CAPITOLUL XI

§1. Subiectul nostru ne aduce acum la regalitatea în care monarhul poate să facă orice după bunul său plac, pe care o vom studia aici. Nici una dintre regalităţile zise legale nu formează, o repet1, o speţă particulară2 de guvernământ, pentru că pretutindeni se poate întocmi un generalat inamovibil, în democraţie ca şi în aristocraţie. Foarte adesea, administraţia militară se încredinţează unui singur ins; există o asemenea magistratură la Epidamn3 şi la Opunt4, unde, cu toate acestea, puterile şefului suprem sunt mai puţin întinse.

§2. Cât despre ceea ce se numeşte regalitate absolută, adică aceea în care un singur om domneşte suveran după bunul său plac, mulţi oameni susţin că însăşi natura lucrurilor respinge puterea unuia singur asupra tuturor cetăţenilor, pentru că statul nu este decât o asociaţie de fiinţe egale, iar între fiinţe egale în mod natural prerogativele şi drepturile trebuie să fie în mod necesar identice. Dacă, din punct de vedere fizic, este vătămător a da o lVezi mâi sus, cap. X, §3.

— Mai mulţi monarhişti englezi s-au bazat pe acest pasaj pentru a respinse °nce monarhie limitată şi a susţine monarhia absolută. Şi împăratul Iulian a m «ttionat acest pasaj.

‘• Vezi mai sus, cartea II, cap. IV, §13 şi mai departe cartea VIU, cap. [, §6. 4- Oraş în Locrida.

Hrană egala şi veşminte egale unor oameni cu constituţie şi talie deosebite, analogia nu este mai puţin izbitoare cu privire la drepturile politice. Şi invers, inegalitatea între egali este tot aşa de nechibzuită.

§3. Astfel, este just ca partea de putere şi de supunere să fie perfect egale pentru fiecare, tot aşa ca şi alternativa lor; căci tocmai aceasta este ceea ce face legea, iar legea este Constituţia. Trebuie deci preferată suveranitatea legii, aceleia a unuia singur dintre cetăţeni şi, conform aceluiaşi principiu, dacă puterea trebuie încredinţată mai multora dintre ei, nu trebuie făcuţi decât păzitori şi slujitori ai legii; căci dacă fiinţarea magistraturilor este ceva cu totul necesar, este o nedreptate patentă a da unui singur om o magistratură supremă, înlăturându-se toţi aceia care preţuiesc tot cât el.

§4. Cu toate cele ce s-au spus, acolo unde legea este neputincioasă, un individ nu va şti niciodată mai mult decât ea; o lege care a ştiut să înveţe în mod cuvenit pe magistraţi poate să se bizuie pe bunul lor simţ şi pe dreptatea lor pentru a judeca şi rezolva toate cazurile în care ea tace. Ba încă ea le dă dreptul să îndrepte toate defectele sale, atunci când experienţa a arătat că este posibilă o îmbunătăţire. Astfel, când se cere suveranitatea legii, înseamnă că se cere să domnească raţiunea împreună cu legile; a cere suveranitatea unui rege înseamnă a constitui suverani pe om şi pe dobitoc; căci pornirile instinctului şi patimile inimii îi strică pe oameni când sunt la putere, chiar pe cei mai buni; însă legea este inteligenţa fără patimile oarbe.

§5. Exemplul luat mai sus din ştiinţe nu pare convingător. Este primejdios a urma în medicină precepte scrise şi este mai bine a se încrede în medici practici. Un medic nu va fi niciodată împins de prietenie să dea vreo prescripţie nechibzuită; cel mult va ţine seamă de preţul leacului. In politică, din contra, corupţia şi favorul îşi fac foarte adesea mendrele lor funeste. Numai când se bănuieşte că medicul s-a lăsat cumpărat de către inamici spre a atenta la viaţa bolnavului său, se recurge la preceptele scrise.

§6. Pe lângă aceasta, medicul bolnav cheamă spre a-l îngriji pe alţi medici; maestrul de gimnastică îşi arată forţa sa în faţa altor maeştri, fiind convinşi şi unul şi altul că ar judeca rău dacă r judeca în cauza lor proprie, pentru că în aceasta nu sunt dezinteresaţi. Deci evident, când vrem justiţia, trebuie să luăm un termen mediu, iar acest termen mediu este legea. De altminteri, există legi întemeiate pe moravuri mult mai puternice şi mai însemnate ca legile scrise; şi dacă se poate găsi în voinţa unui monarh mai multă garanţie decât în legea scrisă, se va găsi mai puţină (garanţie în aceeaşi voinţă) decât în legile acestea, a căror întreagă forţă o aduc moravurile.

§7. Însă un singur om nu poate vedeatoate cu ochii săi; va trebui negreşit să delege puterea sa unor inferiori numeroşi, iar din momentul acesta nu este tot aşa de bine să orânduim această împărţire chiar de la început şi să nu o lăsăm la voinţa unui singur individ? Mai mult, obiecţia pe care am facut-o mai sus1 rămâne în picioare; dacă omul virtuos merită puterea datorită superiorităţii sale, doi oameni virtuoşi o vor merita şi mai mult. Aşa este vorba poetului: „Unde-s doi.”2

Tot aşa este şi rugăciunea lui Agamemnon, care cere cerului: „De-aş avea zece sfetnici ca acesta (Nestor)”3 Dar chiar astăzi, se va zice, câteva state au magistraturi însărcinate a decide în mod suveran, cum o face judecătorul în cazurile pe care legea n-a putut să le prevadă; probă că nu se crede cum că legea este suveranul şi judecătorul cel mai perfect, deşi se recunoaşte atotputernicia ei acolo unde ea a putut dispune4.

§8. Dar tocmai din pricina faptului că legea nu poate îmbrăţişa decât anumite obiecte şi pentru că lasă în mod necesar să-l scape altele, lumea se îndoieşte de perfecţiunea ei şi se întreabă dacă, la merit egal, nu este mai bine să se înlocuiască suveranitatea ei cu aceea a unui individ; căci a dispune prin lege despre materii care cer deliberare specială este ceva imposibil. Nu l-Vezi cap. VI, §4.

— Hiada, cânt X, vers 224.

— Hiada, cânt II, vers 372.

‘* Lui Platon legea i se pare inferioară unui legislator luminat. Vezi Politicul. CaP-35 şi mai sus, cap. VI, §13.

1 j;

! W i se tăgăduieşte astfel că pentru acele materii trebuie să recurgem la oameni; se contestă numai că trebuie să se prefere un singur individ în loc de mai mulţi; căci fiecare dintre magistraţi, chiar de unul singur, poate, călăuzit de către legea care l-a instruit, să judece foarte echitabil.

§9. Dar s-ar putea să pară absurd a susţine că un om, care nu are, spre a-şi forma judecata sa, decât doi ochi şi două urechi, care nu are pentru lucru decât două picioare şi două mâini, să poată face mai bine decât o reunire de inşi cu organe mult mai numeroase, în starea de acum, monarhii înşişi sunt nevoiţi să-şi înmulţească ochii, urechile, mâinile şi picioarele, împărţind puterea cu amicii puterii şi cu amicii lor personali. Dacă aceşti agenţi nu sunt amicii monarhului, ei nu vor lucra conform intereselor sale; dacă sunt amicii săi, ei vor lucra spre folosul său şi acela al autorităţii sale. Or, amiciţia presupune asemănare, egalitate; iar dacă regele primeşte ca amicii săi să se împărtăşească din puterea sa, el admite totodată şi că puterea trebuie să fie egală între ei. Acestea sunt mai toate obiecţiile făcute contra regalităţii.

§10. Unele sunt perfect întemeiate, altele sunt poate mai puţin. Puterea stăpânului, ca şi regalitatea şi ca orice altă putere politică justă şi utilă, este în natură; însă tirania nu este în ea şi toate formele de guvernământ corupte sunt deopotrivă de contrare legilor naturale. Ce am spus trebuie să probeze că, printre indivizi egali şi asemenea, puterea absolută a unuia singur nu este nici justă, nici utilă; puţin importă că acest om este de altminteri ca legea vie în lipsă de orice lege, ori chiar în prezenţa legilor, sau că comandă unor inşi tot aşa de virtuoşi ori depravaţi ca el, sau că, în fine, este cu totul superior prin meritul său. Nu exceptez decât un singur caz şi-l voi spune, deşi l-am indicat deja.

§11. Să statornicim mai întâi ce înseamnă pentru un popor calificativele de monarhic, aristocratic şi republican. Un popor monarhic este acela care în mod natural poate suporta dominaţia unei familii înzestrate cu toate virtuţile superioare pe care le cere dominaţia politică. Un popor aristocratic este acela care, având calităţile necesare pentru Constituţie politică potrivită pentru oameni liberi, poate în mod natural suporta autoritatea unor şefi pe care meritul lor îi cheamă să guverneze. Un popor republican esţe acela în care în mod natural toată lumea este războinică şi «tie deopotrivă să asculte şi să comande, la adăpostul unor legi care asigură atât clasei bogate cât şi celei sărace partea de putere ce trebuie să le revină.

§12. Atunci când o rasă întreagă ori chiar un ins din mulţime ajunge să strălucească de o virtute într-atât de superioară, încât ea întrece virtutea tuturor celorlalţi cetăţeni împreună, atunci este just ca această rasă să fie înălţată la regalitate, la puterea supremă, ca acest ins să fie luat ca rege. Aceasta, o repet1, este just nu numai potrivit declaraţiilor fondatorilor de Constituţii aristocratice, oligarhice şi chiar democratice, care au recunoscut în mod unanim drepturile superiorităţii, deşi diferiţi în părere cu privire la speţa de superioritate, dar şi din motivul pe care l-am dat mai sus. Nu este echitabil nici de a omorî, nici de a proscrie prin ostracism un asemenea personaj, nici a-l supune nivelului comun; partea nu trebuie să întreacă întregul, iar întregul este aici tocmai virtutea aceasta atât de superioară tuturor celorlalte. Nu rămâne altceva decât a asculta de acest om şi de a-l recunoaşte o putere, nu alternativă, ci perpetuă.

Vom încheia aici studiul asupra regalităţii, după ce am expus speciile diverse ale ei, foloasele şi primejdiile după popoarele cărora se aplică şi după ce am studiat formele pe care ea le ia.