CAPITOLUL X

§1. Şi acum, două sunt formele de regalitate care într-adevăr trebuie cercetate: a cincea, de care am vorbit adineaori şi regalitatea Lacedemonei. Celelalte se cuprind între aceste două extreme şi sunt sau mai restrânse, în ce priveşte puterile lor, decât monarhia absolută, sau mai întinse decât regalitatea Spartei.

‘• Vezi mai multe exemple din Iliada, cântul VII, vers 412 şi cântul X, vers §2. Ne vom mărgini deci la următoarele două puncte: mai întâi, este util sau funest statului să aibă un general perpetuu, fie ereditar, fie electiv? În al doilea rând, este oare util ori funest statului să aibă un şef absolut?

§3. Chestiunea unui generalat de acest fel este mai curând obiectul unor legi regulamentare decât al Constituţiei, pentru că toate Constituţiile ar putea-o admite deopotrivă. Deci nu mă voi opri la regalitatea Spartei1. Cât despre cealaltă specie de regalitate, ea formează o speţă de Constituţie aparte, de care mă voi ocupa în mod special, tratând toate chestiunile pe care ea le poate cuprinde.

§4. Întâiul punct în această cercetare este de a se şti dacă este mai bine a se încredinţa puterea unui individ de merit ori de a o atribui unor legi bune. Partizanii regalităţii, care o găsesc aşa de binefăcătoare, vor pretinde fără nici o îndoială că legea, întrucât nu hotărăşte niciodată decât într-un mod general, nu poate prevedea toate cazurile accidentale şi înseamnă a fi nechibzuit a voi să supui o ştiinţă, oricare ar fi ea, imperiului unei litere moarte, cum este legea aceea din Egipt2 care nu dă voie medicilor să-l trateze pe bolnav decât după a patra zi de boală şi care îi face răspunzători dacă lucrează mai înainte de acest soroc. Deci evident, litera şi legea nu pot niciodată, din aceleaşi motive, să alcătuiască un guvernământ bun. Însă mai întâi, această formă de dispoziţii generale este o necesitate pentru toţi aceia care guvernează; iar aplicarea lor este cu certitudine mai înţeleaptă într-o fire lipsită de toate patimile decât într-una care le este supusă cu desăvârşire. Legea este fără patimi, pe când orice suflet omenesc este pasionat în mod necesar.

§5. Însă se zice că monarhul va fi mai apt decât legea a se pronunţa în cazurile particulare. Se admite atunci, evident, că în

1. Astfel, Aristotel nu vede regalitate reală decât în regalitatea absolută.

2. Herodot (Eitterpe, cap. 84, pag. 97, ed. Firmin-Didot) vorbeşte despre aceste legi egiptene privitoare la medicină. Unii traduc kiveÎv cu „a purga”, ceea ce este fals. Susemihl traduce: „Chiar în Egipt, se permite oarecum medicilor să se depărteze de (legile sanitare), anume după trei zile de tratament, însă dacă o fac mai curând, atunci se întâmplă pe propria lor răspundere” (pag. 349, ediţia 1879, Leipzig).

Timp ce e’ este Isgiuitor, există legi care încetează a fi suverane acolo unde ele tac, dar care sunt suverane ori de câte ori vorbesc. Jn toate cazurile în care legea nu poate să pronunţe deloc ori să pronunţe în mod echitabil, oare trebuie să ne bazăm pe autoritatea unui individ superior tuturor celorlalţi sau pe aceea a majorităţii? De fapt, astăzi majoritatea judecă, deliberează, alege în adunările publice, iar toate decretele sale se referă la cazuri particulare. Fiecare dintre membrii săi1, luat în parte, este poate inferior individului superior de care am vorbit; însă statul se alcătuieşte tocmai din această majoritate, iar ospăţul la care fiecare aduce partea sa este mai complet decât ospăţul singuratic al unuia dintre meseni. Aceasta face ca mulţimea, în cele mai multe cazuri, să fie un judecător mai bun decât oricare alt ins.

§6. Pe lângă aceasta, o cantitate mai mare este mai puţin coruptibilă, spre exemplu o cantitate de apă; majoritatea este, de asemenea, mult mai anevoie de corupt decât minoritatea. Când individul este subjugat de mânie sau de orice altă patimă, el îşi falsifică în mod necesar judecata, dar ar fi uimitor de anevoie ca toată majoritatea să se mânie ori să se înşele în acelaşi caz. Să luăm, de altminteri, o sumedenie de oameni liberi ce nu se abat de la lege decât acolo unde legea este vădit defectuoasă; deşi lucrul nu este uşor într-o masă numeroasă, totuşi pot presupune că majoritatea se compune din oameni cinstiţi ca indivizi şi cetăţeni; întreb atunci dacă unul singur se va corupe mai anevoie ori majoritatea aceasta numeroasă, dar cinstită? Or, foloasele nu sunt mai degrabă de partea majorităţii? Însă, zice-se, majoritatea se poate răzvrăti, unul singur nu poate. Aceştia au uitat că am presupus că toţi membrii majorităţii au tot atâta virtute ca şi acest individ unic.

§7. Dacă deci se numeşte aristocraţie guvernarea mai multor cetăţeni cinstiţi şi regalitate guvernarea unuia singur, aristocraţia va fi desigur pentru state mult mai de preferat decât regalitatea, ‘ie puterea acesteia absolută ori nu, numai cu condiţia să fie alcătuită din inşi tot unul şi unul de virtuoşi. Dacă strămoşii noştri > O repetare aproape textuală a ce s-a spus mai sus, în cap. VI, §4.

Au ascultat de regi, cauza este că, atunci, oamenii superiori se găseau poate foarte rar, mai ales în state aşa de mici cum erau acelea, sau nu i-au făcut regi decât din recunoştinţă curată, gratitudine care face cinste părinţilor noştri. Dar când statul cuprinse mai mulţi cetăţeni cu merite deopotrivă de deosebite, aceştia nu putură să sufere mai departe regalitatea, ci căutară o formă de guvernământ în care autoritatea să poată fi comună şi atunci întemeiară republica.

§8. Corupţia a adus delapidări publice şi a creat, foarte probabil, în urma stimei cu totul deosebite date banului, oligarhii. Acestea se schimbară mai întâi în tiranii, după cum tiraniile se prefăcură în curând în demagogii. Lăcomia ruşinoasă a guvernanţilor, tinzând necontenit a restrânge numărul lor, întări tot pe atâta masele, care nu după multă vreme deveniră în stare să răstoarne pe apăsători şi să ia puterea pe seama lor. Mai târziu, creşterea statelor nu îngădui aproape deloc să se adopte o altă formă de guvernământ decât democraţia.

§9. Însă îi întrebăm pe aceia care laudă superioritatea regalităţii, ce soartă vor să dea copiilor regilor1? Oare nu cumva trebuie să domnească şi ei? Desigur, dacă ei sunt aşa precum s-au văzut mulţi, această ereditate va fi tare funestă. Dar, se va zice, regele va fi stăpân să nu transmită puterea sa rasei sale. Încrederea este foarte grea în materia aceasta; terenul este foarte alunecos, iar această dezinteresare ar cere un eroism care este peste puterea inimii omeneşti.

§10. Mai întrebăm dacă, pentru exerciţiul puterii sale, regele care pretinde că domină trebuie să-l aibă la ordinele sale o forţă armată capabilă să constrângă pe răzvrătiţi la supunere. Sau în ce mod va putea el să-şi asigure autoritatea sa? Chiar dacă presupunem că domneşte potrivit legilor şi că nu le înlocuieşte niciodată cu bunul său plac, tot va trebui să aibă la ordine

1. Mai mulţi autori au încercat să probeze că Aristotel este partizan al monarhiei, ceea ce contrazice toate principiile sale. Este însă cert că nu era partizanul eredităţii în monarhie. Vezi cadfta VIII, cap. VIII, §23. Împăratul Iulian, în scrisoarea sa către Temistius, a citat partea aceasta (t. I, pag. 306) şi o scoate, zice el, „din scrierile politice ale lui Aristotef’. Citatul cuprinde tot §9. Vezi mai departe un alt citat al lui Iulian, cap. XI, §1 (Barthelemy-Saint-Hilaire).

Oarecare forţă pentru a apăra legile însele. Este adevărat că, în ce-l priveşte pe un rege perfect legal, nedumerirea se poate dezlega destul de iute; trebuie să aibă negreşit o forţă armată, iar această forţă armată trebuie socotită astfel încât să-l facă mai puternic decât fiecare cetăţean în parte sau decât un oarecare număr de cetăţeni reuniţi, dar în aşa fel încât să-l ţină totdeauna mai slab decât masa. In această proporţie alcătuiau gărzile strămoşii noştri când le recunoşteau şi dădeau statul în mâinile unui şef pe care-l numeau aesymnet sau tiran. Tot pe acest motiv, când Dionysios ceru o gardă, un siracuzan povăţui adunarea poporului să i-o acorde.