorităţii meritelor, chiar dacă toate celelalte calităţi ar fi egale şi chiar dacă cetăţenii ar fi cu totul asemănători şi că drepturile şi consideraţia trebuie să fie diferite când indivizii se deosebesc. Dar dacă acest principiu este adevărat, chiar frăgezimea obrazului, mărimea staturii sau altă superioritate, oricare ar fi, ar putea să dea drept la o mai mare putere politică, însă neadevărul este vădit aici, iar câteva comparaţii din alte ştiinţe şi arte o vor proba îndeajuns. Dacă s-ar împărţi flaute unor artişti egali între ei, ca unora ce se îndeletnicesc toţi cu aceeaşi artă, nu se vor da cele mai bune instrumente celor mai nobili, pentru că nobleţea lor nu-l face mai destoinici a cânta din flaut, ci va trebui să se dea instrumentul cel mai desăvârşit artistului care va şti să se servească mai bine de el.

§3. Dacă raţionamentul nu este destul de clar, să-l întindem ceva mai departe. Fie un om foarte dibaci în arta flautului, însă mult mai puţin distins ca naştere şi frumuseţe, calităţi care, considerate fiecare în parte, sunt, să zicem, mult mai preţioase ca talentul de a cânta din flaut, iar în aceste două privinţe, nobleţe şi frumuseţe, rivalii săi îl întrec cu mult mai mult decât îi întrece el ca flautist; susţin că numai lui trebuie să i se dea instrumentul cel

1. Vezi cartea I, cap. I, ş 1.

2. Vezi Etica nicomahică, cartea V, cap. V.

Ai bun. Altminteri ar însemna că execuţia muzicală se foloseşte uit de superiorităţile de naştere şi avere, însă aceste avantaje nu-l pot da nici cel mai mic progres.

§4. Conform acestui raţionament fals, un avantaj oarecare ar outea să se compare cu oricare altul. Pentru că talia cutărui om va fi mai mare decât a altuia, ar urma că, în regulă generală, talia ar putea fi pusă în balanţă cu averea şi libertatea. Astfel, dacă unul este mai distins prin talie decât altul prin virtutea sa, se pune talia, îndeobşte, mult mai presus decât virtutea şi astfel calităţile cele mai neasemenea se vor putea pune la acelaşi nivel; căci dacă talia în oarecare grad poate întrece cutare altă calitate în oarecare grad, este clar că va fi de ajuns să se proportioneze gradele (ca să se ajungă la superioritatea absolută).

§5. Dar fiindcă este cu totul imposibil acest lucru, este clar că nimeni nu pretinde câtuşi de puţin ca în materie de drepturi politice să se împartă puterea potrivit oricărei specii de inegalitate. Faptul că unii sunt buni la alergat iar alţii înceţi nu e un motiv ca în politică să aibă unii mai mult, iar ceilalţi mai puţin; numai la jocurile gimnice, diferenţele acestea se vor preţui după talentul lor adevărat. Aici, în mod necesar, nu trebuie să se compare decât calităţile ce contribuie la formarea statului. Astfel, au dreptate oamenii să acorde o distincţie particulară nobleţii, libertăţii, averii, căci indivizii liberi şi cetăţenii care posedă censul legal1, sunt membri ai statului; şi n-ar mai fi stat dacă toţi ar fi săraci şi nici dacă toţi ar fi sclavi.

§6. Dar la aceste prime elemente trebuie a se adăuga alte două: justiţia şi vitejia războinică, de care statul de asemenea nu se poate lipsi; căci dacă cea dintâi este necesară fiinţării sale, cealaltă este necesară prosperităţii sale. Toate aceste elemente ori cel puţin cele mai multe dintre ele pot să reclame pe bună dreptate cinstea de a constitui existenţa cetăţii; însă, o repet, cum am spus Ş’ mai sus2, se cuvine numai ştiinţei şi virtuţii dreptul de a-şi atribui fericirea aceasta.

‘ Censul era venitul net după care erau clasificaţi cetăţenii. Dar grecii cunoscut niciodată un sistem de impozite regulate şi permanente ca al nostru. 2-Vezi mai sus, cap. V, §14.

— Au §7. Pe lângă aceasta, deoarece egalitatea lnega completă sunt nedrepte între indivizi care nu sunt egal1 1|; atea decât într-o singură privinţă, toate Constituţiile în car e8alitate.

Şi inegalitatea sunt întemeiate pe baze de felul acesta su – A i 1 în mod necesar corupte. Am spus mai sus1 că toţi cetăţenii ai binecuvântate să-şi atribuie drepturi, însă n-au temei să-si drepturi absolute: bogaţii, pentru că ei posedă o parte mai I a teritoriului comun al cetăţii şi pentru că au de obicei mo-credit în tranzacţiile comerciale; nobilii şi oamenii liberi foarte înrudite una cu alta, pentru că nobleţea dă cetăţeni mai decât nenobilii şi fiindcă nobleţea este stimată la toate popoar 1 şi pe lângă aceasta, fiindcă descendenţii virtuoşi trebuie să aibă după câte se pare, strămoşi virtuoşi; căci nobleţea este un merit (moştenit) din neam.

§8. Desigur, virtutea poate, după părerea noastră, să ridice glasul cu nu mai puţină dreptate: virtutea socială este justiţia, iar toate celelalte urmează în mod necesar ca consecinţe ale ei. În fine, majoritatea are şi ea pretenţii pe care le poate opune celor ale minorităţii, căci majoritatea luată în întregimea ei este mai puternică, mai bogată şi mai bună decât cei puţini.

§9. Să presupunem deci, într-un singur stat, o reunire a oamenilor capabili, nobili şi bogaţi de o parte, iar de alta o mulţime căreia i se pot da drepturi politice; va putea cineva să decidă fără şovăire cui trebuie să-l aparţină suveranitatea? Ori mai este posibilă o îndoială? În fiecare din Constituţiile pe care le-am enumerat mai sus, chestiunea de a şti cine trebuie să comande nu este supusă nici unei controverse, căci deosebirea lor se bazea tocmai pe aceea a suveranului. Într-o parte, suveranitatea aparţin bogaţilor, dincolo, cetăţenilor aleşi şi aşa mai departe. Să v< totuşi ce este de făcut când toate aceste elemente coexistă.

§10. Presupunând că minoritatea oamenilor de bine e^ foarte slabă, cum se va putea decide în privinţa ei? Se va ţm seamă dacă, cu toată neînsemnătatea sa, totuşi es _^ îndestulătoare spre a guverna statul, ori chiar să formeze -cetate completă? Dar atunci se înfăţişează o obiecţie,

1. Vezi mai sus, cap. V, §§3 şi 4.

Deop° trivă care contra tuturor pretendenţilor la puterea poli-‘ă răstoarnă toate temeiurile celor care cer un drept cuvenit averii lor, ca şi ale acelora care autoritatea ca P* al naşterii lor. Adoptând principiul pe care-l 0 cer ca pe în pretinsa suveranitate ar trebui, evident, să invocă pentru ^^ J fi singur mai bogat decât toţi ceilalţi îm-revină ac. E’U’^sCemeriea Cel mai nobil prin naşterea sa i-ar învinge preună; eî care n-ar invoca decât libertatea lor.

I Aceeaşi obiecţie cu totul asemănătoare contra arisi care se întemeiază pe virtute; căci dacă cutare cetăţean ‘uperior în virtute tuturor membrilor guvernământului,

Lai ei înşişi vrednici de stimă, acelaşi principiu îi va conferi fermitatea. Aceeaşi obiecţie şi contra suveranităţii mulţimii, bazată pe superioritatea forţei sale faţă de minoritate; căci dacă un individ, din întâmplare, sau câţiva inşi totuşi mai puţin numeroşi decât majoritatea sunt mai tari decât ea, suveranitatea le va aparţinea mai curând lor decât mulţimii.

§12. Toate acestea par să arate clar că nu este justiţie completă în nici una dintre prerogativele în numele cărora fiecare reclamă puterea pentru sine şi aservirea pentru ceilalţi. La pretenţiile celor care cer autoritatea pe baza meritului ori averii lor, mulţimea ar putea să opună raţiuni temeinice. Într-adevăr, nu se opune nimic ca ea să fie mai bogată şi mai virtuoasă decât aritatea, nu fiecare ins în parte, ci în masă. Aceasta răspunde obiecţie ce se pune şi care se repetă adesea ca foarte gravă: se >ă dacă în cazul pe care l-am presupus1, legiuitorul care

1 introducă legi perfect juste trebuie să aibă în vedere binele on pe cel al cetăţenilor aleşi. Justiţia este aici egalitatea; sta egalitate a justiţiei are în vedere atât interesul general «ou, cât şi interesul individual al cetăţenilor. Or, cetăţean în e insul care participă la autoritatea şi (respectiv) la variaKij P lică> condiţia cetăţeanului fiind de altminteri ulla0llâ dună C^n t’ ‘

—-^^^-onstituţie; iar în republica perfectă, cetăţeanul ‘Mai sus sn

2. Ve

! US

Şiunn. Şica! USI, d’SCUţla sPecială despre acest punct foarte important, cap. I, p- „. §§3 şi urm.

Este insul care poate şi vrea să se supună şi să guverneze pe rând după preceptele virtuţii.