CAPITOLUL VIII

ş 1. Dacă în stat1, un ins sau chiar mai mulţi inşi, totuşi prea puţini pentru a forma între ei singuri o cetate întreagă, au o astfel de superioritate de merit încât meritul tuturor celorlalţi cetăţeni nu poate intra în balanţă şi dacă influenţa politică a acestui ins unic ori a acestor inşi este incomparabil mai puternică, asemenea oameni nu pot fi cuprinşi în cetate. Ar însemna să-l nedreptăţim reducându-l la egalitatea comună, când meritul şi importanţa lor politică îi pune atât de complet în afară de orice comparaţie; asemenea personaje sunt, se poate zice, nişte zei printre oameni.

§2. Aici avem o nouă probă că legiuirea nu trebuie să privească în mod necesar decât inşi egali prin naşterea lor şi ca facultăţi. Însă legea nu este făcută pentru aceste fiinţe superioare; ei înşişi sunt legea. Ar fi ridicol a încerca să-l supunem Constituţiei, căci ei ar putea răspunde ceea ce, după Antistene2, au răspuns leii decretului dat de către adunarea iepurilor relativ la egalitatea generală a animalelor. Iată şi originea ostracismului în statele democratice, care, mai mult decât celelalte, se arată geloase de egalitate. De îndată ce un cetăţean părea că se ridică deasupra tuturor celorlalţi prin bogăţia sa, prin mulţimea partizanilor săi sau prin orice altă superioritate politică, ostracismul venea să-l lovească cu un exil mai mult sau mai puţin lung.

§3. In mitologie, Argonauţii n-au alt motiv spre a-l părăsi pe

1. După pasajul acesta, câţiva autori au susţinut că Aristotel este partizan al tiraniei. Aceasta este o eroare pe care o contrazice opera întreagă, numai să se citească cu atenţie. Aristotel face o excepţie pentru geniu; în privinţa aceasta, omenirea a fost şi este de părerea filozofului, care o cunoştea aşa de profund. Omenirea s-a supus unui Cezar, unui Cromwell, unui Napoleon; dintotdeauna ea a permis geniului uzurparea şi a profitat câteodată de aceasta. Vezi mai jos, acelaşi cap., §7, cap. XI, §12 şi cartea IV, cap. XIII, §1. Vezi şi Politicul lui Platon, cap.33 (Barthelemy-Saint-Hillaire).

2. Atenian, dicipol al lui Socrate: „Iepurii cereau egalitate pentru toate dobitoacele; leii le răspunseră: «Asemenea cerere ar trebui susţinută cu gheare ş> dinţi ca ai. Noştri»„.

U rcule; Argo1 declară că nu vrea să-l ducă pentru că e mult mai reu decât ceilalţi tovarăşi ai săi. Aşa că e o nedreptate să se spingă într-un mod absolut tirania şi povaţa pe care Periandru2 da lui Trasybulos: drept răspuns pentru solul care venise să-l ceara sfat, el se mulţumi să niveleze un oarecare număr de spice, tăind pe acelea care se ridicau deasupra celorlalte. Solul nu înţelese nimic din semnificaţia acestui gest; însă Trasybulos, când fu informat, a înţeles foarte bine că trebuia să scape de cetăţenii puternici.

§4. Mijlocul acesta nu este util numai tiranilor; astfel, nu numai ei singuri se servesc de el. El este întrebuinţat cu un succes egal şi în oligarhii şi în democraţii. Ostracismul produce acolo aproape aceleaşi rezultate, împiedicând prin exil puterea persoanelor pe care le loveşte. Când cineva este în stare să-l aplice, aplică ac^st principiu statelor, popoarelor întregi. Se poate vedea purtarea atenienilor3 faţă de samieni, faţă de chioţi şi de lesbieni. De-abia fu întărită puterea lor, că atenienii avură grijă să slăbească pe supuşii lor, în ciuda tuturor tratatelor; şi regele perşilor4 i-a pedepsit adesea pe mezi, pe babilonieni şi pe alte popoare foarte mândre din pricina vechii lor dominaţii.

§5. Această chestiune interesează toate guvernămintele, fără excepţie, chiar pe cele bune. Guvernămintele corupte se servesc de acest mijloc într-un interes cu totul particular; însă nu mai puţin este întrebuinţat în guvernămintele (cele bune) de interes general. Se poate clarifica acest raţionament printr-o comparaţie luată din celelalte ştiinţe, din celelalte arte. Pictorul nu va lăsa în tabloul său un picior care ar întrece proporţiile celorlalte părţi ale figurii, chiar dacă acest picior ar fi cu mult mai frumos decât restul; constructorul de corăbii nu va primi nici el o proră sau altă o, vasul minunat, ajuns la înălţimea Afeteului în Tesalia, luă cuvântul şi puse că nu putea să-l ducă pe Hercule, atât era de greu. (Apollodor., Bibcartea I, caPIX, ş. 19 şi Schol. Lui Apollonius vers. 1201 din cântul I.).

2 Tiran al Miletului, 600 a. Chr. Vezi cartea VIU, cap. VIII, §7 şi cartea VIII, CaPK, §2 şi 22 şi Herodot – Terpsicora, cap. XCII, §15.

I In istoria lui Tucidide sunt sumedenie de exemple. Vezi mai ales cartea III, caP 36 şi urm.

I ln Herodot se poate vedea răscoala babilonienilor şi a mezilor contra lui arius Şi represiunea ce le-a înăbuşit (Clio, cap. 192; Thalia, cap. t 50).

Piesă a vasului, dacă este disproporţionată; nici corifeul nu va admite în cor o voce mai puternică şi mai frumoasă decât toate acelea care formează restul corului.

§6. Deci nimic nu-l împiedică pe monarhi să fie de acord în chestiunea aceasta cu statele pe care le guvernează şi, de fapt, nu întrebuinţează acest mijloc decât când este în interesul statului ca puterea lor să se păstreze.

Astfel, principiile ostracismului aplicat superiorităţilor bine recunoscute nu sunt lipsite de orice echitate politică. Este desigur mai bine ca cetatea, graţie instituţiilor primitive ale legiuitorului să poată să se lipsească de leacul acesta; însă legiuitorul poate, la nevoie, să recurgă în al doilea rând la acest mijloc de a îndrepta greşeala făcută. Nu aşa însă s-au servit de el până astăzi; nu s-a ţinut seamă câtuşi de puţin în ostracism de interesul adevărat al republicii, ci s-a făcut din el un instrument de partid.

Pentru guvernămintele corupte, ostracismul, servind un interes particular, este tocmai din această cauză evident just; dar nu este mai puţin evident că nu este de o justiţie absolută.

§7. În cetatea perfectă, chestiunea este deosebit de dificilă. Superioritatea în orice altă privinţă decât meritul, bogăţia sau influenţa nu poate pricinui încurcături; dar ce-l de făcut contra superiorităţii de merit? Desigur, nu se va spune că trebuie alungat sau gonit cetăţeanul pe care ea îl distinge. Nici nu se va cere să-l reducem la supunere, căci a pretinde împărţirea puterii ar însemna să dai un stăpân lui Jupiter însuşi. Singura cale1 pe care trebuie s-o apuce fireşte toţi cetăţenii este să se supună de bunăvoie acestui om mare şi să-l primească rege în timpul întregii sale vieţi.